Categorie: Politica

Nu te urăște nimeni, Liviu Dragnea

Îți scriu această scrisoare ca unui musafir prea vechi al gândurilor mele, a cărui vizită s-a încheiat. Te-am invitat printre preocupările mele cu vreo 2 ani în urmă și mărturisesc, în ultimele 6-8 luni am fost aproape obsedat de tine, m-am gândit la tine mult mai mult decât aș fi vrut. E timpul să luăm amândoi puțină distanță, dar nu înainte de a vedea cum stăm.

Acum câteva zile am căzut într-o capcană pe care mi-o întinsesem singur. Între timp am rupt scrisoare pe care ți-o scrisesem plin de furie și angoasă, după experiența traumatică a votului de Duminică. Am plecat de acolo după 8,5 ore în soare, copleșit de oboseală și de furia oamenilor, fără a fi putut vota.

Cuprins de un sentiment de micime, îți ceream iertare în acea scrisoare pentru presupusa ură pe care aș fi îndreptat-o împotriva ta. Eram influențat  de sugestiile unor prieteni și de voci din eter care spuneau că e inuman să te bucur de răul unui om aflat la ananghie, să lovești, fie doar prin vorbe, un om deja căzut. Mi-au trebuit câteva zile bune pentru a înțelege substratul acelor acuzații și al auto-culpabilizării inerente. Autorii lor nu-mi mai par a fi fost animați de aspirații nobile, ci mai degrabă de regretele unei despărțiri dureroase: cea a asupritului de asupritorul său, aidoma manifestărilor întâlnite în sindromul Stockholm. 

Da, sindrom Stockholm, pentru că noi cei care ne-am simțit abuzați în ultimii trei ani de atitudinea ta sfidătoare suntem cei eliberați o dată cu încarcerarea ta. Eliberați în primul rând de lipsa oricărui dialog, de imposibilitatea de a fi auziți fără a fi calomniați și caricaturizați ca haștagiști, ne-patrioți, soroșiști, curve, căpșunari, pentru a fi apoi alungați cu bâtele de o Jandarmerie deturnată de la scopul ei sau tolerați cu scârbă, atunci când nu se găsea justificare pentru intervenția în fortă. Ne-am simțit, cel puțin pe moment, eliberați din temnița sfidării și a aroganței, eliberați de amenințarea unei autocrații primitive, care se impune fără a avea un ideal, ci doar pentru că poate. Ne-am simțit eliberați din țarcul unui birtaș grandoman, ajuns moșier peste o țară întreagă, amintindu-ne dureros de robia părinților noștri, în mâna unui cizmar la fel de rupt de realitate.

Euforia, pe alocuri exprimată golănește, care te-a însoțit pe drumul tău spre Rahova, pe rețelele sociale, în platouri de televiziune și pe străzi, ușurarea de pe chipurile oamenilor, îndeobște cea de pe chipul doamnei prim-ministru-marionetă, au fost stări și trăiri sincere, intrinseci persoanelor respective, nu îndreptate împotriva ta. Te înșeli crezând că setea cu care atâtea milioane de români au apăsat ștampila pe buletinul de vot, era izvorâtă din dorința de răzbunare împotriva ta. A fost setea de demnitate a celui umilit, setea celui redus la neputință de a-și afirma puterea. A fost sete de libertate, când vei înțelegi asta, vei fi lecuit.

Nu te agăța de iluzia că ești urât, Liviu Dragnea, e tot o manifestare a grandomaniei. Nu te urăște nimeni, ești relativ insignifiant în raport cu regimul pe care l-ai instituit, chiar și în raport cu clica de lași și lingăi de care te-ai înconjurat și care ne bântuie acum ca niște zombie decapitați. Într-o oarecare măsură ai devenit și tu victima lor, am văzut tristețea asta pe chipul tău, ți-era și ție clar că, dacă nu vei reuși să-i scapi pe toți de dosare, vei dispărea fără urmă. Îți prevedeai sfârșitul, fără a putea crede în el. 

Nu te agăța de cele câteva ieșiri nedemne ale celor ce ți-au lovit mașina în drum spre Rahova, în zadar le dai pâine, dacă nu le dai și circ, se știe. Însă nici ei, nu cred că te urăsc. 

În seara de Duminică, după închiderea urnelor, ai fi putut redeveni real. Ar fi fost seara ta, Liviu Dragnea! O seară în care ai fi putut întoarce totul, dacă ți-ai fi cerut iertare, dacă ai fi arătat că primești palma cu omenie. Reconcilierea ar fi fost imediată, despărțirea pașnică și puțini ar fi fost aceia care ți-ar mai fi dorit încarcerarea. Drumul tău spre penitenciar ar fi arătat cu totul altfel, căci știm cu toții, ai fost victimă și tu. Din păcate, în locul realității, pare că ai ales gloria.

Uite cum stăm din punctul meu de vedere: eu nu-ți doresc răul, Liviu Dragnea și nu cred că ți-l doresc nici cei ce-și închipuie c-o fac. Perpetuarea acestei iluzii nu face bine nimănui. Ceea ce-mi doresc însă, dimpreună cu votanții însetați de libertate, este să nu mai fim niciodată sfidați. Atât. 

Iată cu câtă putere a fost exprimată această voință. Aviz câștigătorilor.

Ia-mă de braț, Românie!

Ne-a căzut din Cer, am primit-o cadou, că doar nu ne-am ales-o noi ca țară! Nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem pe cei ce au făcut-o, întregit-o, iubit-o, am învățat de ei și faptele lor din cărțile de istorie, la un loc cu realizările “marelui conducător”. Nu înțelegem cu adevărat emoția și mândria bunicilor, care-și iubeau Regele ca pe un copil vulnerabil, dar suveran tuturor, nici credința vie și încăpățânarea intelectualității postbelice de-a înfunda pușcăriile comuniste, în loc să facă un compromis.

Pentru ei, România unită era o iubită, o fecioară plină de viață, de vise, semeață și senzuală. Năzuiau, să se contopească cu ea, s-o protejeze, să-i împlinească visele, hârjonindu-se cu capriciile ei de femeiușcă necoaptă. “Românie, te iubesc și-ți aparțin, ia-mă de braț și hai!”, îi simt simțind, pe patrioții români, pentru noi de neînțeles.

Și culmea, atunci avea aceleași neajunsuri și defecte, pe care le are și acum și le va avea mereu, dar n-o făceau mai puțin dezirabilă.

Apoi a urmat violul.

Azi, nu-i mai spunem “Românie”, ci Românica, pentru noi, nu mai e femeia lumină, cu pletele-n vânt, ci proscrisa, violată și umilită, întoarsă și pe-o parte și pe alta și aruncată la pământ, pătrunsă și surpată de falusuri decăzute: dictatură, minciună, ne-credință, epurare, urmărire, îndobitocire, sărăcie, izolare. Toate în același timp, pe ea.

Nici mamă nu ne mai e, ci doar o femeie decăzută, umblând rușinată, cu ochii-n pământ. O părăsim, iar atunci când sfios se apropie, o batjocorim, o scuipăm. E femeia cu care nu vrem să fim văzuți în lume, o femeie ușoară, pe care o chemăm când avem chef, să ne facă plăcerile. Ne e o povară, n-o mai protejăm, ci îi grăbim, într-un efort comun, sfârșitul.

Dar la plăcerile vinovate cu ea nu vrem să renunțăm, patriotismul ni s-a transformat în complicitate, în multiple complicități. Ea ne acceptă indolența, nerușinarea, necinstea, cum altfel, nu este ea prima necinstită?

România e o parte mare și gălăgioasă din fiecare dintre noi, la care nu știm să ne raportăm, pentru că nu știm să o iubim, nu știm să iubim o proscrisă. Prea mulți dintre bărbații noștri refuză, din generație în generație, să-și vadă eșecul în a o fi protejat de hoarda de violatori, refuză să-și asume responsabilitatea față de iubita lor și în același timp neputința.

Haideți să-i plângem plânsul, care e și plânsul nostru de bărbați îngenuncheați, să nu mai aruncăm toată rușinea pe umerii ei și să ne ridicăm, tot ca bărbați, din ce în ce mai mulți, deciși s-o protejăm de-acum încolo. Și-o s-o vedem din nou curată.

Opțiunea nepărtinitoare

Am o veste bună: este într-adevăr posibil să susținem una dintre puterile aflate astăzi în conflict în statul român, fără a fi victimele manipulării nici uneia dintre ele. Războiul crâncen declanșat între legislativ și executiv (excluzându-l pe președinte) pe de o parte și puterea judecătorească pe de alta, este unul în care, nu doar populația României, dar însuși statul român sunt victime colaterale. Opoziția este deci, în aceste zile, o datorie față de integritatea noastră psihică, alternativa fiind acceptarea poziției de victimă pasivă.

Dar cum putem depăși pasivitatea evidentă din ultimele luni, când ea nu e bazată pe defetism sau lipsă de interes, ci pe o evaluare colectivă corectă a situației: lupta nu se dă între bine și rău, dreptate sau nedreptate, valori europene sau românești tradiționale, ci pentru supremație, între cele două boli letale ale statului român:

Politicienii corupți și Justiția abuzivă.

Oricâtă manipulare, sub formă de argumente și acuzații, ar curge zilnic pe posturile mai mult sau mai puțin aservite, chiar și cei mai creduli susținători s-au lămurit între timp că nu mai pot da crezare nici uneia dintre părțile aflate în conflict, din simplul motiv că nici una dintre ele nu se luptă de fapt pentru însănătoșirea statului român, ci pentru preluarea controlului asupra celeilalte. Conviețuirea celor două tumori în organismul statului român nu mai este posibilă.

Continuă să citești Opțiunea nepărtinitoare

Folosiți-vă de noi!

Pe bune? Asta suntem noi cei plecați, prostituate și hoți? Pe bune nu înțelegem realitatea românească? O înțelegeți voi? Radio Europa Liberă, de unde părinții noștri au aflat de revolta de la Timișoara din ’89, vă spune ceva? Apropos, își reia emisia. Considerați că vă descurcați la fel de bine sau poate chiar mai bine fără noi?

Mă adresez celor care văd în cetățenii români care au ales să trăiască în altă țară decât România, români pe jumătate sau de rang inferior, celor care, în loc să gândească la punctul de vedere al acestor români, îl resping pe motive copilărești.

Sunt conștient de faptul că nu vă interesează, nici eforturile cu care am obținut multul sau puținul pe care l-am obținut în țările de adopție, nici realizările în sine și nici dimensiunile în care ne-am dezvoltat ca oameni. Toate aceste “amănunte” nu ne fac decât mai detestabili în ochii voștri. Mă voi referi strict la scenariul în care noi, cei 4, 5 sau 8 milioane – căci recensământul din 2018 nu a clarificat câtuși de puțin această dilemă – am uita cu toții brusc de România și de voi, rudele și prietenii noștri. 

Cei 5 miliarde de euro trimiși în ultimul ani de noi în țară, de pe prostituție și hoție, evident, sunt gata impozitați. Cu impozite cu tot sunt cel puțin 7 miliarde, pe care economiile țărilor de adopție le pompează prin noi în România, adică rata record de creștere economică a României din ultimul an, sau aproximativ cât produce ramura construcțiilor anual în România, 4,98 miliarde € (date INS). În afară de asta, vă scutim de o grămadă de cheltuieli cu sănătatea, șomaj, pensii și școlarizarea copiilor.

Avem un noroc pe care voi nu-l aveți, privilegiul de a trăi în normalitate, în societăți în care autoritățile se mai înțeleg în majoritatea lor ca prestatori de servicii publice și în care munca cinstită e respectată, în care nu suntem mințiți cu nerușinare zilnic de o gașcă de corupți agramați și nu dăm șpagă la doctor. Credeți că puteți crea această normalitate în România fără ajutorul nostru? Cum, când nu există nici măcar un consens în societate în privința noțiunii de normalitate?

Câți dintre voi, atunci când scot capul în lume, își tratează interlocutorii de la egal la egal și câți sunt încă dominați de complexe, care-i fac să cadă, fie în obediență, fie în aroganță? Câți dintre voi știu să ofere și să pretindă respect, oricui, indiferent de poziție?

Între 20% și 40% dintre români sunt plecați, iar resursele și experiența lor sunt considerabile și esențiale pentru România care, din păcate, în această privință se comportă ca un hemoragic care refuză transfuzia.

Universitățile, guvernul, Academia Română ar trebui să creeze cadrul pentru ca experiența acestor prostituate și hoți români, care au ajuns să conducă proiecte și corporații globale sau fac parte din elitele științifice sau profesionale, să se întoarcă acasă. Ar surprinde pe mulți disponibilitatea specialiștilor români din exil de a-și pune gratuit la dispoziție expertiza, oferind consultanță unor inițiative pe care le percep ca fiind utile și oneste, sau a participa la proiecte concrete în diverse domenii. La fel ca în cazul fondurilor europene, din păcate, oferta depășește cu mult capacitatea de absorbție. Indolență.

Iar voi cei cărora mă adresez, aveți cel mai important rol. În loc să vă simțiți amenințați în pozițiile câștigate și-n lipsa voastră de onestitate, creând o nouă râpă cu venin între români, să înțelegeți că sunteți mai câștigați dacă plecați urechea la obiceiurile noi și sănătoase, desprinse de cei plecați, pe care le puteți promova acasă de ca și cum ar fi ale voastre. 

Noi, cei de aiurea avem nevoie să știm că România e bine, că evoluează, că visele părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, trăiesc. Indiferent dacă vrem sau nu să ne întoarcem, avem nevoie să știm că România e pe calea ei, o cale la care o busolă adâncă din sufletul oricărui român, se ajustează.

Folosiți-vă de asta!

Cum am ajuns haștag

Nu trăiesc în România, copiii mei n-or să crească acolo. Deși sunt plecat de 17 ani, sunt în continuare frânt între apartenența etică și socio-economică la societatea care m-a adoptat și cea afectivă și culturală la România și oamenii pe care i-am lăsat acolo. De 5 ani vin în țară lună de lună, stau cu prietenii, cu mama și fac curățenie la cimitir.

Lumea trăiește din păsare și moare din nepăsare. Este atât de multă nepăsare între mine și tot ce e aici unde trăiesc, încât apartenența, emoția aceea stupidă, timidă și greu de exprimat din îmbrățișarea unui prieten vechi, din glasul gâtuit al tatei când se întorcea acasă, din cântecele folk-rock din Piața Universității, dintre Rege și oamenii care l-au însoțit pe ultimul drum, din zâmbetul liniștit al bătrânei cu batic, ce știe că nimic de fapt nu se va schimba și că e bine așa, liberă să te mângâie sau drăcuie după cum simte, este una dintre emoțiile primare, vibrante, care mă țin în viață. Tuturor celor ce ne pătrund, le vom adresa mereu întrebarea: Ce-aș fi fost dacă n-ai fi existat?

Deși am urmărit, de cele mai multe ori cu dezamăgire, desfășurarea evenimentelor politice din țară, scriind despre ele când am simțit că am ceva de spus, nu am considerat că acestea îmi afectează viața în mod nemijlocit, până când nu mi-am văzut prietenii apropiați, a căror revedere mă catapultează de fiecare dată într-o stare de pre-extaz, împărțindu-se în neutri scârbiți sau susținători din ce în ce mai încrâncenați, fie ai guvernului corupt, fie ai justiției abuzive aliate sasului tont. Deși îmi dădeam seama că neutralitatea pe care am afișat-o în ultimii doi ani este nesinceră și jignește cumva inteligența prietenilor mei, m-am concentrat pe bucuria apartenenței, ne-vrând să supăr pe nimeni și spunându-mi: dacă aștia care stau aici pot fi neutri, lăsându-se guvernați de incompetență lucie, în detrimentul copiilor lor trăitori în România, cine-s eu, care mă plimb pe autostrăzi toată ziua, asigurat fiind împotriva oricărei greutăți imaginabile, să fac pe deșteptul, contrazicând oameni angajați cu toată energia lor de una sau alta dintre părți.

Dar a venit ziua deciziei CCR, care a obligat președintele să semneze decretul de revocare din funcție a șefei DNA. Atunci când am aflat-o, această decizie mi-a provocat o neliniște profundă, prin faptul că venea în contradicție cu înțelegerea mea limitată asupra rolului instituțiilor implicate în numitul proces. Am citit toate sursele pe care le-am găsit, multe contradictorii, am întrebat în stânga și-n dreapta, am citit decizia CCR, avizul CSM, am vorbit cu juriști și am înțeles că, deși toți actorii implicați în proces, până la urmă și președintele, au acționat în limitele legii, rezultatul și mai ales interacțiunile instituțiilor implicate sunt, pentru mine, de neînțeles. Nu o să înșir aici toate semnele mele de întrebare, pentru că mi-aș putea probabil răspunde singur la multe dintre ele, investind niște zeci de ore pe care nu le am în studiul legislației. Voi enunța acel lucru esențial care ar putea să-mi aline neliniștea dobândită citind decizia CCR și anume posibilitatea de a evalua în mod pragmatic justețea măsurii de revocare prin analiza obiectivă a imputările aduse fostei șefe a DNA, în raport cu cerințele postului din care fost revocată. Dar această analiză, efectuată de CSM în avizul acesteia nu a stat până la urmă la baza deciziei de revocare. Singurul mod în care mi-aș putea recăpăta liniștea, fără a simți nevoia să înțeleg justețea deciziei, ar fi cazul în care legea ar prevede că revocarea șefei DNA și a oricărui procuror din funcție, este la discreția Ministrului Justiției, caz în care motivarea deciziei ar fi facultativă.

Nu pot, deci, să-mi recapăt liniștea cu privire la funcționarea statului român, nici măcar atunci când legile acestuia sunt respectate, cum presupun că nu și-o pot recăpăta mulți oameni, a căror viață depinde mult mai mult de această funcționare, decât a mea. Dimpotrivă, neliniștea mea crește văzând încrâncenarea și nervozitatea unui adept influent al uneia dintre părți, amplificându-se exponențial, până la a deturna un eveniment monden la care deunăzi am participat pentru certuri nearticulate pe aceeași temă, jignind atât organizatorul, cât și pe cei de altă părere, lucru de la care acelaș adept s-ar fi abținut, cred, până nu demult.

Nu mai pot să-mi păstrez și să-mi trăiesc, de la evenimentele recente, sentimentul de apartenență, fără să supăr pe nimeni, ci spunându-mi, de acum încolo, părerea, luând o poziție, încercând să o argumentez și fiind, în același timp, dispus s-o schimb. Vocile celorlalți, ajunse urlete, cer un răspuns. Iar răspunsul meu, fără a avea pretenția că înțeleg în totalitate fenomenul, dar constatând că statul nu este capabil să producă decizii pragmatice și inteligibile în baza legilor în vigoare, este:
#STOP
#RESET

Statul paralel

Am auzit oameni inteligenți afirmându-și curiozitatea de a afla ce și cine se ascunde în spatele acestei sintagme, vehiculate intens în ultima vreme în politica românească și nu numai, care sunt structurile care o compun, cine le controlează și cu ce intenții. Nu putem însă porni la descifrarea acestei noțiuni, voit ambigue, fără să ținem mai întâi seama de însăși semantica ei, care trădează, fără să vrea de data aceasta, structura minții care a inventat-o. 

Ideea de stat paralel sugerează existența unor structuri statale, care nu fac parte din stat, existând în afara acestuia, idee sustenabilă logic, doar dacă am considera statul, cel legitim, ca fiind complet și de sine stătător în lipsa structurilor statale care compun statul paralel. Ni se insuflă astfel ideea, extrem de nocivă, cum că statul ar putea exista, ar fi legitimabil, fără justiție, fără servicii, adică fără componente esențiale ale oricărui stat. Mai mult, ni se sugerează că acele componente, ostracizate în categoria de stat paralel, pot fi în sine legitimate ca stat. 

Deci, insăși semantica acestei noțiuni trădează ignoranța și lipsa de respect a celui care crede în ea, față de noțiunea de stat. Dacă statul, cel legitim, nu conține instituțiile rebele, atunci el este compus doar din cele loiale, ceea ce justifică existența unei instanțe supreme, față de care această loialitate se poate exprima și care evaluează, calificând și verificând în mod continuu, loialitatea, criteriu după care o instituție aparține grupului legitim, sau dimpotrivă, celui paralel. În logica aceasta statul nu mai face nici un sens, confundându-se cu această instanță personală: statul sunt eu. Iată cum loaialitatea, principiul suprem al oricărei dictaturi, înlocuiește principiile statului de drept.

Astfel, dacă ajungem până într-acolo încât să ne întrebăm ce este statul paralel, fără să fi văzut că sintagma însăși este un cal troian pentru inocularea și justificarea principiilor statului dictatorial, înseamnă că am înghițit deja pastila. 

Despre nesimțire – din nou

Următorul articol are 7 ani, se cer ajustate concluziile:

“În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Continuă să citești Despre nesimțire – din nou

N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor “tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de “Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii “de bine”, “civilizații” și “civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: “sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

Pentru noi cine se mai roagă?

Nu-mi invidiez copiii pentru ștafeta pe care o vor prelua și tăria de care vor trebui să dea dovadă. Sper sa le pot transmite cât am primit și cât am adăugat în plan spiritual. Am primit de la părinții mei credința că ai nevoie de o credință. Și am primit de la părinții mei credința că există credință bună și credință rea. În esență am primit smerenie și speranță pentru inimă. Această credință se opune total post-spiritualității predominante actual în societățile occidentale printre care, România face atâtea eforturi să se numere.

Continuă să citești Pentru noi cine se mai roagă?

De ce nu ține “Je suis Charlie”

Charlie-Hebdo-LickNepotrivirea

Domnul președinte Iohannis a înlocuit poza de profil a paginii sale de Facebook – cea de care s-a ajutat cu atât succes în campanie – cu textul “Je suis Charlie”. Pe frontispiciul Arcului de Triumf din Paris a apărut același text. O grămadă de personalități simt nevoia compulsivă de a declara că sunt sau nu sunt “Charlie”. Oare ce mesaj clar, răspicat și responsabil, de-o gravitate corespunzătoare evenimentelor au vrut ei să ne transmită? Toți și-au umplut gura de cuvântul “solidaritate”. Cu cine? Cu victimele ca persoane? Păi aceștia sunt decedați, tocmai află la prima mână cum se desfășoară orgiile între zei. Nu știu ce rost are să te solidarizezi cu niște persoane decedate. Nu mai bine te-ai solidariza cu cei rămași în viață, lider politic fiind? Normală față de victime ar fi fost exprimarea de regrete, simpatie, condoleanțe, în nici un caz să te declari “Charlie”. Dacă victimele ar fi fost șomeri, ce făceai, te solidarizai cu serviciile sociale, sau la moartea lui Dali te declari ceasuri curgătoare? Iar apoi chiar declarația “Je suis Charlie” nu înseamnă solidarizare ci identificare. Poate dânșii se identifică cu produsul “Charlie” sau cu valorile pe care cred ei că acesta le reprezintă, caz în care noi ar trebui eventual să credem că Iohannis, Merkel sau Hollande sunt adevărate fântâni arteziene de umor, gândire creativă, îndrăzneală și lipsă de prejudecăți. Evident, această identificare nefericită i-a scos din sărite pe supraviețuitorii din redacția numitei reviste, care au declarat prompt că vomită pe “je suis charlie”-iști. Evident și declarația nu sunt “Charlie” e o aberație. Păi cum ai putea fi?

Mesajul

Dar să nu fim mefianți, aleșii au vrut cel mai probabil să spună că susțin libertatea de expresie și condamnă terorismul, mesaje de o platitudine înspăimântătoare, mai ales în condițiile de război în care ne aflăm. Și ar fi bine dacă ar fi doar platitudini pornite dintr-o amorțeală, apatie sau evaluare greșită a situației. Din păcate, lipsa totală de mesaj, asociată cu adoptarea unui slogan complet nepotrivit trădează un singur lucru: frică, frică palpabilă, dacă privim chipurile șefilor de stat, adunați braț la braț in centrul Paris-ului, vrând parcă să demonstreze: frigul (frica) nu ne învinge, ne putem incălzi între noi. Și din păcate cu asta și rămân, încălzitul între ei și bătutul pe umeri – și ei, și noi – liderii europeni neavând nici măcar hotărârea clară de a se opune islamizării și scindării societăților lor, darămite o viziune de abordarea a problemelor care au dus la atacurile de marți.

Continuă să citești De ce nu ține “Je suis Charlie”

Noi și scena politică – Iulie 2012

Când toate mîncărurile care ți se oferă iți provoacă greața … ar fi cazul sa iei un tratament de stomac.
Extrapolând la scena politică românească, al acestui iulie halucinant, ar trebui ca fiecare dintre noi sa să gândească ce nereguli din el însuși au putut contribui la crearea situației actuale, sau chiar au atras-o în ascuns.
Poate acest spectacol grotesc este și un soi de oglindă …

Germania lui Sarrazin

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

Continuă să citești Germania lui Sarrazin

Bine-ai venit, 2010!

Bine-ai venit 2010, te așteptam de peste un an! Din 2008, de la începutul crizei, mai exact. Fie ca Tu să fii anul regăsirilor – măcar puțin. Adio 2009, du-te de unde ai venit! Ai fost anul descoperirilor amare, anul scormonelilor și-al lipsei de credință.

Dar poate, mai mult decât orice, 2009 a fost anul în care am primit o mică proformă a facturii pe care o vor primi copiii noștri în contul nepăsării noastre:

  • Amânăm renunțarea la combustibilii fosili până ce benzina și motorina vor deveni mai scumpe decât energiile regenerabile, cu două urmări:
    1. Mai poluăm atmosfera timp de câțiva ani.
    2. Mai băgăm câteva sute de miliarde în buzunarele OPEC-ului, asigurând în continuare finanțarea organizațiilor teroriste islamice.
  • Blocăm datorită SUA și China a doua oară un plan de reducere a emisiilor poluante.
  • Din conflictele existente nu mai rezolvăm nimic: nu-l mai căutăm pe Bin Laden, nu-l mai sâcâim pe Ahmadinejad cu programul nuclear, nu ne mai interesează ce face Hamas-ul, sau ce s-a întâmplat cu planul de creare a unui stat palestinian.
  • Despre săracii Africii nu mai cântă nici Bono, ne luptăm însă ca blegii cu niște bieți pirați somalezi. Cutremurul de Crăciun din Indonezia îl trecem deja la capitolul Reality Show.

Într-un cuvănt, am devenit și mai cinici, cu noi și mediul nostru înconjurător social, natural, spiritual. Ne-a lovit criza în cap, dar, paradoxal mai ales pe cei doar marginal afectați de ea. A devenit mai egoiști decât eram deja și-am pierdut și ultima brumă de entuziasm.

La fel cum Ulcerul Duodenal este somatizarea stresului, în cele mai multe cazuri, această criză poate fi – eu cred că este – o manifestare superficială a unui blocaj social și spiritual mult mai profund. Mult prea multe paradigme s-au prăbușit în ultimii ani, fără a fi fost înlocuite de altele noi:

  • Lumea bipolară, atât ca putere, cât și ca dihotomie bine/rău.
  • Corectitudinea politică.
  • Globalizarea, va lua sfărșit, odată cu petrolul.
  • Economia de piață pură, minimal reglementată și neoliberalismul.
  • Natura ca dat constant.
  • Ecumenismul.
  • etc.

Acest uriaș Titanic ce este omenirea pare a nu mai putea continua fără o schimbare de curs. 2009 are singurul merit de a fi pus în calea lui un prim ghețar pentru a-l devia. Fie ca în 2010 să ne aducem aminte de busolă și să-nțelegem pe unde navigăm.

La mulți ani!

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație “lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.