Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Aproape toti cei apropiati mie se arata deranjati si ofensati de egoismul meu. Maica-mea spunea despre egoismul meu ca e “rapace, atroce si feroce”. Nepasarea fata de dorintele si nevoile celorlalti, adesea nedeclarate, indiferenta mea fata de “binele” lor si obiceiul de a-mi da prioritate la accesul la comfort si lucruri placute, mi-au atras milioane, kilometrii intregi de reprosuri exasperate: cum de nu inteleg ca e imposibil sa fiu cum sunt, cum de intarzii atat de mult sa ma schimb? Urmeaza de cele mai multe ori lamentari de genul: “Nu stiu cum te suport(i)!”, sau “Sunt eu/suntem noi prosti ca te acceptam!”, sau “Cat o sa mai incerci sa-i prostesti pe toti?”. Dupa aceste reprosuri vin sfaturile amenintatoare, despre ce ar trebui sa schimb neintarziat pentru a evita iminenta eliminare, marginalizare, declasare. Mai devreme sau mai traziu mai toti se lumineaza la fata, au patruns marea taina: “Ba, tu nu pricepi nimic, esti chiar nesimtit” si privind la cei din jur: “nuu, omul e nesimtit, e incredibil de nesimtit!”. Si gata, ne-am linistit cu totii. S-a gasit explicatia: n-are cum sa nu mai fie egoist, ca e prea nesimtit sa vada ca ne deranjeaza pe toti. Si viceversa e adevarata: n-are cum sa fie mai putin nesimtit, ca-i prea egoist. Gata, misterul s-a elucidat, ne putem vedea de treaba. Vestea buna e ca discutia si disperarea se termina la un moment dat, vestea proasta e ca ea poate dura mult si e repetitiva. Desi am rezolvat-o o data, problema revine, doar doar i s-o gasi o alta rezolvare, mi se dau sanse peste sanse sa eludez cumva acest blestem. Si eu, nimic.

In timpul asta trebuie sa vad tanguierea si auto-penalizarea multora pentru prostia monumentala de a simti afectiune pentru mine, de a fi cazut in aceasta capcana, intinsa sufletelor curate, proaste de bune. Stiu ca singura posibilitate de a le reduce suferinta, ar fii sa-mi neg egoismul si/sau nesimtirea. Atunci m-ar putea dispretui neingradit, ar putea fi furiosi pe mine, le-ar fi o gura de oxigen. Mai fac asta uneori, in gluma, dar de obicei astept rabdator sa se ajunga la aceleasi concluzii.

Desi sentimentul de fond cu care este intampinat egoismul meu, e un amestec de iritare, scarba si condescendenta in doze variabile, aceste reactii sunt mereu insotite de mirare si indoiala. Cei ce ma percep ca egoist, deci rau, percep la un anumit nivel si opsul aceleasi rautati si nu pricep cum de. Ceva nu se potriveste. Nu mai reusesc sa valideze interior asocierea egoismului cu raul. Nu exista deliciu mai mare pentru mine decat sa percep aceasta iritare mirata. Gradul de libertate pe care mi-l ofera e ametitor: pot in fiecare secunda sa ma distrez cu perceptia celorlalti, fiind bun – ma rog, facand ceva care e perceput ca venind din bunatate – sau fiind rau, complet nejustificat.

Raspunsul meu la judecati prin prisma unor notiuni iluzorii sau profund subiective ca – si-mi vine spontan sa casc – binele si raul, este unul de fronda distrata. Cand am insa de a face cu perceptii ce pun cauzalitatea in prim plan, atunci las gluma la o parte si ma angajez cu entuziasm in aventura descoperirii cauzelor si implicatiilor posibile, a drumurilor paralele spre natura lucrurilor. In lipsa asocierii cu raul si intunericul vesnic, egoismul isi pierde insemnatatea si nu mai deranjeaza pe nimeni, ce pacat!

In aceeasi masura in care egoismul meu antagonizeaza egoismul inconstient al detractorilor mei, altruismul lor ipocrit ma infurie pana la sufocare. Ma oftic la culme in sinea mea cand vad cum altruistii se daruiesc pe sine, fara sa astepte apreciere, fara sa vrea sa-si imbunatateasca selbstbild-ul chircit si rusinat, la fel cum nemtii ii primesc cu flori pe refugiatii sirieni in contul milioanelor de pantofi evreiesti.
Mor de invidie cand vad cum faptele lor bune nu sunt ghidate de sperante legate de rasplata vesnica, singuratate la batranete, sex consimtit sau acumularea de alte obligatii cu dobanda variabila. Sunt complet dezarmat vazand bunatatea cu care altruistii impart cu darnicie tot ce au ei mai bun celor din jur, pastrandu-si nefericirea doar pentru ei, comoara lor cea mai de pret, n-ar impartasi-o nici cu umbra lor. Ar insemna, Doamne fereste, sa dea ceva real din ei. Ca doar ceilalti, cadorisitii, nu sunt oameni reali, in cautare de comunicare si intimitate, sunt niste amarati, pe care nu-i poti deranja decat cel mult cu praful de pe toba, sa nu le strici cumva aura sau sa le provoci vreo mica fisura intre ploapele stranse hotarat. Nici un pic de aroganta acolo!

Asadar altruismul e un business, mai mult sau mai putin pervers, a carui creatie colaterala e egoismul. In lipsa cuiva care asteapta sa primeasca, sa fie pus mai presus, egoismul inceteaza a mai exista. Cei ce ofera fara a spera rasplata, nu pot fi numiti altruisti. Acestia nu ofera sub imperiul necesitatii, a presiunii dorintelor sau nevoilor celor din jur, nici cu scopul de a face cuiva “bine”, ci ofera pur si simplu, fara sa simta ca dau ceva. Ofera cum simt si cand vor, in ritmul propriei constiinte. La fel cum pasarea isi ofera cantul, fara a simti ca ofera ceva si indiferent daca place sau nu, la fel un suflet deschis ofera ce e inauntru, bun sau rau, dureros sau inaltator. Nu pastreaza, nu controleaza, nu se pune deasupra propriului cant, chiar daca acesta deranjaza, chiar daca zgarie urechile unora. Cel mai pretios lucru pe care-l putem oferi este zbaterea sufletului nostru, vibratia noastra, plansul si rasul nostru, intr-o clipa, cea prezenta. Atunci ne oferim cantul, atunci lasam viata sa curga prin noi. Cel ce ofera astfel se va mira atunci cand primeste multumiri si are dreptul sa ceara orice si oricand fara a ramane dator. Business-ul nu are loc intre pasari cantatoare.

Adevaratul egoism e sa te to-ot pritocesti pe tine insuti, sa te gandesti, sa te perpelesti la infinit îngandurat, obosit, cu fata aia serioasa si falca prabusita. Adevaratul egoism e sa inlocuiesti traitul cu scormonitul. Adevaratul egoism e sa stai in gara si sa te uiti la trenuri cum trec, sa nu te lasi vrajit si sa nu faci nicio magie. Adevaratul egoism e sa treci viața prin cap si sa-i refuzi clipei vesnicia ei si nebunia ta. Adevaratul egoism e sa alegi binele gandit, proiectat in viitor, in locul bucuriei sau a durerii simtite acut, in prezent. Cel mai mare egoism e sa nu ceri.

Nu-mi impart egoismul cu nimeni, am nevoie de fiecare farama din el pentru a-mi pastra jocul si bucuria, pentru a nu dori “binele” nimanui, in locul a ce-si doreste el, pentru a nu capata fata aia.

Nu cred ca Isus a ajuns pe cruce din mila pentru noi sau altruism. Cred ca avea un job.

Lasă un răspuns