Folosiți-vă de noi!

Pe bune? Asta suntem noi cei plecați, prostituate și hoți? Pe bune nu înțelegem realitatea românească? O înțelegeți voi? Radio Europa Liberă, de unde părinții noștri au aflat de revolta de la Timișoara din ’89, vă spune ceva? Apropos, își reia emisia. Considerați că vă descurcați la fel de bine sau poate chiar mai bine fără noi?

Mă adresez celor care văd în cetățenii români care au ales să trăiască în altă țară decât România, români pe jumătate sau de rang inferior, celor care, în loc să gândească la punctul de vedere al acestor români, îl resping pe motive copilărești.

Sunt conștient de faptul că nu vă interesează, nici eforturile cu care am obținut multul sau puținul pe care l-am obținut în țările de adopție, nici realizările în sine și nici dimensiunile în care ne-am dezvoltat ca oameni. Toate aceste “amănunte” nu ne fac decât mai detestabili în ochii voștri. Mă voi referi strict la scenariul în care noi, cei 4, 5 sau 8 milioane – căci recensământul din 2018 nu a clarificat câtuși de puțin această dilemă – am uita cu toții brusc de România și de voi, rudele și prietenii noștri. 

Cei 5 miliarde de euro trimiși în ultimul ani de noi în țară, de pe prostituție și hoție, evident, sunt gata impozitați. Cu impozite cu tot sunt cel puțin 7 miliarde, pe care economiile țărilor de adopție le pompează prin noi în România, adică rata record de creștere economică a României din ultimul an, sau aproximativ cât produce ramura construcțiilor anual în România, 4,98 miliarde € (date INS). În afară de asta, vă scutim de o grămadă de cheltuieli cu sănătatea, șomaj, pensii și școlarizarea copiilor.

Avem un noroc pe care voi nu-l aveți, privilegiul de a trăi în normalitate, în societăți în care autoritățile se mai înțeleg în majoritatea lor ca prestatori de servicii publice și în care munca cinstită e respectată, în care nu suntem mințiți cu nerușinare zilnic de o gașcă de corupți agramați și nu dăm șpagă la doctor. Credeți că puteți crea această normalitate în România fără ajutorul nostru? Cum, când nu există nici măcar un consens în societate în privința noțiunii de normalitate?

Câți dintre voi, atunci când scot capul în lume, își tratează interlocutorii de la egal la egal și câți sunt încă dominați de complexe, care-i fac să cadă, fie în obediență, fie în aroganță? Câți dintre voi știu să ofere și să pretindă respect, oricui, indiferent de poziție?

Între 20% și 40% dintre români sunt plecați, iar resursele și experiența lor sunt considerabile și esențiale pentru România care, din păcate, în această privință se comportă ca un hemoragic care refuză transfuzia.

Universitățile, guvernul, Academia Română ar trebui să creeze cadrul pentru ca experiența acestor prostituate și hoți români, care au ajuns să conducă proiecte și corporații globale sau fac parte din elitele științifice sau profesionale, să se întoarcă acasă. Ar surprinde pe mulți disponibilitatea specialiștilor români din exil de a-și pune gratuit la dispoziție expertiza, oferind consultanță unor inițiative pe care le percep ca fiind utile și oneste, sau a participa la proiecte concrete în diverse domenii. La fel ca în cazul fondurilor europene, din păcate, oferta depășește cu mult capacitatea de absorbție. Indolență.

Iar voi cei cărora mă adresez, aveți cel mai important rol. În loc să vă simțiți amenințați în pozițiile câștigate și-n lipsa voastră de onestitate, creând o nouă râpă cu venin între români, să înțelegeți că sunteți mai câștigați dacă plecați urechea la obiceiurile noi și sănătoase, desprinse de cei plecați, pe care le puteți promova acasă de ca și cum ar fi ale voastre. 

Noi, cei de aiurea avem nevoie să știm că România e bine, că evoluează, că visele părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, trăiesc. Indiferent dacă vrem sau nu să ne întoarcem, avem nevoie să știm că România e pe calea ei, o cale la care o busolă adâncă din sufletul oricărui român, se ajustează.

Folosiți-vă de asta!

Cine mai e și diaspora asta?

S-a creat o nouă falie între români și se umple rapid cu venin. Se formează, cu siguranță nu din senin, imaginea unui nou dușman al românului de rând, un nou personaj colectiv care încearcă să-i ia acestuia ceva, să-l asuprească într-o formă sau alta: românul plecat din țară, diasporeanul.
„Cine sunt ei, să vină de unde or veni, să ne răstoarne nouă guvernul?”
„Ce le pasă lor de noi? Sigur sunt în slujba unor interese. Am auzit noi la TV de unul Soroș, evreu și ungur care-și bagă coada peste tot.”
„Lași, au plecat din țară, n-au stat cu noi să mănânce salam cu soia” – cei mai tineri, în loc de salam cu soia se gândesc probabil la mizeria din spitale, lipsa infrastructurii, salariile mici din provincie.
„Căpșunari, curve, hoți!”
„Ne fac de râs prin toată lumea, de ne confundă lumea cu țiganii, pe unde mergem.”
„Răducioiu, care a uitat românește după 2 ani de Italia” – exponentul aroganței românului care „s-a ajuns” afară.
„Cine sunt ei să vină cu gura mare, să conteste ce-au votat românii noștri?”
Toate aceste judecăți simplist-stereotipale au fost subtil validate prin atitudinea iritată – „cine mai are nevoie și de ăștia?” – a puterii față de meeting-ul diasporei, încă de la primele anunțuri de organizare. Rezultatul acestuia vine să confirme, nu-i așa, presimțirile și prejudecățile inițiale, iar imaginea formată este acum proiectată pe un ecran uriaș, desfășurat în fața poporului, având în principal două funcții:
1. Să atragă și să concentreze furia și frustrarea românilor, provocate de o societate în care nu se simt respectați, fiind prostiți cu nerușinare în față zi de zi, în care le e înșelată încrederea exprimată prin vot și negată demnitatea prin permanenta situare a privilegiaților deasupra legii.
2. Să permită celor care sunt cauza principală a acestei furii să se ascundă în spatele ecranului, devenind invizibili.

Înainte de a atinge punctul critic, în care, de atâta furie, nu vor mai putea urmări nici filmul proiectat, nici asculta coloana sonoră hipnotizantă, românii trebuie să știe că au un mare aliat.

De două săptămâni lucrez lângă gară, în Frankfurt, cartier cunoscut până nu de mult doar pentru curve și drogați. Nici curvele, nici drogații nu au plecat, dar au venit medicii cu cabinetele lor, teatrele independente, oamenii de afaceri și consultanții, în costume și căști de biciclist, făcând slalom printre corpuri amorfe înconjurate de seringi și pești citindu-ți poftele din priviri. Au venit întreprinzători și au deschis restaurante din cele mai diverse categorii și coloraturi etnice. Zona a ajuns una dintre cele mai diverse și interesante din toată Germania.
Fumez și mă uit absent, de la marginea trotuarului, la ușa de intrare în holul clădirii în care mi-am început noul proiect. Prin fața mea trece un burtos cu tricoul suflecat până mai jos de subsuori, urmat îndeaproape, la stânga și la dreapta de două domne, cu pantaloni lucioși mulați, n-am cum să nu mă uit la fundul lor.
– Ia și mie năștă țăgări, cere una dintre ele.
– Taci fă și dă dân buci!
Vorbesc tare și nu se uită-n jur, parcă ar fi la ei pe uliță, pește printre pești și curve printre curve. La fel mă simt și eu printre șefii firmei pentru care lucrez, la fel se simte și S, care a convins ONU să investească în ideea lui, la fel se simte și C, care visează să-și împărtășească cunoștințele despre blockchain și cripto-monede cu cei din țară. Fiecare pe tarlaua lui, a învățat regulile, nu-l deranjează, a uitat de complexe și-și vede de propășirea speciei. Nu ne mai simțim străini în țările de adopție, dar nici de aici, ne întâlnim, mai înjurăm la nemți, francezi, americani și schimbăm rețete de făcut mici acasă.
Mulți s-au întors în țară, cu bani strânși sau o specializare. Sau cu amândouă. Nu contează dacă au rămas aici, sau s-au întors în țară, de unde poate vor pleca din nou. Contează că fac ceva cu ceea ce au strâns și au învățat, ceva care să le facă lor bine și să facă bine în jur. Și cei care au venit aici la furat, n-or să se întoarcă să fure acasă, din simplul motiv că aici e mult mai mult de furat și le mai ușor, odată ce-au învățat cum merge.
Întâlnesc de ani de zile o bătrânică cerșind în centrul Frankfurtului, mereu în același loc:
– Eine Mark, mamă!
O conservatoare consecventă.
Până la urmă nu ne unește nici limba, nu ne unesc nici glumele, nici mititeii așa cum ne unește dorința de a învăța și a clădi ceva, oriunde, aici, acolo, în ambele părți. Recunoaștem acea categorie de oameni care au aceeași atitudine în țară și-i admirăm că între birou și casă, mai trec și prin piață șă-și așterne creativitatea pe cîte o pancartă. Sunt mulți, plini de energie și foarte creativi, dar nu se văd atât de bine, pentru că nu-s stridenți, nu-ți șochează simțurile, prea obișnuite cu agresiunea.

În fond, decizia de a-ți părăsi țara, mediul familiar și deprinderile la îndemână, echivalează cu decizia de a renunța la așteptarea ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, renunțarea la plânsul de milă, hotărârea de a-ți încerca șansa și de a-ți asuma riscul eșecului.
Inevitabil cei care au plecat au trebuit să-și însușească moduri noi de a se descurca, a avansa în societățile în care au fost primiți, au învățat un alt fel de a se confrunta, de a câștiga, a pretinde, a primi și a răsplăti. Cel mai greu a fost însă deprinderea pretenției de a fi respectat, un reflex pe care românii nu-l prea au în mod natural, mai ales cei care au trăit mult sub comunism. Nu toată lumea te respectă, însă toată lumea pretinde respectul. Înveți că nu-l primești doar pentru că nu-l pretinzi, iar când începi s-o faci, îl primești și nu-ți mai este refuzat. Ne-având nici o istorie în țara în care ai ajuns, nici un nume, nici o pilă, ne-având nici măcar capacitatea de a te exprima ca lumea, îți poți câștiga respectul doar prin ceea ce faci, prin ceea ce produci, și înveți că acela e respectul real, sincer, implicit: dreptul tău.
Românii plecați au învățat în majoritatea lor lecția demnității, în plus, nu sunt dependenți de pomeni electorale, pensii, sau bunăvoința primarilor. Nu-i afectează profund lipsa infrastructurii, mizeria din spitale sau creditele în franci elvețieni. În opțiunile lor politice sunt mai înclinați spre idealism, respingând instinctiv politicienii care le inspiră nesimțire, aroganță, corupție, disponibilitate la abuz. Instinctiv își doresc să vadă replicate în România valorile pe care le consideră un câștig în societățile în care trăiesc și și-ar dori să-și vadă rudele și prietenii de acasă beneficiind de mai mult respect din partea celor care-i conduc.
Dar nu votul sau banii trimiși acasă sunt aportul principal al diasporei, ci faptul că, prin opțiunile și atitudinea ei, aceasta înmulțește clasa de mijloc din România, pătura acelor oameni care-și câștigă bunăstarea prin forțe proprii, independent de pomenile sau obstacolele puse în cale de putere, care s-au rupt din simbioza mafiotă, în care stăpânirea te asuprește, te fură, te umilește, dar are și grijă de tine. Acestui realism fatalist, cu rădăcini adânci mioritice, diaspora, împreună cu clasa de mijloc autohtonă, îi oferă o contrapondere formatoare și sper, autoformatoare.

Dialogul neîntrerupt între aceste 2 categorii corespondente, pe de o parte, și cele 2 categorii captive, privilegiații și asupriții, pe de alta este, cred eu, esențial pentru crearea unei unități naționale, al unei speranțe de viitor românești. Diaspora trebuie să înțeleagă aversiunea românilor pentru mimetismul față de occident și să se angajeze fără preconcepții, împreună cu cei de acasă, în găsirea căii românești, iar aceștia din urmă, să privească și să folosească diaspora ca pe un cercetaș, trimis de ei înșiși în explorare. Căci dacă ne înțelegem ca nație, nimeni n-a rămas și nimeni n-a plecat, chiar de capul lui.

Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental: Continuă să citești Spyder

Frumos și deștept

Toți vrem să fim frumoși și deștepți, iar copiii noștri să fie frumoși și deștepți, mai ceva ca noi, dar mai ales, mai ceva decât colegii lor de grădiniță, școală șamd. Le rămân puține opțiuni: fie vor reuși să fie mai frumoși și mai deștepți decât majoritatea, fie vor suferi, considerând că e vina lor, că eșuează, în fiecare zi, că dezamăgesc la una dintre cele mai imperative sarcini care le-a fost dată vreodată.
Mai important decât sentimentul eșecului, este incapacitatea unui copil de a se gândi că acest deziderat, insuflat de către părinții lui bine intenționați ar putea fi fals, rămânând uneori întreaga viață niște cățeluși care aleargă după un os agățat de o sârmă prinsă de gât, mai ales atunci când văd că succesul părinților lor, depinde în mod esențial de cât de frumoși și deștepți par în raport cu alții în anumite situații. De la banii pe care îi câștigă, frumusețea casei, a mașinii, a țoalelor, până la, iar asta e cu adevărat trist, atenția pe care le-o acordă prietenii, chiar rudele, toate depind de cât de frumoși și deștepți sunt percepuți a fi. Dar nimeni nu le spune copiilor că raportul de cauzalitate e invers: frumusețea și deșteptăciunea sunt expresia succesului și nu invers. Iar succesul e secretul individual al fiecăruia.
La fel cum animalele își învață puii să vâneze și să alerge, pentru a putea supraviețui, și noi, la prima vedere, ne învățăm copiii rețeta de succes cea mai la îndemână, pe care credem, de multe ori în mod eronat că am învățat-o confruntându-ne cu viața. De cele mai multe ori vom fi însă nevoiți să recunoaștem că formula nu ne aparține. Diferența esențială cu lumea animalelor constă în faptul că acestea nu-și învață puii să creeze aparența că sunt buni vânători, sau că aleargă mai repede decât cei a căror pradă riscă a deveni.
La fel cum frumusețea vine dintr-o armonie interioară, pe care copilul o poate dobândi greu și târziu, dacă ea nu pre-există în familie, la fel deșteptăciunea vine dintr-un antrenament al minții, din deprinderea gândirii libere și a dialogului cercetător. Dacă, în loc să încurajăm copiii în a confunda aparențele cu esențe, eventual înconjurându-i până la asfixiere de lucruri de la care pot împrumuta frumusețea ce se dorește a fi proiectată, i-am învăța meșteșuguri și ne-am concentra pe armonia familiei, i-am putea ajuta în mod real să-și găsească propria cale spre succes.
Dacă am face asta, am evita să ne condiționăm copilul de raportarea la ceilalți, de câștigarea unui concurs de frumusețe, ca și condiție a succesului. Poate că, lipsit de această încorsetare, copilul nostru ar descoperi că împlinirea e o stare interioară, care nu are neapărat nevoie de succes și că are, nu doar libertatea, ci și obligația de a-și stabili singur criteriile succesului, că dezideratul de a fi frumos, adică invidiat și deștept, adică șmecher, nu e dezideratul oamenilor de succes, ci al celor care veșnic luptă să-l atingă.
Dar, ca să putem descoperi asta pentru copiii noștri, e necesar să o descoperim pentru noi.

Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică

Prolog la un taifas

“Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la “alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră. Continuă să citești Prolog la un taifas

Despre nesimțire – din nou

Următorul articol are 7 ani, se cer ajustate concluziile:

“În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Continuă să citești Despre nesimțire – din nou

N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor “tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de “Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

Lăsați-mă să-înnebunesc

Lăsați-mă să-nnebunesc încet de voi,
Dați-mi uitarea-n alte ploi.
Un careu.

Ne-am dat o întâlnire,
Am deschis ochii-n ea și v-am văzut lipsa de-nceput.
De ce?

Eram cu toții acolo și totuși am venit și eu,
Sau așa am crezut.
Și suntem fără lipsă, printre noi.

Iar dacă-am ști,
Dacă prin negură ne-am aminti,
Ce ușor, ce nimic nu e a fi,
N-am mai chiuli
In gluma asta cosmică de-a deveni.

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Ceva frumos

Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.

Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.

Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.

Cura de biscuiti

Cand intalnesti pe cineva si vezi in ochii lui ca STIE, viata din tine s-a indragostit din nou de nesfarsit. Cand vezi ochii celuilalt umezindu-se de aceeasi fragilitate, inteleapta nesiguranta, de abis, de duiosia nebuniei, de dorul nesfarsit de aceeasi casa de care nu ne amintim, il intrebi soptit: “Tu unde-ai adormit de te-ai trezit in viata asta?”. Raspunsul din ochi, ca o concluzie relevata simultan: “Langa tine.”. Ai putea sa-i spui orice, dar vorbele nu-ti vin, ar insemna o fragmentare, totul e deja acolo. E o cadere intr-o perna moala, pe cale de-a se transforma in asfintit.

O alta constiinta te-a lasat sa-i auzi imnul catre cer, sa-i gusti vasnicele lacrimi. Timpul, real doar in asteptarea revelatiei a disparut, parca nu s-ar fi stiut vreodata de el. Realitatea e vrajita. In sincronizarea magica dintre constiinte, nesigurantele, paradoxurile existentiale isi pierd puterea de-a ne inlantui, transformandu-se in pitici, toti in ajutorul Albei ca Zapada, iar cand ea isi gaseste printul, parasesc tiptil povestea. Povara sinelui, scarbosul labirint al destinului solitar dispare, constiinta se largeste si depasind limitele artificiale ale individualitatii, isi observa continuumul. Unirea se produce cu fiecare secunda cu care privirea staruie, dispar zidurile dinlauntrul carora zbieram de-o viata la propriul ecou. Pace, da pace, minte linistita si recunostinta. Simtirea se amplifica, sufletul se limpezeste pana in adanc, toate sensurile impartasite sunt mai adevarate decat orice sens individual, viata a scapat de orbecaiala, ne privim in ochi, durerea impartasita s-a transformat in comfort, energia unui bland orgasm sudeaza la cald privirile unite in intimitatea primordiala. In cateva minute am ars mii de etape, am rezolvat cea mai grea problema din culegerea vietii: a ne da din calea noastra.

Continuă să citești Cura de biscuiti

Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Aproape toti cei apropiati mie se arata deranjati si ofensati de egoismul meu. Maica-mea spunea despre egoismul meu ca e “rapace, atroce si feroce”. Nepasarea fata de dorintele si nevoile celorlalti, adesea nedeclarate, indiferenta mea fata de “binele” lor si obiceiul de a-mi da prioritate la accesul la comfort si lucruri placute, mi-au atras milioane, kilometrii intregi de reprosuri exasperate: cum de nu inteleg ca e imposibil sa fiu cum sunt, cum de intarzii atat de mult sa ma schimb? Urmeaza de cele mai multe ori lamentari de genul: “Nu stiu cum te suport(i)!”, sau “Sunt eu/suntem noi prosti ca te acceptam!”, sau “Cat o sa mai incerci sa-i prostesti pe toti?”. Dupa aceste reprosuri vin sfaturile amenintatoare, despre ce ar trebui sa schimb neintarziat pentru a evita iminenta eliminare, marginalizare, declasare. Mai devreme sau mai traziu mai toti se lumineaza la fata, au patruns marea taina: “Ba, tu nu pricepi nimic, esti chiar nesimtit” si privind la cei din jur: “nuu, omul e nesimtit, e incredibil de nesimtit!”. Si gata, ne-am linistit cu totii. S-a gasit explicatia: n-are cum sa nu mai fie egoist, ca e prea nesimtit sa vada ca ne deranjeaza pe toti. Si viceversa e adevarata: n-are cum sa fie mai putin nesimtit, ca-i prea egoist. Gata, misterul s-a elucidat, ne putem vedea de treaba. Vestea buna e ca discutia si disperarea se termina la un moment dat, vestea proasta e ca ea poate dura mult si e repetitiva. Desi am rezolvat-o o data, problema revine, doar doar i s-o gasi o alta rezolvare, mi se dau sanse peste sanse sa eludez cumva acest blestem. Si eu, nimic.

Continuă să citești Nu-mi impart egoismul cu nimeni