Frankfurt, din nou

Skyline 2Nu mai făcusem de mult drumul spre Germania cu mașina, mai exact de un an, de când am plecat ultima oară spre România. Prevăzusem totul atunci, știam că-mi va fi greu la început, mai ales în București. La fel de bine știam că în câteva luni mă voi obișnui. Cu împotrivirea mea față de România era ceva în neregulă – intuiam vag. Ce m-am intrebat în tot acest timp a fost, ce voi simți cănd voi pleca din nou.

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens. 🙂

Continuă să citești Frankfurt, din nou

Cocoonul de Mate-Fizica Nr. 1

moisil9876
Colegiul "Grigore Moisil"

Bucuria revederii, primele misto-uri familiare au trecut. Privesc in gol printr-un pahar de Whiskey vechi, maturat in butoaie de vin de Porto. Auld Scot’s Pub de pe Hirscher, la parterul hotelului “Gott”, sunt personaj, ascultator si povestitor al aceleiasi povesti – repetandu-se la nesfarsit – si ma intreb in ce consta puterea ei.

Au trecut 17 ani de la terminarea liceului, de la acel bac nepotrivit si noi tot aici stam, la o masa, intr-un bar, depanand aceleasi amintiri si retraind aceleasi emotii, de parca viata s-a oprit in loc de-atunci. Desigur, cu totii am facut cate ceva, am plecat, ne-am intors, iar am plecat. Ne-am casatorit, am facut copii, am construit case si am sadit pomi.

Barmanul imi tine o prelegere despre diferentele dintre Whiskey-ul scotian si cel irlandez, e cazul sa incerc si ceva mai tare: Lagavulin de 16 ani, dur, masculin si plin de esente. Prietena celei mai frumoase fete din liceu stie tot ce se poate stii despre fiecare dintre noi, despre iubirile noastre agitate – observator desavarsit, cam rece ce-i drept, urma sa-mi dau seama mai tarziu. Cea mai frumoasa fata se marita si mai sunt doar doua locuri libere la masa nuntasilor. Cine se baga? Vesnicii indragostiti sufera shakespearian, iar printesele lor se incapataneaza in continuare sa nu inteleaga nimic, dar ce conteaza? Mai avem destule faze sa “ne radem” zece vieti. Prietena frumoasei sopteste la ureche secretul compromitator: fotoliile ochelaristului. Gata, s-au rupt barierele, ne simtim din nou ca intr-a zecea!

Evident, rev’-ul de la gradinita. “Esti vaca, tu!”. In continuare aceleasi povesti, multa savoare din trecut, putine detalii din prezent.

“Ce mai face Calinu’ ?”. “Lucreaza la Nassa”. De parca intereseaza pe cineva unde lucreaza! Americani denaturati! Vroiam sa stim daca e bine. Fane’ ce sa faca, cumpara lapte no-name, familie mare. E OK. Babi la fel. Patroana feisbucului stie despre toti cate ceva. A suferit si ea, l-a confundat pe JR cu Bobby si-a iesit nasol. Acum are 17 “jab”-uri, da’ macar ie-n NYC.

Cine cu cine se plimba pe sub Tampa in clasa a zecea toamna si de la cine si ce fumau, asta-i marea intrebare. Inca mai avem cate ceva de descoperit din frumoasa noastra adolescenta.

Ma intreb de ce oare toate intamplarile de-atunci si pana azi, par nesemnificative in fata amintirilor din acei ani. Ne-am ingustat, traim mai putin? Atunci cautam fara a gasi, acum gasim si nu mai cautam. Atunci ne faceam doar iluzii, acum le traim. De fapt ne traiesc ele pe noi: mesianism, carierism, familism.

Ce cautam in aburi de alcool prin baruri afumate? Oare nu eliberarea de sensurile reci si calculate pe care le-am dat existentelor noastre? Oare nu libertatea lipsei de sens e bucuria noastra? Reducerea obsesiva la derizoriu ca ritual e plasa noastra de salvare din capcana atasamentului si a importantei, evadarea din stransoarea identitatilor cu cod de bare in vechea noastra stare de “neterminati”.

In anii aceia am invatat sa iubim, sa pierdem pe cei dragi, sa luptam, sa ne razbunam. Am invatat majoritatea lucrurilor importante, evident unii de la altii. Am creat o identitate colectiva care, la randul ei ne-a modelat.

Mai intai am plecat la Bucuresti, apoi la Frankfurt, am cunoscut oameni si mentalitati noi, m-am lasat remodelat complet Acum sunt tot aici si simt la fel cum am simtit mereu. Peregrinarile mele par simple excursii prin padure. Acum sunt tot aici si vad si simt ce-a fost cladit in piatra. Si-si rade piatra de nisip, si-si rade “Servus” de “mancati-as” sau “Hallo”, Prejmerul de Ciolpani, Tampa de Magheru si mansarda de pe Calea Poienii de orice Fertighaus.

In “Oldies” mai bem o bere, mai dansam un blues si mai inchidem o carciuma la 4 dimineata, multumiti ca mai reusim sa ne oprim din cand in cand din jocul de-a viata si sa ne bucuram ca n-am gasit de fapt nimic … din ce nu ne-a fost dat deja.

Ma plimb pe jos pe Dealul Livezii si simt la fiecare pas cum radacinile-mi brazdeaza adanc pamantul. Le multumesc ca-mi lasa latu’ atat de lung si impreuna radem linistit de copilarestile indoieli.