Autor: Cioiulescu

N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor „tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de „Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii „de bine”, „civilizații” și „civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: „sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

Lăsați-mă să-înnebunesc

Lăsați-mă să-nnebunesc încet de voi,
Dați-mi uitarea-n alte ploi.
Un careu.

Ne-am dat o întâlnire,
Am deschis ochii-n ea și v-am văzut lipsa de-nceput.
De ce?

Eram cu toții acolo și totuși am venit și eu,
Sau așa am crezut.
Și suntem fără lipsă, printre noi.

Iar dacă-am ști,
Dacă prin negură ne-am aminti,
Ce ușor, ce nimic nu e a fi,
N-am mai chiuli
In gluma asta cosmică de-a deveni.

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Ceva frumos

Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.

Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.

Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.

Cura de biscuiti

Cand intalnesti pe cineva si vezi in ochii lui ca STIE, viata din tine s-a indragostit din nou de nesfarsit. Cand vezi ochii celuilalt umezindu-se de aceeasi fragilitate, inteleapta nesiguranta, de abis, de duiosia nebuniei, de dorul nesfarsit de aceeasi casa de care nu ne amintim, il intrebi soptit: „Tu unde-ai adormit de te-ai trezit in viata asta?”. Raspunsul din ochi, ca o concluzie relevata simultan: „Langa tine.”. Ai putea sa-i spui orice, dar vorbele nu-ti vin, ar insemna o fragmentare, totul e deja acolo. E o cadere intr-o perna moala, pe cale de-a se transforma in asfintit.

O alta constiinta te-a lasat sa-i auzi imnul catre cer, sa-i gusti vasnicele lacrimi. Timpul, real doar in asteptarea revelatiei a disparut, parca nu s-ar fi stiut vreodata de el. Realitatea e vrajita. In sincronizarea magica dintre constiinte, nesigurantele, paradoxurile existentiale isi pierd puterea de-a ne inlantui, transformandu-se in pitici, toti in ajutorul Albei ca Zapada, iar cand ea isi gaseste printul, parasesc tiptil povestea. Povara sinelui, scarbosul labirint al destinului solitar dispare, constiinta se largeste si depasind limitele artificiale ale individualitatii, isi observa continuumul. Unirea se produce cu fiecare secunda cu care privirea staruie, dispar zidurile dinlauntrul carora zbieram de-o viata la propriul ecou. Pace, da pace, minte linistita si recunostinta. Simtirea se amplifica, sufletul se limpezeste pana in adanc, toate sensurile impartasite sunt mai adevarate decat orice sens individual, viata a scapat de orbecaiala, ne privim in ochi, durerea impartasita s-a transformat in comfort, energia unui bland orgasm sudeaza la cald privirile unite in intimitatea primordiala. In cateva minute am ars mii de etape, am rezolvat cea mai grea problema din culegerea vietii: a ne da din calea noastra.

Continuă să citești Cura de biscuiti

Ioana!

Ce faci soro? Ai facut-o lata! Ai simtit linistea nefiintei si ti-a placut, sau te-ai indragostit de Zero? Spune-mi si mie ce-ai visat? Cum a fost cand ai simtit ca nu te mai intorci? Ti-ai gasit traseul printre ecuatii si-ai tasnit spre lumina rezolvarii, sau a-ncetat durerea sa mai fie vesnicul enunt?

Te-as certa si m-as certa ca n-am reusit impreuna sa te impulsionam s-o iei pe scurtatura, sa parasesti paradoxul nesustenabil in care te aflai. Dar cum s-o iei acum, tocmai acum, cand n-ai luat-o niciodata, cum sa fugi de imposibil, de haos, cand il auzi vorbindu-ti, acum mai deslusit decat oricand? Daca marea demonstratie se continua in alta dimensiune, bring it on, baby, ride or die, motherfucker! Nu, soro, esti cool, esti cool si cold. Dar pot sa plang, da, imi dai voie, nu-ti perturba factorii? Ti-ar ale naibii ecuatiile! Cine puii mei e haosul asta, sau dimensiunea asta, sau demonstratia asta fucked up in care tu trebuie sa faci lumina, care are nevoie de tine mai mult ca noi, ha? I know, you’re gonna tell me one day.

Cat te mai simt aproape, cat te mai simt aici, trebuie sa-ti spun macar cu ce ma enervai tu maxim, sa stii sa-i enervezi si pe altii. Fiecare dintre noi am fost mai putin singuri datorita tie, tu! Stiai de noi de fiecare, se uneau niste fire la tine, caci numai tu stiai sa le innozi. Aveai incredere in toti, ne stiai iubirile, ratarile, n-ai reusit sa fii dezamagita de nimeni, nici macar de … nimeni, desi, ce bine ti-ar fi prins. Si totusi tu erai singura in pofida noastra. Aveai odaia ta, cu drama, cu absurd frumos si cald sarcasm. Odaia ta cu vise. Ai luat-o cu tine? Zi? Sau ne-ai lasat-o noua, s-aflam ce nu mai esti?

Nimeni n-a putut sa duca „tot sau nimic”-ul tau, iar tu nu-ti mai faceai iluzii. Te indepartai de noi in tot, te indepartai de noi in nimic. Si te apropiai cu inima.

Ce sa-ti mai zic? Hai, mai vorbim, vezi ce faci. Pe mine ma asteapta baietii afara, hai, te pupa Cipi.

Ce?
Da, ma le zic, hai vorbim. Don’t be a stranger! Please.

Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Aproape toti cei apropiati mie se arata deranjati si ofensati de egoismul meu. Maica-mea spunea despre egoismul meu ca e „rapace, atroce si feroce”. Nepasarea fata de dorintele si nevoile celorlalti, adesea nedeclarate, indiferenta mea fata de „binele” lor si obiceiul de a-mi da prioritate la accesul la comfort si lucruri placute, mi-au atras milioane, kilometrii intregi de reprosuri exasperate: cum de nu inteleg ca e imposibil sa fiu cum sunt, cum de intarzii atat de mult sa ma schimb? Urmeaza de cele mai multe ori lamentari de genul: „Nu stiu cum te suport(i)!”, sau „Sunt eu/suntem noi prosti ca te acceptam!”, sau „Cat o sa mai incerci sa-i prostesti pe toti?”. Dupa aceste reprosuri vin sfaturile amenintatoare, despre ce ar trebui sa schimb neintarziat pentru a evita iminenta eliminare, marginalizare, declasare. Mai devreme sau mai traziu mai toti se lumineaza la fata, au patruns marea taina: „Ba, tu nu pricepi nimic, esti chiar nesimtit” si privind la cei din jur: „nuu, omul e nesimtit, e incredibil de nesimtit!”. Si gata, ne-am linistit cu totii. S-a gasit explicatia: n-are cum sa nu mai fie egoist, ca e prea nesimtit sa vada ca ne deranjeaza pe toti. Si viceversa e adevarata: n-are cum sa fie mai putin nesimtit, ca-i prea egoist. Gata, misterul s-a elucidat, ne putem vedea de treaba. Vestea buna e ca discutia si disperarea se termina la un moment dat, vestea proasta e ca ea poate dura mult si e repetitiva. Desi am rezolvat-o o data, problema revine, doar doar i s-o gasi o alta rezolvare, mi se dau sanse peste sanse sa eludez cumva acest blestem. Si eu, nimic.

Continuă să citești Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Irezistibila chemare

Vreau, tânjesc să-ți aparțin,
Să mă topesc în palma ta
Ca un fulg de nea
Să-mi pierd cărarea vreau, în lumea ta.

Niciodată să nu mă recompun, în afara ta.
Să trag obloanele și să las atomii să te caute, pe dinăuntru,
Sa fiu lumina fuziunii, angoasa respingerii lor.
Iar când fiecare dintre ei își va fi găsit perechea sau va fi dispărut,
Să mă piardă fără urmă conștiința ta.

Și să fiu în natura ta, veșnicie!
Ca un fluviu fără glas,
Al cărui amonte s-a evaporat deja din tine
Și plouă în aval de nimeni.

Pentru noi cine se mai roagă?

Nu-mi invidiez copiii pentru ștafeta pe care o vor prelua și tăria de care vor trebui să dea dovadă. Sper sa le pot transmite cât am primit și cât am adăugat în plan spiritual. Am primit de la părinții mei credința că ai nevoie de o credință. Și am primit de la părinții mei credința că există credință bună și credință rea. În esență am primit smerenie și speranță pentru inimă. Această credință se opune total post-spiritualității predominante actual în societățile occidentale printre care, România face atâtea eforturi să se numere.

Continuă să citești Pentru noi cine se mai roagă?

Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II

Partea 2: Ce mâncăm stând jos

Dacă avem ceva timp și o poftă sănătoasă, ne putem lăsa curiozitatea culinară să zburde în voie căci, vă asigur, balta are pește, la modul figurat, căci la modul concret, cu peștele chiar stăm cam prost.

Dar hai să vedem cu ce stăm bine: bucătărie internațională foarte variată și de bună calitate, restaurante fusion selecte pentru fițomani, restaurante mici de cartier, ieftine și bune, bucatarie locală germană, cu 2-3 preparate, care trebuiesc musai încercate.

În centru, chiar lângă Zeil, strada pietonală și comercială principală, poți mânca unul dintre cele mai bune steak-uri pe piatră încinsă (vulcanică) din zonă: ți se aduce roca sfârâind la masă, o bucată superbă de vită argentiniană, sosuri si garnituri la alegere. Restul, depinde de tine și e bine așa:

BUENA VISTA STEAKS & TAPAS

Buena Vista Frankfurt/Main În afară de steak, au un platou cu tapas, de fiecare dată altele, care se cere încercat … de fiecare dată.

 

 

 

 

Continuă să citești Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II

Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – I

Partea 1. Ce mâncăm din picioare

Frankfurt-ul de pe malurile Main-ului – cel de pe Oder e un orășel mic, lângă Berlin – nu prea e de vizitat, aici e de locuit, muncit, studiat, furat, stat de geaba pe banii statului sau tratat în spital. Orașul excelează prin infrastructură, sedii centrale de concerne, bănci și atmosferă internațională. Din orice motiv ne-am afla aici, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mâncăm, iar la acest capitol, orașul poate oferi cîteva surprize plăcute.

Că suntem pe fugă sau nu, unele specialități locale se mănâncă mai bine în picioare, adică la chioșcuri, tarabe sau rulote. Primul lucru de gustat este cârnatul de vită, Rindswurst-ul, oferit, atenție, sub două forme, fiert și la grătar. Cel fiert nu merită, cel la grătar însă e delicios, cu o tonă de muștar, ieftin (ca. 2€) și hrănitor. L-ai luat din gară, sau de oriunde vezi un chioșc cu de-ale gurii, dar nu din acelea cu un turc, un cuțit mare  și un rotisor de șaorma în spatele tejghelei. De acele chioșcuri ne ocupăm imediat, că-mi lasă și gura apă. Există, ca la orice specialitate și un loc legendar, unde se găsește cel mai bun Rindswurst din Frankfurt, preparat în măcelăria proprie și servit cu șpil. Iată-l, dar nu e central, e in partea de est a orașului, Ostend:

Continuă să citești Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – I

De ce nu ține „Je suis Charlie”

Charlie-Hebdo-LickNepotrivirea

Domnul președinte Iohannis a înlocuit poza de profil a paginii sale de Facebook – cea de care s-a ajutat cu atât succes în campanie – cu textul „Je suis Charlie”. Pe frontispiciul Arcului de Triumf din Paris a apărut același text. O grămadă de personalități simt nevoia compulsivă de a declara că sunt sau nu sunt „Charlie”. Oare ce mesaj clar, răspicat și responsabil, de-o gravitate corespunzătoare evenimentelor au vrut ei să ne transmită? Toți și-au umplut gura de cuvântul „solidaritate”. Cu cine? Cu victimele ca persoane? Păi aceștia sunt decedați, tocmai află la prima mână cum se desfășoară orgiile între zei. Nu știu ce rost are să te solidarizezi cu niște persoane decedate. Nu mai bine te-ai solidariza cu cei rămași în viață, lider politic fiind? Normală față de victime ar fi fost exprimarea de regrete, simpatie, condoleanțe, în nici un caz să te declari „Charlie”. Dacă victimele ar fi fost șomeri, ce făceai, te solidarizai cu serviciile sociale, sau la moartea lui Dali te declari ceasuri curgătoare? Iar apoi chiar declarația „Je suis Charlie” nu înseamnă solidarizare ci identificare. Poate dânșii se identifică cu produsul „Charlie” sau cu valorile pe care cred ei că acesta le reprezintă, caz în care noi ar trebui eventual să credem că Iohannis, Merkel sau Hollande sunt adevărate fântâni arteziene de umor, gândire creativă, îndrăzneală și lipsă de prejudecăți. Evident, această identificare nefericită i-a scos din sărite pe supraviețuitorii din redacția numitei reviste, care au declarat prompt că vomită pe „je suis charlie”-iști. Evident și declarația nu sunt „Charlie” e o aberație. Păi cum ai putea fi?

Mesajul

Dar să nu fim mefianți, aleșii au vrut cel mai probabil să spună că susțin libertatea de expresie și condamnă terorismul, mesaje de o platitudine înspăimântătoare, mai ales în condițiile de război în care ne aflăm. Și ar fi bine dacă ar fi doar platitudini pornite dintr-o amorțeală, apatie sau evaluare greșită a situației. Din păcate, lipsa totală de mesaj, asociată cu adoptarea unui slogan complet nepotrivit trădează un singur lucru: frică, frică palpabilă, dacă privim chipurile șefilor de stat, adunați braț la braț in centrul Paris-ului, vrând parcă să demonstreze: frigul (frica) nu ne învinge, ne putem incălzi între noi. Și din păcate cu asta și rămân, încălzitul între ei și bătutul pe umeri – și ei, și noi – liderii europeni neavând nici măcar hotărârea clară de a se opune islamizării și scindării societăților lor, darămite o viziune de abordarea a problemelor care au dus la atacurile de marți.

Continuă să citești De ce nu ține „Je suis Charlie”