Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.