Identitatea românilor

Românii sunt – se pare – un popor prea tânăr, sau prea dezorientat, ca să nu-și mai pună radical problema propriei identități.

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. 🙂 Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap – să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus! 🙂

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!