Cum am ajuns haștag

Nu trăiesc în România, copiii mei n-or să crească acolo. Deși sunt plecat de 17 ani, sunt în continuare frânt între apartenența etică și socio-economică la societatea care m-a adoptat și cea afectivă și culturală la România și oamenii pe care i-am lăsat acolo. De 5 ani vin în țară lună de lună, stau cu prietenii, cu mama și fac curățenie la cimitir.

Lumea trăiește din păsare și moare din nepăsare. Este atât de multă nepăsare între mine și tot ce e aici unde trăiesc, încât apartenența, emoția aceea stupidă, timidă și greu de exprimat din îmbrățișarea unui prieten vechi, din glasul gâtuit al tatei când se întorcea acasă, din cântecele folk-rock din Piața Universității, dintre Rege și oamenii care l-au însoțit pe ultimul drum, din zâmbetul liniștit al bătrânei cu batic, ce știe că nimic de fapt nu se va schimba și că e bine așa, liberă să te mângâie sau drăcuie după cum simte, este una dintre emoțiile primare, vibrante, care mă țin în viață. Tuturor celor ce ne pătrund, le vom adresa mereu întrebarea: Ce-aș fi fost dacă n-ai fi existat?

Deși am urmărit, de cele mai multe ori cu dezamăgire, desfășurarea evenimentelor politice din țară, scriind despre ele când am simțit că am ceva de spus, nu am considerat că acestea îmi afectează viața în mod nemijlocit, până când nu mi-am văzut prietenii apropiați, a căror revedere mă catapultează de fiecare dată într-o stare de pre-extaz, împărțindu-se în neutri scârbiți sau susținători din ce în ce mai încrâncenați, fie ai guvernului corupt, fie ai justiției abuzive aliate sasului tont. Deși îmi dădeam seama că neutralitatea pe care am afișat-o în ultimii doi ani este nesinceră și jignește cumva inteligența prietenilor mei, m-am concentrat pe bucuria apartenenței, ne-vrând să supăr pe nimeni și spunându-mi: dacă aștia care stau aici pot fi neutri, lăsându-se guvernați de incompetență lucie, în detrimentul copiilor lor trăitori în România, cine-s eu, care mă plimb pe autostrăzi toată ziua, asigurat fiind împotriva oricărei greutăți imaginabile, să fac pe deșteptul, contrazicând oameni angajați cu toată energia lor de una sau alta dintre părți.

Dar a venit ziua deciziei CCR, care a obligat președintele să semneze decretul de revocare din funcție a șefei DNA. Atunci când am aflat-o, această decizie mi-a provocat o neliniște profundă, prin faptul că venea în contradicție cu înțelegerea mea limitată asupra rolului instituțiilor implicate în numitul proces. Am citit toate sursele pe care le-am găsit, multe contradictorii, am întrebat în stânga și-n dreapta, am citit decizia CCR, avizul CSM, am vorbit cu juriști și am înțeles că, deși toți actorii implicați în proces, până la urmă și președintele, au acționat în limitele legii, rezultatul și mai ales interacțiunile instituțiilor implicate sunt, pentru mine, de neînțeles. Nu o să înșir aici toate semnele mele de întrebare, pentru că mi-aș putea probabil răspunde singur la multe dintre ele, investind niște zeci de ore pe care nu le am în studiul legislației. Voi enunța acel lucru esențial care ar putea să-mi aline neliniștea dobândită citind decizia CCR și anume posibilitatea de a evalua în mod pragmatic justețea măsurii de revocare prin analiza obiectivă a imputările aduse fostei șefe a DNA, în raport cu cerințele postului din care fost revocată. Dar această analiză, efectuată de CSM în avizul acesteia nu a stat până la urmă la baza deciziei de revocare. Singurul mod în care mi-aș putea recăpăta liniștea, fără a simți nevoia să înțeleg justețea deciziei, ar fi cazul în care legea ar prevede că revocarea șefei DNA și a oricărui procuror din funcție, este la discreția Ministrului Justiției, caz în care motivarea deciziei ar fi facultativă.

Nu pot, deci, să-mi recapăt liniștea cu privire la funcționarea statului român, nici măcar atunci când legile acestuia sunt respectate, cum presupun că nu și-o pot recăpăta mulți oameni, a căror viață depinde mult mai mult de această funcționare, decât a mea. Dimpotrivă, neliniștea mea crește văzând încrâncenarea și nervozitatea unui adept influent al uneia dintre părți, amplificându-se exponențial, până la a deturna un eveniment monden la care deunăzi am participat pentru certuri nearticulate pe aceeași temă, jignind atât organizatorul, cât și pe cei de altă părere, lucru de la care acelaș adept s-ar fi abținut, cred, până nu demult.

Nu mai pot să-mi păstrez și să-mi trăiesc, de la evenimentele recente, sentimentul de apartenență, fără să supăr pe nimeni, ci spunându-mi, de acum încolo, părerea, luând o poziție, încercând să o argumentez și fiind, în același timp, dispus s-o schimb. Vocile celorlalți, ajunse urlete, cer un răspuns. Iar răspunsul meu, fără a avea pretenția că înțeleg în totalitate fenomenul, dar constatând că statul nu este capabil să producă decizii pragmatice și inteligibile în baza legilor în vigoare, este:
#STOP
#RESET

3 comentarii la „Cum am ajuns haștag”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.