E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.
PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii “de bine”, “civilizații” și “civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: “sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.
Aici nu mai este vorba despre interese divergente sau opțiuni diferite, bazate pe motive concrete. Nu, aici e vorba de ură de clasă a “intelectualilor”, a clasei de mijloc “educate”, a celor “umblați pe-afară”. împotriva prostimii, a îngălaților, a “țăranilor”. Din perspectiva primilor, cei din urmă, votanții PSD, le fura viitorul, “fac numai rău țării de 20 și ceva de ani”, practic nu se mai poate trăi de ei. Prin această atitudine, votanții anti-PSD demonstrează că au mai multă nevoie de PSD, pentru a-l stigmatiza, chiar decât simpatizanții acestora. Patima și ura manifestată de anti-PSD-iști nu-și găsește corespondentul în votanții pro.
Ce s-ar întâmpla bunăoară, dacă în locul PSD ar coborâ din cer un partid nepătat, eficient, popular, cu de toate, cum ne place nouă? Pe cine ar mai urî “civilizații” României, pe cine ar mai stigmatiza ei? Oare nu cumva ar fi nevoiți să-și vadă puțin propria hazna și pe cea a găștii din care fac parte, cam cum a făcut fost-de-mult-cev-mai-curat-ul PNL? Putem conchide deci, ca PSD-ul există pentru ăștia curăței, nepătați, ipocriți, nu pentru votanții lui, care par a știi mult mai bine ce vor. Primii însă, dacă ar rămâne fără țap ispășitor, s-ar alege praful de ei, ar face psihologic implozie și ar cădea în depresie.
Cred că, dacă am putea să ne punem problema apartenenței afective și spirituale la acest popor, am învăța să ne raportăm atât la geniul, cât și la metehnele lui. Atunci, probabil n-am mai avea nevoie să disprețuim și să idolatrizăm, n-am mai avea nevoie de identificare fanatică și delimitare pătimașă, atât patriotismul, cât și europenismul nostru ar ieși din desuet. Atunci n-am mai avea nevoie de inamici comuni și figuri de detestat în masa, iar atunci, probabil, hamsterul și-ar vedea de drumul lui.