”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”
Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.
”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”
Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”
