Ia-mă de braț, Românie!

Ne-a căzut din Cer, am primit-o cadou, că doar nu ne-am ales-o noi ca țară! Nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem pe cei ce au făcut-o, întregit-o, iubit-o, am învățat de ei și faptele lor din cărțile de istorie, la un loc cu realizările “marelui conducător”. Nu înțelegem cu adevărat emoția și mândria bunicilor, care-și iubeau Regele ca pe un copil vulnerabil, dar suveran tuturor, nici credința vie și încăpățânarea intelectualității postbelice de-a înfunda pușcăriile comuniste, în loc să facă un compromis.

Pentru ei, România unită era o iubită, o fecioară plină de viață, de vise, semeață și senzuală. Năzuiau, să se contopească cu ea, s-o protejeze, să-i împlinească visele, hârjonindu-se cu capriciile ei de femeiușcă necoaptă. “Românie, te iubesc și-ți aparțin, ia-mă de braț și hai!”, îi simt simțind, pe patrioții români, pentru noi de neînțeles.

Și culmea, atunci avea aceleași neajunsuri și defecte, pe care le are și acum și le va avea mereu, dar n-o făceau mai puțin dezirabilă.

Apoi a urmat violul.

Azi, nu-i mai spunem “Românie”, ci Românica, pentru noi, nu mai e femeia lumină, cu pletele-n vânt, ci proscrisa, violată și umilită, întoarsă și pe-o parte și pe alta și aruncată la pământ, pătrunsă și surpată de falusuri decăzute: dictatură, minciună, ne-credință, epurare, urmărire, îndobitocire, sărăcie, izolare. Toate în același timp, pe ea.

Nici mamă nu ne mai e, ci doar o femeie decăzută, umblând rușinată, cu ochii-n pământ. O părăsim, iar atunci când sfios se apropie, o batjocorim, o scuipăm. E femeia cu care nu vrem să fim văzuți în lume, o femeie ușoară, pe care o chemăm când avem chef, să ne facă plăcerile. Ne e o povară, n-o mai protejăm, ci îi grăbim, într-un efort comun, sfârșitul.

Dar la plăcerile vinovate cu ea nu vrem să renunțăm, patriotismul ni s-a transformat în complicitate, în multiple complicități. Ea ne acceptă indolența, nerușinarea, necinstea, cum altfel, nu este ea prima necinstită?

România e o parte mare și gălăgioasă din fiecare dintre noi, la care nu știm să ne raportăm, pentru că nu știm să o iubim, nu știm să iubim o proscrisă. Prea mulți dintre bărbații noștri refuză, din generație în generație, să-și vadă eșecul în a o fi protejat de hoarda de violatori, refuză să-și asume responsabilitatea față de iubita lor și în același timp neputința.

Haideți să-i plângem plânsul, care e și plânsul nostru de bărbați îngenuncheați, să nu mai aruncăm toată rușinea pe umerii ei și să ne ridicăm, tot ca bărbați, din ce în ce mai mulți, deciși s-o protejăm de-acum încolo. Și-o s-o vedem din nou curată.

Cine mai e și diaspora asta?

S-a creat o nouă falie între români și se umple rapid cu venin. Se formează, cu siguranță nu din senin, imaginea unui nou dușman al românului de rând, un nou personaj colectiv care încearcă să-i ia acestuia ceva, să-l asuprească într-o formă sau alta: românul plecat din țară, diasporeanul.
„Cine sunt ei, să vină de unde or veni, să ne răstoarne nouă guvernul?”
„Ce le pasă lor de noi? Sigur sunt în slujba unor interese. Am auzit noi la TV de unul Soroș, evreu și ungur care-și bagă coada peste tot.”
„Lași, au plecat din țară, n-au stat cu noi să mănânce salam cu soia” – cei mai tineri, în loc de salam cu soia se gândesc probabil la mizeria din spitale, lipsa infrastructurii, salariile mici din provincie.
„Căpșunari, curve, hoți!”
„Ne fac de râs prin toată lumea, de ne confundă lumea cu țiganii, pe unde mergem.”
„Răducioiu, care a uitat românește după 2 ani de Italia” – exponentul aroganței românului care „s-a ajuns” afară.
„Cine sunt ei să vină cu gura mare, să conteste ce-au votat românii noștri?”
Toate aceste judecăți simplist-stereotipale au fost subtil validate prin atitudinea iritată – „cine mai are nevoie și de ăștia?” – a puterii față de meeting-ul diasporei, încă de la primele anunțuri de organizare. Rezultatul acestuia vine să confirme, nu-i așa, presimțirile și prejudecățile inițiale, iar imaginea formată este acum proiectată pe un ecran uriaș, desfășurat în fața poporului, având în principal două funcții:
1. Să atragă și să concentreze furia și frustrarea românilor, provocate de o societate în care nu se simt respectați, fiind prostiți cu nerușinare în față zi de zi, în care le e înșelată încrederea exprimată prin vot și negată demnitatea prin permanenta situare a privilegiaților deasupra legii.
2. Să permită celor care sunt cauza principală a acestei furii să se ascundă în spatele ecranului, devenind invizibili.

Înainte de a atinge punctul critic, în care, de atâta furie, nu vor mai putea urmări nici filmul proiectat, nici asculta coloana sonoră hipnotizantă, românii trebuie să știe că au un mare aliat.

De două săptămâni lucrez lângă gară, în Frankfurt, cartier cunoscut până nu de mult doar pentru curve și drogați. Nici curvele, nici drogații nu au plecat, dar au venit medicii cu cabinetele lor, teatrele independente, oamenii de afaceri și consultanții, în costume și căști de biciclist, făcând slalom printre corpuri amorfe înconjurate de seringi și pești citindu-ți poftele din priviri. Au venit întreprinzători și au deschis restaurante din cele mai diverse categorii și coloraturi etnice. Zona a ajuns una dintre cele mai diverse și interesante din toată Germania.
Fumez și mă uit absent, de la marginea trotuarului, la ușa de intrare în holul clădirii în care mi-am început noul proiect. Prin fața mea trece un burtos cu tricoul suflecat până mai jos de subsuori, urmat îndeaproape, la stânga și la dreapta de două domne, cu pantaloni lucioși mulați, n-am cum să nu mă uit la fundul lor.
– Ia și mie năștă țăgări, cere una dintre ele.
– Taci fă și dă dân buci!
Vorbesc tare și nu se uită-n jur, parcă ar fi la ei pe uliță, pește printre pești și curve printre curve. La fel mă simt și eu printre șefii firmei pentru care lucrez, la fel se simte și S, care a convins ONU să investească în ideea lui, la fel se simte și C, care visează să-și împărtășească cunoștințele despre blockchain și cripto-monede cu cei din țară. Fiecare pe tarlaua lui, a învățat regulile, nu-l deranjează, a uitat de complexe și-și vede de propășirea speciei. Nu ne mai simțim străini în țările de adopție, dar nici de aici, ne întâlnim, mai înjurăm la nemți, francezi, americani și schimbăm rețete de făcut mici acasă.
Mulți s-au întors în țară, cu bani strânși sau o specializare. Sau cu amândouă. Nu contează dacă au rămas aici, sau s-au întors în țară, de unde poate vor pleca din nou. Contează că fac ceva cu ceea ce au strâns și au învățat, ceva care să le facă lor bine și să facă bine în jur. Și cei care au venit aici la furat, n-or să se întoarcă să fure acasă, din simplul motiv că aici e mult mai mult de furat și le mai ușor, odată ce-au învățat cum merge.
Întâlnesc de ani de zile o bătrânică cerșind în centrul Frankfurtului, mereu în același loc:
– Eine Mark, mamă!
O conservatoare consecventă.
Până la urmă nu ne unește nici limba, nu ne unesc nici glumele, nici mititeii așa cum ne unește dorința de a învăța și a clădi ceva, oriunde, aici, acolo, în ambele părți. Recunoaștem acea categorie de oameni care au aceeași atitudine în țară și-i admirăm că între birou și casă, mai trec și prin piață șă-și așterne creativitatea pe cîte o pancartă. Sunt mulți, plini de energie și foarte creativi, dar nu se văd atât de bine, pentru că nu-s stridenți, nu-ți șochează simțurile, prea obișnuite cu agresiunea.

În fond, decizia de a-ți părăsi țara, mediul familiar și deprinderile la îndemână, echivalează cu decizia de a renunța la așteptarea ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, renunțarea la plânsul de milă, hotărârea de a-ți încerca șansa și de a-ți asuma riscul eșecului.
Inevitabil cei care au plecat au trebuit să-și însușească moduri noi de a se descurca, a avansa în societățile în care au fost primiți, au învățat un alt fel de a se confrunta, de a câștiga, a pretinde, a primi și a răsplăti. Cel mai greu a fost însă deprinderea pretenției de a fi respectat, un reflex pe care românii nu-l prea au în mod natural, mai ales cei care au trăit mult sub comunism. Nu toată lumea te respectă, însă toată lumea pretinde respectul. Înveți că nu-l primești doar pentru că nu-l pretinzi, iar când începi s-o faci, îl primești și nu-ți mai este refuzat. Ne-având nici o istorie în țara în care ai ajuns, nici un nume, nici o pilă, ne-având nici măcar capacitatea de a te exprima ca lumea, îți poți câștiga respectul doar prin ceea ce faci, prin ceea ce produci, și înveți că acela e respectul real, sincer, implicit: dreptul tău.
Românii plecați au învățat în majoritatea lor lecția demnității, în plus, nu sunt dependenți de pomeni electorale, pensii, sau bunăvoința primarilor. Nu-i afectează profund lipsa infrastructurii, mizeria din spitale sau creditele în franci elvețieni. În opțiunile lor politice sunt mai înclinați spre idealism, respingând instinctiv politicienii care le inspiră nesimțire, aroganță, corupție, disponibilitate la abuz. Instinctiv își doresc să vadă replicate în România valorile pe care le consideră un câștig în societățile în care trăiesc și și-ar dori să-și vadă rudele și prietenii de acasă beneficiind de mai mult respect din partea celor care-i conduc.
Dar nu votul sau banii trimiși acasă sunt aportul principal al diasporei, ci faptul că, prin opțiunile și atitudinea ei, aceasta înmulțește clasa de mijloc din România, pătura acelor oameni care-și câștigă bunăstarea prin forțe proprii, independent de pomenile sau obstacolele puse în cale de putere, care s-au rupt din simbioza mafiotă, în care stăpânirea te asuprește, te fură, te umilește, dar are și grijă de tine. Acestui realism fatalist, cu rădăcini adânci mioritice, diaspora, împreună cu clasa de mijloc autohtonă, îi oferă o contrapondere formatoare și sper, autoformatoare.

Dialogul neîntrerupt între aceste 2 categorii corespondente, pe de o parte, și cele 2 categorii captive, privilegiații și asupriții, pe de alta este, cred eu, esențial pentru crearea unei unități naționale, al unei speranțe de viitor românești. Diaspora trebuie să înțeleagă aversiunea românilor pentru mimetismul față de occident și să se angajeze fără preconcepții, împreună cu cei de acasă, în găsirea căii românești, iar aceștia din urmă, să privească și să folosească diaspora ca pe un cercetaș, trimis de ei înșiși în explorare. Căci dacă ne înțelegem ca nație, nimeni n-a rămas și nimeni n-a plecat, chiar de capul lui.

Identitatea românilor

Românii sunt – se pare – un popor prea tânăr, sau prea dezorientat, ca să nu-și mai pună radical problema propriei identități.

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. 🙂 Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap – să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus! 🙂

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!