Să ciocnim …. bulele

Zi de zi mergem la birou, sau mai nou mergem la birou stând acasă. La birou avem colegi, șefi și subalterni, cu care formăm diverse găști superficiale, care au la bază un armistițiu subînțeles, ne ajută să aflăm din timp de unde ni se trage. Și apoi, e incredibilă creativitatea colectivă unită în jurul scopului unic de a face timpul să treacă mai ușor. Aici se ascunde geniul colectiv, nu doar în corporații. La servici le-am cam văzut deja pe toate: succes, insucces, săpat pe la spate sau sfidare pe față. Nu mai suntem atât de preocupați de promovare, diversificare, ci de poleirea templului, a mărcii personale la care tot sculptăm de zeci de ani.

Acasă copiii ne-au crescut, ce-am apucat să-i învățăm, să fie primit, restul îi învață greutățile și telefonul. Ne îndreptăm cu pași siguri spre constatarea detașată a faptului că nimeni nu schimbă cu adevărat pe nimeni și ceea ce părem a fi la un moment dat, e determinat de energia și cerințele diferitelor anturaje din care facem parte.

Iar acesta, anturajul, e marea noastră constantă de ani buni încoace. Redând ca un ecou statutul social, concepțiile și obișnuințele noastre, anturajul este scheletul, paznicul și portarul bulei noastre din ce în ce mai stabile, mai impermeabile. Pereții bulei noastre sunt de cărămidă, bine antifonați, avem jaluzele controlate de pe smartwatch, lumină ambientală și încălzire prin pardoseală. Bula noastră e cel mai confortabil loc din lume. Da, mai vedem lucruri noi, cunoaștem oameni interesanți, ne inventăm hobby-uri, dar toate acestea defilează prin fața noastră precum animalele la zoo. Nu ne zdruncină, nu ne schimbă din temelii. Alunecăm controlat pe o porțiune lină a toboganului vieții noastre, responsabili, conținuți, stabili, în afara dramei.

Dar n-a fost mereu așa.

A fost o vreme în care multitudinea de căi de urmat, de feluri diferite de a fi ne amețea. Ne amețea atât de tare, încât uneori ne refugiam în excese, chiar și când nu ne ardea. Sau în citit, în filozofie, în aroganță sau în toceală. Asta când aveam puțin timp, când nu eram îndrăgostiți. Era o vreme în care fiecare zi era un experiment: cu ce ne îmbrăcăm, ce mișto-uri mai facem, cu ce prof ne mai luăm, ce mai îndrăznim. Cât au fost de importante rezultatele acestor experimente pentru devenirea noastră? Da, eram și atunci în bule: erau tocilari, golănași, erau rockeri, depeche-ari, erau purtători de Levi’s 501 și botate, erau piloși, șmecheri, fraieri sau miștocari, erau cei cu Matematica și cei cu Româna, etc. etc.
Atunci bulele noastre de săpun erau spații frenetice, de afirmare, de autodefinire, trebuia să ne exagerăm diferențele pentru a părea unici, a aparține.

Când ne reîntâlnim la un teanc de ani, emoția revederii, familiaritatea, e însoțită de o discretă jenă: ne regăsim cei ce am fost, retrăind roluri reconstruite din memorie, dar cine stă în fața noastră acum? În același timp, parcă fiecare, într-un gest de tandrețe, încearcă să se reducă la partea familiară, ca să nu complicăm lucrurile, să nu stricăm vraja…
Toate astea m-au lăsat cu o curiozitate persistentă, un dor: dorul de a simți partea nefamiliară din noi, de a reactualiza memoria. Cum ne-am definit și redefinit în acești 30 de ani? Ce-a mai rămas din noi și ce s-a adăugat? Cum am ajuns din tocilar boem, din miștocar filozof, din bezmetic părinte?

E poate o șansă unică, o crăpătură în bulele noastre de cărămidă, o șansă de a ne cutremura.

Timecapsule

“Dupa 20 de ani…Amintiri dezgropate, lacrimi, suflete prea pline, dans, frumusete, rasete pana la cer…..multa tinerete, destainuiri, foste dorite iubiri si fosti iubiti, un sarut, elan si o dragoste atat, atat de mare. Le multumesc. Cu ei am invatat sa iubesc, sa rad, sa chiulesc, sa citesc, sa impart, sa daruiesc, sa dansez, sa razbesc, sa chefuiesc pana-n zori, sa am incredere, sa nu uit, sa plang, sa-mi amintesc….si-acum m-au invatat din nou sa iubesc. Prietenii mei, la fel de frumosi.”

Mona Sferle, XII-D


 

Cocoonul de Mate-Fizica Nr. 1

moisil9876
Colegiul "Grigore Moisil"

Bucuria revederii, primele misto-uri familiare au trecut. Privesc in gol printr-un pahar de Whiskey vechi, maturat in butoaie de vin de Porto. Auld Scot’s Pub de pe Hirscher, la parterul hotelului “Gott”, sunt personaj, ascultator si povestitor al aceleiasi povesti – repetandu-se la nesfarsit – si ma intreb in ce consta puterea ei.

Au trecut 17 ani de la terminarea liceului, de la acel bac nepotrivit si noi tot aici stam, la o masa, intr-un bar, depanand aceleasi amintiri si retraind aceleasi emotii, de parca viata s-a oprit in loc de-atunci. Desigur, cu totii am facut cate ceva, am plecat, ne-am intors, iar am plecat. Ne-am casatorit, am facut copii, am construit case si am sadit pomi.

Barmanul imi tine o prelegere despre diferentele dintre Whiskey-ul scotian si cel irlandez, e cazul sa incerc si ceva mai tare: Lagavulin de 16 ani, dur, masculin si plin de esente. Prietena celei mai frumoase fete din liceu stie tot ce se poate stii despre fiecare dintre noi, despre iubirile noastre agitate – observator desavarsit, cam rece ce-i drept, urma sa-mi dau seama mai tarziu. Cea mai frumoasa fata se marita si mai sunt doar doua locuri libere la masa nuntasilor. Cine se baga? Vesnicii indragostiti sufera shakespearian, iar printesele lor se incapataneaza in continuare sa nu inteleaga nimic, dar ce conteaza? Mai avem destule faze sa “ne radem” zece vieti. Prietena frumoasei sopteste la ureche secretul compromitator: fotoliile ochelaristului. Gata, s-au rupt barierele, ne simtim din nou ca intr-a zecea!

Evident, rev’-ul de la gradinita. “Esti vaca, tu!”. In continuare aceleasi povesti, multa savoare din trecut, putine detalii din prezent.

“Ce mai face Calinu’ ?”. “Lucreaza la Nassa”. De parca intereseaza pe cineva unde lucreaza! Americani denaturati! Vroiam sa stim daca e bine. Fane’ ce sa faca, cumpara lapte no-name, familie mare. E OK. Babi la fel. Patroana feisbucului stie despre toti cate ceva. A suferit si ea, l-a confundat pe JR cu Bobby si-a iesit nasol. Acum are 17 “jab”-uri, da’ macar ie-n NYC.

Cine cu cine se plimba pe sub Tampa in clasa a zecea toamna si de la cine si ce fumau, asta-i marea intrebare. Inca mai avem cate ceva de descoperit din frumoasa noastra adolescenta.

Ma intreb de ce oare toate intamplarile de-atunci si pana azi, par nesemnificative in fata amintirilor din acei ani. Ne-am ingustat, traim mai putin? Atunci cautam fara a gasi, acum gasim si nu mai cautam. Atunci ne faceam doar iluzii, acum le traim. De fapt ne traiesc ele pe noi: mesianism, carierism, familism.

Ce cautam in aburi de alcool prin baruri afumate? Oare nu eliberarea de sensurile reci si calculate pe care le-am dat existentelor noastre? Oare nu libertatea lipsei de sens e bucuria noastra? Reducerea obsesiva la derizoriu ca ritual e plasa noastra de salvare din capcana atasamentului si a importantei, evadarea din stransoarea identitatilor cu cod de bare in vechea noastra stare de “neterminati”.

In anii aceia am invatat sa iubim, sa pierdem pe cei dragi, sa luptam, sa ne razbunam. Am invatat majoritatea lucrurilor importante, evident unii de la altii. Am creat o identitate colectiva care, la randul ei ne-a modelat.

Mai intai am plecat la Bucuresti, apoi la Frankfurt, am cunoscut oameni si mentalitati noi, m-am lasat remodelat complet Acum sunt tot aici si simt la fel cum am simtit mereu. Peregrinarile mele par simple excursii prin padure. Acum sunt tot aici si vad si simt ce-a fost cladit in piatra. Si-si rade piatra de nisip, si-si rade “Servus” de “mancati-as” sau “Hallo”, Prejmerul de Ciolpani, Tampa de Magheru si mansarda de pe Calea Poienii de orice Fertighaus.

In “Oldies” mai bem o bere, mai dansam un blues si mai inchidem o carciuma la 4 dimineata, multumiti ca mai reusim sa ne oprim din cand in cand din jocul de-a viata si sa ne bucuram ca n-am gasit de fapt nimic … din ce nu ne-a fost dat deja.

Ma plimb pe jos pe Dealul Livezii si simt la fiecare pas cum radacinile-mi brazdeaza adanc pamantul. Le multumesc ca-mi lasa latu’ atat de lung si impreuna radem linistit de copilarestile indoieli.