Cu emotie regasesc oameni care au trait cu familiile lor in Maroc in anii ‘80. In acea perioada statul roman trimitea in Maroc in principal profesori de liceu care cunosteau limba franceza. Erau insa si ingineri, sau alte profesii. Aproape in fiecare oras marocan se formase o comunitate mica de romani. Noi am locuit 18 luni in Tiznit, la 60 de km sud de Agadir.
Ne leaga ceva: pentru toti Marocul a ramas un important reper emotional.
Dupa 24 de ani m-am reintors in Maroc prima oara in 2005. De atunci am revenit de 5 ori, am batut marocul de la Merzuga, in desert la granita cu Algeria pana in nord, Fez, Meknes, Kenitra, Tanger.
Voi descrie aici periplul geografic, dar mai ales sufletesc al redescoperirii Marocului si al Povestilor din Copilarie din case albe sau rosii, rezonand la cantarea muezinului.
Pana ce povestea mea va fi gata de publicat, las acest articol sa fie modelat de sirul atat de viu al comentariilor :
Prin Ouarzazate am trecut in Octombrie 2006 pe drumul de intoarcere de la Merzouga si dunele Erg Chabi. Am ajuns seara, dupa multi kilometrii, cu o singura dorinta: sa punem capu-n perna. Am mancat repede la un restaurant traditional in centru – era parca intr-un fel de turn. Inainte de culcare ne-am mai asezat putin – baietii – mai intr-o parte sa tragem o gura de whiskey dintr-o sticluta bine camuflata. Eram in Ramadan!
Piata centrala Ouarzazate
In scurtul timp petrecut mi-a lasat impresia unui oras suprinzator de linistit – desi in Ramadan serile sunt destul de agitate – cu bulevarde parca putin prea largi pentru aglomeratia de acolo …
In drum spre Ouarzazate am facut un detour de jumatate de zi prin spre “Gorges du Dades”. Peisaj semi-lunar, presarat de impresionante Kasbah, parca tot una cu varfurile stancoase din care sunt sculptate ca o singura forma complexa:
Tags: Africa, anii 80, Fez, Maroc, Meknes, Ouarzazate, Povesti din copilarie, Tiznit
Asa cum v-am mai spus eu nu sunt nici poet, nici scriitor. Dar, in anumite situatii, care ma impresioneaza, nu ma pot abtine sa nu scriu cateva randuri. Iata ce am scris, cu un an in urma, dupa ce am dat curs unei invitatii de Thanksgiving, unde erau oaspeti de toate varstele:
PRIVITI!
Priviti un copil razand,
Priviti un tanar cantand,
Sau, cu mana pe frunte,un batran tacand…
Priviti un copil se jucand,
Priviti un tanar dansand,
Sau,in baston, un batran mergand…
Priviti un copil plangand,
Priviti un tanar lacrimand,
Sau, privind spre cer,un batran oftand…..
(Sau, cu fata spre cer,un batran se rugand)
Un copil e Soarele rasare,
Tinerii sunt Valuri pe mare,
Iar un batran e un Apus in zare…
Nu te mai saturi privind!…
La randu-ti, dar pe rand,
unul din cei trei TU fiind..
Love to you all!
Ion
Buna dimineata!
Ce mai faceti?
RAULE,
Te-ai nascut in munti, pe culmi,
La cumpana dintre lumi.
De-atunci alergi intre maluri,
Printre munti, si printre dealuri,
Raule, ce curgi in valuri ?
Pe alocuri, ocolesti,
In campii, te domolesti ;
Negrabit, ajungi la Mare
Ducand apa Mamei tale,
Raule, ce curgi agale!
Iar, cand albia ti-e goala,
Mama ta din cer o spala ;
Iti trimite nori de lacrimi,
Umple rauri, umple lacuri,
Raule, ce curgi de veacuri !
Sara cand rasare Luna,
Susurand, ne canti intr-una :
Cand a dor, si cand a jale,
Astea-s cantecele tale,
Raule, ce curgi la vale !
Ion
5 nov.2009
Cu drag,
O zi buna!
Ion
Am fost plecat in concediu cu fetele mele, n-am mai trecu “pe aici”.
Multumesc pentru versuri, mi-au plăcut. Mă întreb cu reuşiţi sa rămâneți liric într-un mediu prozaic, in exil.
Mie îmi e din ce in ce mai greu.
Eu sunt mai departe “de acasa”. Acest acasa ne lipseste mult aici. Desi lumea e destul de buna aici. Si intelegatoare. Cu toate relele care se aud si se intampla si pe aici. Noi stam undeva la 80km de New York in Long Island, la 30 min. de Ocean. Totul e parc si verdeata aici.
Multumesc pentru mesaj si vorba buna.Asa sunt eu un “liric tomnatic”. Si asta poate sa ascunda totusi ceva…care….
Iata inca una:
Teiule,
Te-au sadit bunicii mei,
Cand erau copii ca noi,
S-acum crestem, vrei-nu-vrei,
Impreuna amandoi,
Teiule, cu flori de tei!
Te privesc seara de seara,
Cum stai singurel afara,
De-i cu nori, de e senina,
Tu dormi noaptea in gradina,
Teiule, cu frunza plina !
Cand eram mica de-o schioapa,
Stateam la umbra, pe-o banca,
Bunicu-mi spunea in soapta ,
Basme cu… a fot odata,
Teiule, frunza zimtatata,
Si cu floarea aromata !
Si, cand ma facui mai mare,
Sa-ti aduc aminte, oare ?
Iti scriam lettres d’amour,
Te iubesc, ma crezi, iti jur,
Teiule, je t’aime toujours !
Imi puneam o floar-n par,
Flori de tei, sau flori de mar,
Cu miros imbietor,
-Uite mandra in pridvor !-
Teiule, mi-e dor de dor !
Seara cand priveam la astri,
Fat-Frumos cu ochi albastri,
Cobora prin frunza deasa,
Ore-n sir fugeam din casa,
Teiule, coroana deasa!
Iarta-ma pentru tradare,
Asta nu-i decat visare,
Teiule, cu frunza mare,
In forma de tilioare !
……………………………..
Oare, voi trai vreodata,
Clipele de altadata ?
Cand seara ne plimbam pe-alei,
Din ochi iti scaparau scantei,
Noi doi , si parfumul florilor de tei !
Ion
ps:Am scris aceste versuri ca un comentariu de raspuns la o frumoasa compunere a Roxanei Pop la compunerea ei: “Nuci, radiere,….si visele mele”. Dar nu l-am publicat acolo, pentru ca nu mai scriu pe reteaua literara.
O zi buna!
Ion
Ma bucur ca ati revenit. Multumesc.
Alegere grea, foarte grea intre nevroza de acasa si nevroza exilului, dar si la asta s-au gandit inteleptii nostri populari: “rau cu rau, da’ mai rau fara rau!” !
Numai bine va doresc.
PS. De ce nu mai scrieti pe reteaua literara? Ignorati intrebarea daca doriti, nu e important.
“reteaua literara”?
A fost la inceput. Incetul cu incetul a devenit “reteaua vulgara”. Chiar daca sunt numai cateva cazuri. O picatura de otrava intr-un pahar schimba continutul paharului. Chiar daca este numai o picatura.
Culmea este ca se incearca sa ni se explice ca, daca inlocuim un termen vulgar cu cel stiintific, atunci lucrurile ar fi mai bune?
De parca nu expresiile vulgare, si nu intentia vulgara cu care sunt folosite sunt de vina. Ci, chipurile, cuvintele vulgare, ele insele.
Saracele de ele dictionarele! Cuvintele din ele vreau sa zic.
Apoi e si “reteaua politica”. Cea care incearca sa se impanzeasca.
Si am inteles ca acolo trebuie sa scrie specialistii. Ceilalti nu au ce cauta.
Desi ei, specialistii, nu ar exista decat in contrast cu nespecialistii.
Si amenintarile de genul:”cine incearca sa foloseasca reteaua literara in scopuri xenofobe, rasiste, etc, etc.,…., n-are decat sa-si gaseasca refugiu in alta parte”. Asta imi aduce aminte de nuante ale unui regim de trista amintire.
Un moderator bun nu spune asa ceva. Chiar daca ar avea motive. Chiar daca e patronul site-ului. Sau, daca le are, sa le spuna verde in fata.
Intr-un fel, noi toti suntem niste “refugiati”.
Ne cautam linistea pe undeva, sau in ceva.
In fine. Ma opresc aici.
O zi buna!
Ion
Eu sunt de putin timp pe aceasta retea si citesc doar ce mi se pare interesant. O data am citit un articol despre alegeri cu o ditamai coada de comentarii. Am zambit vazand ca jumatate din comentarii explicau – desi era evident – de ce e nepotrivit articolul despre alegeri, facandu-i astfel publicitate.
Reteaua Literara are avantajul de a nu fi filtrata si cenzurata, este “la liber”, cu tot ce decurge din aceasta.
V-am simtit gustul amar si/sau revolta de cand v-am citit acest comentariu si ma gandesc de atunci cum sa va transmit experienta mea. Am simtit si eu la fel, am stat anul trecut mult in Bucuresti si-am inghitit mitocanie cat pentru 10 vieti. M-am simtit dezgustat si alienat … si totusi am gresit. Cazusem in capcana in care au cazut foarte multi romani: traiam dezamagit in tara mea, asteptand prosteste schimbarea, la fel cum bunicii mei asteptau pe americani dupa razboi. Curand mi-am dat seama ca Romania nu este doar cea a oamenilor educati, si mitocanii sau oamenii inraiti au dreptul la Romania lor. Oricat de paradoxal suna: Romania nu este doar a celor care vor sa construioasca ceva, ci si a celor care vor sa-si bata joc.
Mi-am dat seama ca:
- Nu pot schimba nimic daca nu accept intai din tot sufletul ceea ce este.
- Traiesc in Romania ca s-o iubesc asa cum e si iubind-o sa-i vreau binele, nu ca sa-mi repugne in fiecare clipa si sa doresc s-o schimb ca sa-mi repugne mai putin.
Este o schimbare, fara de care nu-mi pot imagina sa traiesc in Romania, dar pe care mi-o imaginez.
Cred c-am deviat destul de la subiect ….
Numai bine, Ciprian
E un fel de a spune ca nu e cenzurata reteaua literara. Avand in vedere ca un membru al ei, Viorel Muha, a fost exclus din retea pentru motive de rasism, xenofobie, etc… Nu i s-a dat dreptul la replica. Sa se explice in fata celorlalti. Culmea este ca toti membri retelei au tacut si tac. Inclusiv prietenii lui de pe retea. . Adica si eu.
Muha si-a creat o retea “onouaromanie”. Ma invita mereu sa fac parte din ea. Nu m-am dus pentru ca, intr-un mesaj imi scrie multe lucruri despre patronul retelei literare. Am inteles atunci ca intre ei era o raca.
In ceea ce priveste partea a doua a mesajului dvs., “deviere de la subiect”, nu cred ca e prea mare,iata ce am de spus.
Intrebat fiind de catre vecini, cand am fost pe acasa, cum e acolo, le-am raspuns : E bine ca suntem acolo, e rau ca nu suntem aici. Acum, de aici, va pot spune : E bine ca suntem aici, e rau ca nu suntem acasa. Acest “acasa” ne va lipsi mereu. Asa e omul intotdeauna nemultumit. Sau cum spune francezul : “On ne peut pas avoir le beurre et l’argent du beurre au meme temps”.
Asa ca ne multumim cu ce avem acum.
Starea de spirit a emigrantului e greu de inteles. Uneori ajungi sa nu te mai intelegi nici cu tine insuti. Nu-ti mai gasesti locul nicaieri. Iti lipseste acel echilibru interior.
De aceea ti se pare ca nu poti schimba nimic. Pentru ca in sufletul tau e furtuna.
Eu imi caut, incerc, nu stiu daca si reusesc, refugiu in acel “lirism” de care dvs. “ma acuzati”(in sensul bun al cuvantului).
Nicio Tara, deci nici a noastra nu se schimba dupa, sau la vrerea noastra momentana. Schimbarile in bine, si in rau, mai ales in rau, se produc in timp. Noi, cu simturile noastre nu le percepem usor. Pentru ca ne grabim sa traim “repede”. Nu bine, si nici linistit. De parca n-am sti cat e de scurta viata.
O solutie ar fi sa ne adaptam din mers la ceea ce este.
Si sa ne gandim la Faust:
“Opreste-te clipa, esti asa de frumoasa!”
Sa traim clipa deci.
“Traieste azi ca si cum ai sti ca maine mori.”
(Coran)
Dar, zicea cineva de pe retea, sa te si pregatesti ca si cand ai sti ca traiesti o vesnicie. Ori, cand “traiesti clipa”, ti se pare, daca esti fericit in acea clipa, ca dureaza o vesnicie.
O zi buna!
Ion
EMIGRANT- IMIGRANT
« Cui pe mana intamplarii te lasa/
Cui esti gunoi, cui nu-i pasa »…
(« Interesul National », editorial,
Gazeta de Sud Oltenia, 17-04-06)
Emigrantul este acea persoana care paraseste tara sa pentru a se stabili in alta,
temporar sau definitiv.
Imigrantul e acea persoana care intra intr-o tara straina pentru a se stabili acolo.
Am tinut sa faca aceasta precizare, data de dictionarul francez pe care-l am la indemana,
pentru a-mi usura oarecum exprimarea pe parcursul celor ce as dori sa spun despre fenomenul emigratiei, avand la baza mica mea experienta de emigrant la 59 de ani.
Desi este vorba de una si aceeasi persoana care participa la actiune, tarile implicate sunt , se subantelege, diferite.
Fiecare dintre aceste tari au, in prima faza, atitudini diferite fata de fenomenul respectiv.
Emigrantul, bunaoara, este acuzat de guvernul tarii sale ca-si paraseste tara si, daca e vorba de emigrant cu inteligenta, acuza, in acelasi timp, guvernul tarii in care imigreaza, de furt de creiere. La randul ei, tara de imigratie acuza guvernele tarilor din care provin anumiti imigranti de lipsa de control a fenomenului, atunci cand e vorba de imigranti ilegali, si care le fac probleme.
In realitate, in opinia mea, ca emigrant legal de dupa ‘89, lucrurile se petrec un pic diferit.Tara de emigratie se preface ca tine la cetatenii ei, impingandu-i, intr-un anumit fel, de la spate si, chiar, as zice eu, incurajandu-i sa plece. Tara de imigratie se face ca-i opreste pe la frontiere, facandu-i scapati dincolo.
Din moment ce unele state vorbesc despre imigratii legale si ilegale, inseamana ca acestea au un oarecare interes in a exploata legal si, daca se poate, chiar si ilegal acest fenomen. Printre aceste interese am enumera : reglarea demografica, asigurarea unei forte de munca calificate si ieftina, etc…
Tarile parasite, care pot acuza la randu-le scaderea numerica a populatiei lor, in loc sa
ia masuri sa stopeze fenomenul, rasufla usurate ca au mai scapat de unul care le cerea de lucru sau ajutor de somaj.
Am putea spune ca cele doua tari folosesc fenomenul respectiv ca pe o supapa de emisie pentru tara parasita si ca pe o supapa de admisie, pentru tara de intrare, fiecare dintre ele reglandu-si anumite probleme si deregland altele, neglijand faptul ca la mijloc se afla emigrantul pentru unii, respectiv imigrantul pentru ceilalati, in permanenta compresie, care pleaca de-acasa, asa cum s-a intamplat in toate timpurile de altfel, in cautare de mai bine.
Nici el nu mai stie ce e cu el. Unii ii zic emigrant, altii ii zic imigrant. Daca ar fi sa revina acasa, atunci ar emigra dintr-o tara straina catre tara de origine, unde s-ar simti « strain in tara sa ».
Mai mult, partidele politice, si dintr-o tara si din celalata, isi aduc aminte de e(i)migrantii lor, odata la patru-cinci ani cu ocazia alegerilor, cand vin cu promisiuni de tot felul pentru a le castiga votul. Tarile care-i primesc nu creeaza conditii suficiente pentru integrarea lor cat mai rapida si cat mai usoara. S-ar putea spune ca nu fac nimic in acest sens tocmai pentru a diminua numarul celor care se aventureaza in aceasta noua viata de imigrant(!?).
In aceasta situatie, reusita celor care-si parasesc tara depinde de foarte multi parametri.
Tara in care se imigreaza, varsta la care se pleaca, pregatirea profesionala, cunoasterea limbii, ar fi numai cativa dintre parametri la care ma gandeam si de care m-am lovit si eu,
in mica mea aventura de emigrant la o varsta inaintata.
Mai mult decat atat, imigratia noastra din America, precum si din alte tari, este foarte eterogena. Ea se compune din imigranti legali sau ilegali de dupa ’89, pe de o parte si, aproape, daca nu ma insel, numai din imigranti ilegali(transfugi sau fugiti cum li se spunea altadata) inainte de ’89, pe de alta parte.
Cele doua parti se deosebesc fundamental, atat prin calitatea imigrantilor, cat si prin cauza si scopul emigrarii. Nu am intentia sa fac o analiza aprofundata a celor doua componenete ale imigratiei americane. Vreau sa evidentiez numai faptul ca imigratia ilegala de dinainte de ’89, in plus de calitatile profesionale exceptionale pe care le avea, a beneficiat de un sprijin deosebit din partea tarii de imigratie pentru a se integra foarte rapid, pentru a reusi in viata. Dupa ’89, cand toata lumea era libera sa plece unde vrea,
emigrantul roman n-a mai beneficiat de acel sprijin de care vorbeam mai sus, chiar daca,
printre acesti imigranti sunt si din aceia care au o pregatire profesionala foarte buna.
Multi au reusit si reusesc si in aceste conditii, dar, se pare, ceva mai greu. Uneori foarte greu, si cu multe, multe sacrificii.
Am putea spune, in aceasta situatie, ca imigratia noastra se compune din imigranti si imigranti . De aici, probabil, se manifesta si o oarecare dificultate in comunicarea intre ei si cei mai multi acuza o anumita lipsa de unire si de intelegere.
Dupa parerea mea, tocmai aceste diferente, ar trebui sa fie transformate cu inteligenta intr-un liant solid intre toti imigrantii romani de aici si din alte parti, astfel incat sa se poata vorbi de o « comunitate romaneasca » puternica si unita.
Atunci cand tara de origine va incerca sa inteleaga care sunt adevaratele cauze care-l imping pe emigrant sa ia decizia extrema(eu ii zic curaj, nu lasitate) de a-si parasi tara, atunci cand tara de adoptie va incepe sa-l ajute pe imigrant sa se integreze mai usor, incetand sa-l mai foloseasca drept servitor pentru efectuarea muncilor, dintre cele mai prost platite, abia atunci e(i)migrantul va scapa de acea compresie din ambele parti si va putea trece cu mai multa usurinta peste necazurile pe care, oricum, le-ar fi avut, daca n-ar fi emigrat. Mai plastic spus : »Cui pe mana intamplarii te lasa/ Cui esti gunoi, cui nu-i pasa. »
Ion
interesanta discutie si sincer ma bucur ca isi mai aduce cineva aminte de maroc. am petrecut 2 ani acolo si din cand in cand imi aduc aminte cu bucurie de aceste momente. imi pare rau ca nu am gasit acest forum ceva mai devreme.
Alin Merer
Buna, Alin!
Nu pot sa cred ca in sfarsit ai intrat si tu pe acest blog… Eu stiu ca tu ai petrecut patru ani in Maroc! Daca intr-adevar esti Alin, A
Adu-ti aminte de prietenii nostri de joaca: Lilla, Lotzi si Lehel – copiii fam Sipos. De Nheima iti mai aduci aminte? Marocanca vecina cu tine, avem poze … Ce mai fac parintii tai? Mi-e tare dor sa ne revedem . Eu sunt Luminita Cheie, sora Mihaelei Cheie , fetele fam Cheie . Suntem in Craiova amandoua. Ai mei sunt pensionari de ceva ani, dar tata profeseaza si acum. Mi-e tare dor sa ne revedem. Imi aduc aminte de tine…erai micut, foarte poznas! Pe Manuela o purtam in brate, era micuta… se nascuse in Maroc! Pe baiatul Kadijei, pe Sidi Mohamed il mai retii? Tu aveai 6 ani, noi 11 si 12 ani… Doamne, ce vremuri! Acum eu am 42 de ani si n-am sa pot uita perioada aceea…
Foarte adevărate observatii. As adauga multe aspecte legate de experienţa mea personală de imigrant.
In primul rând, in contextul actual al globalozarii si mai ales al disolutiei granitelor din Uniunea Europeana, nu mai putem vorbi – cred – de o imigratie in sensul clasic. In condiţiile in care pleci într-o tara europeană, având un contract de munca in buzunar, te poţi întoarce acasă in weekend cu 50€ – bilet de avion dus-întors, poţi rămâne cuplat la cultura românească si la prietenii de acasă, cred ca putem vorbi mai mult de o “detasare la locul de munca”. Abia după mai mulţi ani de sedere in tara straina, apare o uşoară nevroza, incepi sa apartii ambelor societăţi, incepi – după caz – sa te simţi acasă in ambele părţi, sau niciunde. In acest punct apare opţiune personală între a te simţi “Cetatean European” sau roman dezradacinat. Europenii practica acesta mobilitate de mai mult timp, iar rezultatul este un sentiment de “acasă in Europa”. Este oare aceasta o renuntare la patriotism? Eu cred ca nu. Îţi poţi servi natiunea de oriunde, dacă o pastrezi in inima.
Singurul pericol pe care-l vad este părăsirea sau “îndepartarea din tine” a obiceiurilor și metehnelor societăţii româneşti, al simțirii romănești, al delăsării și tragismului mioritic. Poate proveni dintr-un exces de zel in adoptarea obiceiurilor si valorilor societăţii străine sau – pur și simplu – a unei izolări îndelungate de români și România. Tentația acestei capcane este mare, mai ales în contactul cu o societate avansată, civilizată, în care îți poți etala nestingherit talentul individual. Am trăit această experiență și mi-am dat seama că nu ne pierdem identitatea, dorul, doar o refulăm pentru că nu-i putem găsi alinare. Această refulare ne va face – mai devreme sau mai târziu – nefericiți. Valorile și obiceiurile societății străine trebuiesc respectate, dar ele nu trebuie să înlocuiască componenta românească a identitatii individuale. Identitatea individuală – incluzând componenta ei națională – poate fi doar lărgită. Schimbarea ei înseamnă alienare. Cel mai bun exemplu de adaptare si păstrare, in acelaşi timp a identitatii sunt – după părerea mea – italienii.
Cred ca viitorul va aduce o largire a sentimentului si identitatii naţionale.
Mi-ar plăcea sa continuam dialogul pe aceasta tema.
Sanatate multa si dumneavoastra! Abia acum mi-am gasit cateva minute si pentru sufletul meu… Ma refac vorbind (impropriu spus )cu prietenii pe care mi i-am facut aici, pe blog!Si noi o cunosteam pe fata d-lui profesor Ionel Dinca. A decedat, intr-adevar dupa ce a nascut baietelul… a facut o embolie post-partum. Nimeni nu a inteles de ce nu a mai putut fi salvata…! Si de d-l Alexandru Dinca stiu ca este tot singur. Sora dansului, d-na Ioana Andrei mi-a fost profesoara de limba rusa la Liceul Balcesti, in perioada gimnaziului. O femeie deosebita, ca si dansul! O seara buna sa aveti si s-auzim numai de bine!
Intr-adevar, a devenit aproape imposibil de urmarit sirul comentariilor la acest articol.
Lucrez de ceva vreme la un nou template pentru blog. Va fi gata in curand.
N-am mai auzit de ceva vreme de voi/dvs. Sper ca sunteti bine! Mai treceti pe aici si mai lasati cateva vorbe!
Domnule Cotoi, nu pot spune decat JOS PALARIA! mii de multumiri pentru ca ne oferiti prilejul de a citi ceva de suflet…! Sa va dea Dumnezeu multa sanatate si sa ne incantati mereu cu talentul narativ al Domniei Voastre! Sunt sigura ca mai citesc si altii si apreciaza, intocmai ca noi minunatele amintiri pe care le depanati si care , cel putin mie, imi merg la suflet! O parte din ele sunt traite si de mine, la bunica , unde mancam la masuta mica, din lemn, cu scaune asisderea din lemn (cu trei picioare) . ASTEPTAM CARTEA CU POVESTIRI, SAU NUVELE SI DE CE NU…ROMANUL VIETII DOMNIEI VOASTRE!
[...] N-am stiut la ce sa ma astept de la acest blog, de fapt nu m-am asteptat la nimic. Nu sunt o persoana publica, nu cred ca am un mesaj important pentru omenire. Sau poate cred? Poate cu totii avem cate un mesaj. Poate mesajele noastre se aseamana. Oricum, prin acest blog am avut – in scurtul timp – cateva surprize extrem de placute: Am regasit 2 persoane care, fara a le cunoaste inca personal imi sunt apropiate. Am primit feedback-uri pozitive si misto-uri. M-am transformat din povestitor in cititor la Marocul copilariei noastre. [...]
This is a really nice blog you got here. The theme is great! Color combination is awesome.