Etichetă: Fericire

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Ceva frumos

Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.

Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.

Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.