Să ciocnim …. bulele

Zi de zi mergem la birou, sau mai nou mergem la birou stând acasă. La birou avem colegi, șefi și subalterni, cu care formăm diverse găști superficiale, care au la bază un armistițiu subînțeles, ne ajută să aflăm din timp de unde ni se trage. Și apoi, e incredibilă creativitatea colectivă unită în jurul scopului unic de a face timpul să treacă mai ușor. Aici se ascunde geniul colectiv, nu doar în corporații. La servici le-am cam văzut deja pe toate: succes, insucces, săpat pe la spate sau sfidare pe față. Nu mai suntem atât de preocupați de promovare, diversificare, ci de poleirea templului, a mărcii personale la care tot sculptăm de zeci de ani.

Acasă copiii ne-au crescut, ce-am apucat să-i învățăm, să fie primit, restul îi învață greutățile și telefonul. Ne îndreptăm cu pași siguri spre constatarea detașată a faptului că nimeni nu schimbă cu adevărat pe nimeni și ceea ce părem a fi la un moment dat, e determinat de energia și cerințele diferitelor anturaje din care facem parte.

Iar acesta, anturajul, e marea noastră constantă de ani buni încoace. Redând ca un ecou statutul social, concepțiile și obișnuințele noastre, anturajul este scheletul, paznicul și portarul bulei noastre din ce în ce mai stabile, mai impermeabile. Pereții bulei noastre sunt de cărămidă, bine antifonați, avem jaluzele controlate de pe smartwatch, lumină ambientală și încălzire prin pardoseală. Bula noastră e cel mai confortabil loc din lume. Da, mai vedem lucruri noi, cunoaștem oameni interesanți, ne inventăm hobby-uri, dar toate acestea defilează prin fața noastră precum animalele la zoo. Nu ne zdruncină, nu ne schimbă din temelii. Alunecăm controlat pe o porțiune lină a toboganului vieții noastre, responsabili, conținuți, stabili, în afara dramei.

Dar n-a fost mereu așa.

A fost o vreme în care multitudinea de căi de urmat, de feluri diferite de a fi ne amețea. Ne amețea atât de tare, încât uneori ne refugiam în excese, chiar și când nu ne ardea. Sau în citit, în filozofie, în aroganță sau în toceală. Asta când aveam puțin timp, când nu eram îndrăgostiți. Era o vreme în care fiecare zi era un experiment: cu ce ne îmbrăcăm, ce mișto-uri mai facem, cu ce prof ne mai luăm, ce mai îndrăznim. Cât au fost de importante rezultatele acestor experimente pentru devenirea noastră? Da, eram și atunci în bule: erau tocilari, golănași, erau rockeri, depeche-ari, erau purtători de Levi’s 501 și botate, erau piloși, șmecheri, fraieri sau miștocari, erau cei cu Matematica și cei cu Româna, etc. etc.
Atunci bulele noastre de săpun erau spații frenetice, de afirmare, de autodefinire, trebuia să ne exagerăm diferențele pentru a părea unici, a aparține.

Când ne reîntâlnim la un teanc de ani, emoția revederii, familiaritatea, e însoțită de o discretă jenă: ne regăsim cei ce am fost, retrăind roluri reconstruite din memorie, dar cine stă în fața noastră acum? În același timp, parcă fiecare, într-un gest de tandrețe, încearcă să se reducă la partea familiară, ca să nu complicăm lucrurile, să nu stricăm vraja…
Toate astea m-au lăsat cu o curiozitate persistentă, un dor: dorul de a simți partea nefamiliară din noi, de a reactualiza memoria. Cum ne-am definit și redefinit în acești 30 de ani? Ce-a mai rămas din noi și ce s-a adăugat? Cum am ajuns din tocilar boem, din miștocar filozof, din bezmetic părinte?

E poate o șansă unică, o crăpătură în bulele noastre de cărămidă, o șansă de a ne cutremura.

Mersul înainte

La urările de La Mulți Ani și referirile mele sarcastice la anul care tocmai s-a încheiat, un prieten mi-a răspuns:

“Lumea are problemele ei din totdeauna, viitorul e întotdeauna ceva nesigur, gândește-te la războaie și comunism.
Ce putem face decât sa mergem înainte (pe drumul prăbușirii, așa zicea bunicul))?”

Mi-am zis: e fatalistă. Dar nu e.

După un timp, i-am răspuns:

Păi mergem înainte, dar în fiecare clipă ne zbatem. Și in zbaterea asta udăm ceea ce credem că-s flori și călcăm ceea ce credem că-s buruieni. Și aceste alegeri sunt importante. Ne trebuie multă înțelepciune să le facem și multă dibăcie în a interpreta ceea ce ni se întâmplă.

Apoi m-am întrebat dacă noi sau altcineva are cu adevărat nevoie de aceste alegeri…

Liniuțe pe hârtie

Am doi copii încă mici. Ca orice părinte, cred, încerc să-i pregătesc pentru viață. Ce vorbe mari… Probabil încerc doar să nu ratez șansa de a-i ajuta să deprindă măcar un mod de a se descurca în viață, cel pe care-l știu, conștient de limitele sale. Cum eu nu am știut să dau cu pumnul, n-am cum să-i învăț asta.

Mai este un motiv, cred, pentru care ne dorim ca odraslele noastre să împrumute măcar o parte din valorile noastre de bază: dorința de a ne recunoaște în ei, poate și dorința de a ne vedea depășiți de ei.Trebuie să existe o ștafetă pe care le-o dăm mai departe, un fel de consolare în perspectiva propriei dispariții. Asta dacă nu cumva suntem dintre părinții care se cred altruiști desăvârșiți.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns în camera lui fiu-meu, era o după amiază târzie de toamnă, probabil mă miram că nu-l mai auzisem de mult bătând mingea pe terasă, eram curios dacă o să-l prind din nou pe tabletă, ascunzându-se de mine, sau întinzându-și piesele de Lego pe covor. 

Nu era pe tabletă, căuta ceva prin sertarele cu rotile, pline cu jucării. Mă așez pe patul lui, trec câteva secunde până să mă observe. Vine spre mine și mă ia în brațe zâmbind cald, cum face de multe ori când mă vede.
– Tata, de ce e important să citești, mă întreabă din senin. Avea doar 6 ani, avea cărțile lui, le citea când avea chef, pe el nu începusem să-l bat la cap cu cititul. Cu siguranță auzise însă discuțiile destul de frecvente cu soră-sa, care era deja în clasa a 3-a și afișa un plictis dezarmant atunci când căutam împreună prin librării vreo lectură care să o captiveze. 
Mă privea în ochi, încântat de propria întrebare și așteptând să fie recompensat.
Ce oportunitate nesperată! Nu puteam rata această șansă!
– Tată, i-am răspuns, ascunzându-mi emoția, ia vezi pe noptieră, ce carte ai?
Se ridică de lângă mine și ia de pe noptieră o carte cartonată, groasă de vreo 50 de pagini, pe copertă un băiețel cu părul vâlvoi cărând ștrengărește un ghiozdan. Un fel de Pistruiatu modern.
– Deschide-o și citește-mi ceva din ea.
Ia cartea și începe să o răsfoiască. Înainte și înapoi. Până la urmă se oprește la un pasaj și începe să citească: 

“Băiatul încerca să regăsească poteca la lumina slabă a lunii. Se pierduse în pădurea deasă. Copacii înalți abia lăsau să se vadă mici petece de cer. Astfel nici nu a observat când se lăsase seara și lumina soarelui fusese treptat înlocuită de cea a lunii. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, văzând umbrele copacilor unindu-se în forme sinistre. Parcă se mișcau, întinzându-și crengile amenințător spre el. Cuprins de frică, începu să alerge cât îl țineau picioarele, convins fiind că e urmărit de un balaur cu zeci de capete.”

Se adâncise complet în lectură, accelerase ritmul cititului, sărind peste cuvinte, de grija băiatului din poveste.
Punându-mi mâna pe umărul lui, l-am oprit:
– Ajunge, o să citești mai departe la culcare.
Mă privește uimit, lăsând cartea deschisă pe pat.
– Acu’, poți să-mi povestești ce ai citit? Ia încearcă. 
– Păi băiatul, se pierduse prin pădure și era noapte, și-i era frică, îmi răspunse plin de empatie pentru personaj.
– Și?
– Și-i era frică că nu mai găsește poteca și nu mai ajunge la părinții lui.
– Și?
– Și era foarte speriat că i se părea că aleargă după el copacii.
– Păi cum puteau să alerge după el copacii?
– Era foarte speriat că nu știa cum s-a pierdut și i se părea că se mișcă copacii și vor să-l prindă.
– Așa vedea el, sau i se părea totul? 
Pauză, s-a prins că i-a scăpat ceva, după câteva secunde:
– Așa vedea umbrele copacilor din cauza lunii. Da’ era și speriat.

A urmat o discuție de câteva minute în care am putut descrie împreună peisajul, lumina, sentimentele băiatului și motivele probabile pentru care pierduse cărarea. Imaginile și senzațiile erau conturate atât de clar în mintea fiului meu, trebuia doar să le exprimăm împreună.

– Acum ia din nou cartea în mână și caută pasajul pe care mi l-ai citit, l-am îndemnat.
S-a întrerupt mirat din depănarea poveștii pentru a-mi îndeplini dorința.
– Acum nu mai citi, privește mai de departe pagina și spune-mi ce vezi.
Era contrariat, nu înțelegea ce vreau de la el. A trebuit să insist:
– Spune-mi te rog ce vezi.
– Cartea, răspunse întrebător, într-un târziu.
– Așa, și în carte?
– Din ce în ce mai nesigur: băiatul?
– Nu, spune ce vezi cu ochii tăi.
– Pagina?
– Exact. Și pe pagină ce vezi?
– Rânduri?
– Așa, și rândurile din ce sunt formate?
– Buchstaben? Adică litere?
– Exact. Adică? 
Se prinsese unde vreau să ajung:
– Adică, liniuțe și puntulețe.
– Bravo, deci tu vezi liniuțe și punctulețe negre pe o hârtie albă, corect?
– Da.

Am făcut o pauză, bucurându-mă de privirea lui mirată, în așteptarea unui deznodământul pe care-l simțea iminent. Trebuia însă să ajungă cât mai aproape de acest deznodământ de unul singur.

– Și băiatul, umbrele, frica lui, poteca, părinții lui, unde sunt?
După alte câteva secunde, se luminează:
– La mine în cap?
Exact, bravo, acolo, bătându-i cu degetul tâmpla.
– Și știi ce e cel mai interesant?
– Ce?
– Că tu le-ai creat, tu singur le-ai construit în capul tău, toate imaginile, sentimentele, senzațiile. Tot ce ai văzut cu ochii tăi, au fost liniuțe și punctulețe negre pe o foaie albă. Corect?

Era gata demonstrația, înțelesese magia prin care căpșorul lui construise o lume întreagă pornind de la semne negre pe o foaie albă. Pentru a-i fixa noțiunile, i-am mai povestit că “puterile” cu care el făcuse asta, se numeau imaginație și interpretare. Cum mintea lui, întâi interpretase semnele, propozițiile, ideile, iar apoi imaginația construise acea lume în mintea lui. I-am mai explicat că acea lume imaginară este doar a lui, nimeni altcineva  nu poate crea o lume exact ca cea din imaginația lui. Iar când am simțit că înțelesese noțiunile care compuneau magia, am trecut la atacul final.

– Dar știi cum se pot crea în mintea ta aceste imagini, fără să fie nevoie de magie? 
El, din nou curios.
– Cu tableta. Consternare. Păi, cu tableta primești aceste imagini direct în creier, nu mai trebuie să interpretezi mare lucru, nici să-ți imaginezi.

Simțea atacat imperiul distracției lui virtuale. A trebuit să-l liniștesc, spunându-i că și tableta e ok, și filmul e o formă de artă care dezvoltă alte capacități, că și eu mă joc pe tabletă, dar că cititul este absolut necesar pentru a-ți păstra puterea magică, dată de imaginație, puterea de a crea lumi întregi în capul tău, că fără citit, nu poți fi magician.

Ne-am despărțit foarte mulțumiți, eu că reușisem să-i explic atât de plastic valoarea cititului, iar el că descoperise magia unde nu se aștepta.

Privind în urmă, mă simt recunoscător că am avut ocazia acestei discuții cu fiul meu la momentul potrivit. Îi sunt recunoscător pentru curiozitatea sinceră cu care m-a întrebat, în acea după amiază de toamnă:

– Tata, de ce e important să citești?

Nu te urăște nimeni, Liviu Dragnea

Îți scriu această scrisoare ca unui musafir prea vechi al gândurilor mele, a cărui vizită s-a încheiat. Te-am invitat printre preocupările mele cu vreo 2 ani în urmă și mărturisesc, în ultimele 6-8 luni am fost aproape obsedat de tine, m-am gândit la tine mult mai mult decât aș fi vrut. E timpul să luăm amândoi puțină distanță, dar nu înainte de a vedea cum stăm.

Acum câteva zile am căzut într-o capcană pe care mi-o întinsesem singur. Între timp am rupt scrisoare pe care ți-o scrisesem plin de furie și angoasă, după experiența traumatică a votului de Duminică. Am plecat de acolo după 8,5 ore în soare, copleșit de oboseală și de furia oamenilor, fără a fi putut vota.

Cuprins de un sentiment de micime, îți ceream iertare în acea scrisoare pentru presupusa ură pe care aș fi îndreptat-o împotriva ta. Eram influențat  de sugestiile unor prieteni și de voci din eter care spuneau că e inuman să te bucur de răul unui om aflat la ananghie, să lovești, fie doar prin vorbe, un om deja căzut. Mi-au trebuit câteva zile bune pentru a înțelege substratul acelor acuzații și al auto-culpabilizării inerente. Autorii lor nu-mi mai par a fi fost animați de aspirații nobile, ci mai degrabă de regretele unei despărțiri dureroase: cea a asupritului de asupritorul său, aidoma manifestărilor întâlnite în sindromul Stockholm. 

Da, sindrom Stockholm, pentru că noi cei care ne-am simțit abuzați în ultimii trei ani de atitudinea ta sfidătoare suntem cei eliberați o dată cu încarcerarea ta. Eliberați în primul rând de lipsa oricărui dialog, de imposibilitatea de a fi auziți fără a fi calomniați și caricaturizați ca haștagiști, ne-patrioți, soroșiști, curve, căpșunari, pentru a fi apoi alungați cu bâtele de o Jandarmerie deturnată de la scopul ei sau tolerați cu scârbă, atunci când nu se găsea justificare pentru intervenția în fortă. Ne-am simțit, cel puțin pe moment, eliberați din temnița sfidării și a aroganței, eliberați de amenințarea unei autocrații primitive, care se impune fără a avea un ideal, ci doar pentru că poate. Ne-am simțit eliberați din țarcul unui birtaș grandoman, ajuns moșier peste o țară întreagă, amintindu-ne dureros de robia părinților noștri, în mâna unui cizmar la fel de rupt de realitate.

Euforia, pe alocuri exprimată golănește, care te-a însoțit pe drumul tău spre Rahova, pe rețelele sociale, în platouri de televiziune și pe străzi, ușurarea de pe chipurile oamenilor, îndeobște cea de pe chipul doamnei prim-ministru-marionetă, au fost stări și trăiri sincere, intrinseci persoanelor respective, nu îndreptate împotriva ta. Te înșeli crezând că setea cu care atâtea milioane de români au apăsat ștampila pe buletinul de vot, era izvorâtă din dorința de răzbunare împotriva ta. A fost setea de demnitate a celui umilit, setea celui redus la neputință de a-și afirma puterea. A fost sete de libertate, când vei înțelegi asta, vei fi lecuit.

Nu te agăța de iluzia că ești urât, Liviu Dragnea, e tot o manifestare a grandomaniei. Nu te urăște nimeni, ești relativ insignifiant în raport cu regimul pe care l-ai instituit, chiar și în raport cu clica de lași și lingăi de care te-ai înconjurat și care ne bântuie acum ca niște zombie decapitați. Într-o oarecare măsură ai devenit și tu victima lor, am văzut tristețea asta pe chipul tău, ți-era și ție clar că, dacă nu vei reuși să-i scapi pe toți de dosare, vei dispărea fără urmă. Îți prevedeai sfârșitul, fără a putea crede în el. 

Nu te agăța de cele câteva ieșiri nedemne ale celor ce ți-au lovit mașina în drum spre Rahova, în zadar le dai pâine, dacă nu le dai și circ, se știe. Însă nici ei, nu cred că te urăsc. 

În seara de Duminică, după închiderea urnelor, ai fi putut redeveni real. Ar fi fost seara ta, Liviu Dragnea! O seară în care ai fi putut întoarce totul, dacă ți-ai fi cerut iertare, dacă ai fi arătat că primești palma cu omenie. Reconcilierea ar fi fost imediată, despărțirea pașnică și puțini ar fi fost aceia care ți-ar mai fi dorit încarcerarea. Drumul tău spre penitenciar ar fi arătat cu totul altfel, căci știm cu toții, ai fost victimă și tu. Din păcate, în locul realității, pare că ai ales gloria.

Uite cum stăm din punctul meu de vedere: eu nu-ți doresc răul, Liviu Dragnea și nu cred că ți-l doresc nici cei ce-și închipuie c-o fac. Perpetuarea acestei iluzii nu face bine nimănui. Ceea ce-mi doresc însă, dimpreună cu votanții însetați de libertate, este să nu mai fim niciodată sfidați. Atât. 

Iată cu câtă putere a fost exprimată această voință. Aviz câștigătorilor.

Ia-mă de braț, Românie!

Ne-a căzut din Cer, am primit-o cadou, că doar nu ne-am ales-o noi ca țară! Nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem pe cei ce au făcut-o, întregit-o, iubit-o, am învățat de ei și faptele lor din cărțile de istorie, la un loc cu realizările “marelui conducător”. Nu înțelegem cu adevărat emoția și mândria bunicilor, care-și iubeau Regele ca pe un copil vulnerabil, dar suveran tuturor, nici credința vie și încăpățânarea intelectualității postbelice de-a înfunda pușcăriile comuniste, în loc să facă un compromis.

Pentru ei, România unită era o iubită, o fecioară plină de viață, de vise, semeață și senzuală. Năzuiau, să se contopească cu ea, s-o protejeze, să-i împlinească visele, hârjonindu-se cu capriciile ei de femeiușcă necoaptă. “Românie, te iubesc și-ți aparțin, ia-mă de braț și hai!”, îi simt simțind, pe patrioții români, pentru noi de neînțeles.

Și culmea, atunci avea aceleași neajunsuri și defecte, pe care le are și acum și le va avea mereu, dar n-o făceau mai puțin dezirabilă.

Apoi a urmat violul.

Azi, nu-i mai spunem “Românie”, ci Românica, pentru noi, nu mai e femeia lumină, cu pletele-n vânt, ci proscrisa, violată și umilită, întoarsă și pe-o parte și pe alta și aruncată la pământ, pătrunsă și surpată de falusuri decăzute: dictatură, minciună, ne-credință, epurare, urmărire, îndobitocire, sărăcie, izolare. Toate în același timp, pe ea.

Nici mamă nu ne mai e, ci doar o femeie decăzută, umblând rușinată, cu ochii-n pământ. O părăsim, iar atunci când sfios se apropie, o batjocorim, o scuipăm. E femeia cu care nu vrem să fim văzuți în lume, o femeie ușoară, pe care o chemăm când avem chef, să ne facă plăcerile. Ne e o povară, n-o mai protejăm, ci îi grăbim, într-un efort comun, sfârșitul.

Dar la plăcerile vinovate cu ea nu vrem să renunțăm, patriotismul ni s-a transformat în complicitate, în multiple complicități. Ea ne acceptă indolența, nerușinarea, necinstea, cum altfel, nu este ea prima necinstită?

România e o parte mare și gălăgioasă din fiecare dintre noi, la care nu știm să ne raportăm, pentru că nu știm să o iubim, nu știm să iubim o proscrisă. Prea mulți dintre bărbații noștri refuză, din generație în generație, să-și vadă eșecul în a o fi protejat de hoarda de violatori, refuză să-și asume responsabilitatea față de iubita lor și în același timp neputința.

Haideți să-i plângem plânsul, care e și plânsul nostru de bărbați îngenuncheați, să nu mai aruncăm toată rușinea pe umerii ei și să ne ridicăm, tot ca bărbați, din ce în ce mai mulți, deciși s-o protejăm de-acum încolo. Și-o s-o vedem din nou curată.

Opțiunea nepărtinitoare

Am o veste bună: este într-adevăr posibil să susținem una dintre puterile aflate astăzi în conflict în statul român, fără a fi victimele manipulării nici uneia dintre ele. Războiul crâncen declanșat între legislativ și executiv (excluzându-l pe președinte) pe de o parte și puterea judecătorească pe de alta, este unul în care, nu doar populația României, dar însuși statul român sunt victime colaterale. Opoziția este deci, în aceste zile, o datorie față de integritatea noastră psihică, alternativa fiind acceptarea poziției de victimă pasivă.

Dar cum putem depăși pasivitatea evidentă din ultimele luni, când ea nu e bazată pe defetism sau lipsă de interes, ci pe o evaluare colectivă corectă a situației: lupta nu se dă între bine și rău, dreptate sau nedreptate, valori europene sau românești tradiționale, ci pentru supremație, între cele două boli letale ale statului român:

Politicienii corupți și Justiția abuzivă.

Oricâtă manipulare, sub formă de argumente și acuzații, ar curge zilnic pe posturile mai mult sau mai puțin aservite, chiar și cei mai creduli susținători s-au lămurit între timp că nu mai pot da crezare nici uneia dintre părțile aflate în conflict, din simplul motiv că nici una dintre ele nu se luptă de fapt pentru însănătoșirea statului român, ci pentru preluarea controlului asupra celeilalte. Conviețuirea celor două tumori în organismul statului român nu mai este posibilă.

Continuă să citești Opțiunea nepărtinitoare

Folosiți-vă de noi!

Pe bune? Asta suntem noi cei plecați, prostituate și hoți? Pe bune nu înțelegem realitatea românească? O înțelegeți voi? Radio Europa Liberă, de unde părinții noștri au aflat de revolta de la Timișoara din ’89, vă spune ceva? Apropos, își reia emisia. Considerați că vă descurcați la fel de bine sau poate chiar mai bine fără noi?

Mă adresez celor care văd în cetățenii români care au ales să trăiască în altă țară decât România, români pe jumătate sau de rang inferior, celor care, în loc să gândească la punctul de vedere al acestor români, îl resping pe motive copilărești.

Sunt conștient de faptul că nu vă interesează, nici eforturile cu care am obținut multul sau puținul pe care l-am obținut în țările de adopție, nici realizările în sine și nici dimensiunile în care ne-am dezvoltat ca oameni. Toate aceste “amănunte” nu ne fac decât mai detestabili în ochii voștri. Mă voi referi strict la scenariul în care noi, cei 4, 5 sau 8 milioane – căci recensământul din 2018 nu a clarificat câtuși de puțin această dilemă – am uita cu toții brusc de România și de voi, rudele și prietenii noștri. 

Cei 5 miliarde de euro trimiși în ultimul ani de noi în țară, de pe prostituție și hoție, evident, sunt gata impozitați. Cu impozite cu tot sunt cel puțin 7 miliarde, pe care economiile țărilor de adopție le pompează prin noi în România, adică rata record de creștere economică a României din ultimul an, sau aproximativ cât produce ramura construcțiilor anual în România, 4,98 miliarde € (date INS). În afară de asta, vă scutim de o grămadă de cheltuieli cu sănătatea, șomaj, pensii și școlarizarea copiilor.

Avem un noroc pe care voi nu-l aveți, privilegiul de a trăi în normalitate, în societăți în care autoritățile se mai înțeleg în majoritatea lor ca prestatori de servicii publice și în care munca cinstită e respectată, în care nu suntem mințiți cu nerușinare zilnic de o gașcă de corupți agramați și nu dăm șpagă la doctor. Credeți că puteți crea această normalitate în România fără ajutorul nostru? Cum, când nu există nici măcar un consens în societate în privința noțiunii de normalitate?

Câți dintre voi, atunci când scot capul în lume, își tratează interlocutorii de la egal la egal și câți sunt încă dominați de complexe, care-i fac să cadă, fie în obediență, fie în aroganță? Câți dintre voi știu să ofere și să pretindă respect, oricui, indiferent de poziție?

Între 20% și 40% dintre români sunt plecați, iar resursele și experiența lor sunt considerabile și esențiale pentru România care, din păcate, în această privință se comportă ca un hemoragic care refuză transfuzia.

Universitățile, guvernul, Academia Română ar trebui să creeze cadrul pentru ca experiența acestor prostituate și hoți români, care au ajuns să conducă proiecte și corporații globale sau fac parte din elitele științifice sau profesionale, să se întoarcă acasă. Ar surprinde pe mulți disponibilitatea specialiștilor români din exil de a-și pune gratuit la dispoziție expertiza, oferind consultanță unor inițiative pe care le percep ca fiind utile și oneste, sau a participa la proiecte concrete în diverse domenii. La fel ca în cazul fondurilor europene, din păcate, oferta depășește cu mult capacitatea de absorbție. Indolență.

Iar voi cei cărora mă adresez, aveți cel mai important rol. În loc să vă simțiți amenințați în pozițiile câștigate și-n lipsa voastră de onestitate, creând o nouă râpă cu venin între români, să înțelegeți că sunteți mai câștigați dacă plecați urechea la obiceiurile noi și sănătoase, desprinse de cei plecați, pe care le puteți promova acasă de ca și cum ar fi ale voastre. 

Noi, cei de aiurea avem nevoie să știm că România e bine, că evoluează, că visele părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, trăiesc. Indiferent dacă vrem sau nu să ne întoarcem, avem nevoie să știm că România e pe calea ei, o cale la care o busolă adâncă din sufletul oricărui român, se ajustează.

Folosiți-vă de asta!

Cine mai e și diaspora asta?

S-a creat o nouă falie între români și se umple rapid cu venin. Se formează, cu siguranță nu din senin, imaginea unui nou dușman al românului de rând, un nou personaj colectiv care încearcă să-i ia acestuia ceva, să-l asuprească într-o formă sau alta: românul plecat din țară, diasporeanul.
„Cine sunt ei, să vină de unde or veni, să ne răstoarne nouă guvernul?”
„Ce le pasă lor de noi? Sigur sunt în slujba unor interese. Am auzit noi la TV de unul Soroș, evreu și ungur care-și bagă coada peste tot.”
„Lași, au plecat din țară, n-au stat cu noi să mănânce salam cu soia” – cei mai tineri, în loc de salam cu soia se gândesc probabil la mizeria din spitale, lipsa infrastructurii, salariile mici din provincie.
„Căpșunari, curve, hoți!”
„Ne fac de râs prin toată lumea, de ne confundă lumea cu țiganii, pe unde mergem.”
„Răducioiu, care a uitat românește după 2 ani de Italia” – exponentul aroganței românului care „s-a ajuns” afară.
„Cine sunt ei să vină cu gura mare, să conteste ce-au votat românii noștri?”
Toate aceste judecăți simplist-stereotipale au fost subtil validate prin atitudinea iritată – „cine mai are nevoie și de ăștia?” – a puterii față de meeting-ul diasporei, încă de la primele anunțuri de organizare. Rezultatul acestuia vine să confirme, nu-i așa, presimțirile și prejudecățile inițiale, iar imaginea formată este acum proiectată pe un ecran uriaș, desfășurat în fața poporului, având în principal două funcții:
1. Să atragă și să concentreze furia și frustrarea românilor, provocate de o societate în care nu se simt respectați, fiind prostiți cu nerușinare în față zi de zi, în care le e înșelată încrederea exprimată prin vot și negată demnitatea prin permanenta situare a privilegiaților deasupra legii.
2. Să permită celor care sunt cauza principală a acestei furii să se ascundă în spatele ecranului, devenind invizibili.

Înainte de a atinge punctul critic, în care, de atâta furie, nu vor mai putea urmări nici filmul proiectat, nici asculta coloana sonoră hipnotizantă, românii trebuie să știe că au un mare aliat.

De două săptămâni lucrez lângă gară, în Frankfurt, cartier cunoscut până nu de mult doar pentru curve și drogați. Nici curvele, nici drogații nu au plecat, dar au venit medicii cu cabinetele lor, teatrele independente, oamenii de afaceri și consultanții, în costume și căști de biciclist, făcând slalom printre corpuri amorfe înconjurate de seringi și pești citindu-ți poftele din priviri. Au venit întreprinzători și au deschis restaurante din cele mai diverse categorii și coloraturi etnice. Zona a ajuns una dintre cele mai diverse și interesante din toată Germania.
Fumez și mă uit absent, de la marginea trotuarului, la ușa de intrare în holul clădirii în care mi-am început noul proiect. Prin fața mea trece un burtos cu tricoul suflecat până mai jos de subsuori, urmat îndeaproape, la stânga și la dreapta de două domne, cu pantaloni lucioși mulați, n-am cum să nu mă uit la fundul lor.
– Ia și mie năștă țăgări, cere una dintre ele.
– Taci fă și dă dân buci!
Vorbesc tare și nu se uită-n jur, parcă ar fi la ei pe uliță, pește printre pești și curve printre curve. La fel mă simt și eu printre șefii firmei pentru care lucrez, la fel se simte și S, care a convins ONU să investească în ideea lui, la fel se simte și C, care visează să-și împărtășească cunoștințele despre blockchain și cripto-monede cu cei din țară. Fiecare pe tarlaua lui, a învățat regulile, nu-l deranjează, a uitat de complexe și-și vede de propășirea speciei. Nu ne mai simțim străini în țările de adopție, dar nici de aici, ne întâlnim, mai înjurăm la nemți, francezi, americani și schimbăm rețete de făcut mici acasă.
Mulți s-au întors în țară, cu bani strânși sau o specializare. Sau cu amândouă. Nu contează dacă au rămas aici, sau s-au întors în țară, de unde poate vor pleca din nou. Contează că fac ceva cu ceea ce au strâns și au învățat, ceva care să le facă lor bine și să facă bine în jur. Și cei care au venit aici la furat, n-or să se întoarcă să fure acasă, din simplul motiv că aici e mult mai mult de furat și le mai ușor, odată ce-au învățat cum merge.
Întâlnesc de ani de zile o bătrânică cerșind în centrul Frankfurtului, mereu în același loc:
– Eine Mark, mamă!
O conservatoare consecventă.
Până la urmă nu ne unește nici limba, nu ne unesc nici glumele, nici mititeii așa cum ne unește dorința de a învăța și a clădi ceva, oriunde, aici, acolo, în ambele părți. Recunoaștem acea categorie de oameni care au aceeași atitudine în țară și-i admirăm că între birou și casă, mai trec și prin piață șă-și așterne creativitatea pe cîte o pancartă. Sunt mulți, plini de energie și foarte creativi, dar nu se văd atât de bine, pentru că nu-s stridenți, nu-ți șochează simțurile, prea obișnuite cu agresiunea.

În fond, decizia de a-ți părăsi țara, mediul familiar și deprinderile la îndemână, echivalează cu decizia de a renunța la așteptarea ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, renunțarea la plânsul de milă, hotărârea de a-ți încerca șansa și de a-ți asuma riscul eșecului.
Inevitabil cei care au plecat au trebuit să-și însușească moduri noi de a se descurca, a avansa în societățile în care au fost primiți, au învățat un alt fel de a se confrunta, de a câștiga, a pretinde, a primi și a răsplăti. Cel mai greu a fost însă deprinderea pretenției de a fi respectat, un reflex pe care românii nu-l prea au în mod natural, mai ales cei care au trăit mult sub comunism. Nu toată lumea te respectă, însă toată lumea pretinde respectul. Înveți că nu-l primești doar pentru că nu-l pretinzi, iar când începi s-o faci, îl primești și nu-ți mai este refuzat. Ne-având nici o istorie în țara în care ai ajuns, nici un nume, nici o pilă, ne-având nici măcar capacitatea de a te exprima ca lumea, îți poți câștiga respectul doar prin ceea ce faci, prin ceea ce produci, și înveți că acela e respectul real, sincer, implicit: dreptul tău.
Românii plecați au învățat în majoritatea lor lecția demnității, în plus, nu sunt dependenți de pomeni electorale, pensii, sau bunăvoința primarilor. Nu-i afectează profund lipsa infrastructurii, mizeria din spitale sau creditele în franci elvețieni. În opțiunile lor politice sunt mai înclinați spre idealism, respingând instinctiv politicienii care le inspiră nesimțire, aroganță, corupție, disponibilitate la abuz. Instinctiv își doresc să vadă replicate în România valorile pe care le consideră un câștig în societățile în care trăiesc și și-ar dori să-și vadă rudele și prietenii de acasă beneficiind de mai mult respect din partea celor care-i conduc.
Dar nu votul sau banii trimiși acasă sunt aportul principal al diasporei, ci faptul că, prin opțiunile și atitudinea ei, aceasta înmulțește clasa de mijloc din România, pătura acelor oameni care-și câștigă bunăstarea prin forțe proprii, independent de pomenile sau obstacolele puse în cale de putere, care s-au rupt din simbioza mafiotă, în care stăpânirea te asuprește, te fură, te umilește, dar are și grijă de tine. Acestui realism fatalist, cu rădăcini adânci mioritice, diaspora, împreună cu clasa de mijloc autohtonă, îi oferă o contrapondere formatoare și sper, autoformatoare.

Dialogul neîntrerupt între aceste 2 categorii corespondente, pe de o parte, și cele 2 categorii captive, privilegiații și asupriții, pe de alta este, cred eu, esențial pentru crearea unei unități naționale, al unei speranțe de viitor românești. Diaspora trebuie să înțeleagă aversiunea românilor pentru mimetismul față de occident și să se angajeze fără preconcepții, împreună cu cei de acasă, în găsirea căii românești, iar aceștia din urmă, să privească și să folosească diaspora ca pe un cercetaș, trimis de ei înșiși în explorare. Căci dacă ne înțelegem ca nație, nimeni n-a rămas și nimeni n-a plecat, chiar de capul lui.

Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental: Continuă să citești Spyder

Frumos și deștept

Toți vrem să fim frumoși și deștepți, iar copiii noștri să fie frumoși și deștepți, mai ceva ca noi, dar mai ales, mai ceva decât colegii lor de grădiniță, școală șamd. Le rămân puține opțiuni: fie vor reuși să fie mai frumoși și mai deștepți decât majoritatea, fie vor suferi, considerând că e vina lor, că eșuează, în fiecare zi, că dezamăgesc la una dintre cele mai imperative sarcini care le-a fost dată vreodată.
Mai important decât sentimentul eșecului, este incapacitatea unui copil de a se gândi că acest deziderat, insuflat de către părinții lui bine intenționați ar putea fi fals, rămânând uneori întreaga viață niște cățeluși care aleargă după un os agățat de o sârmă prinsă de gât, mai ales atunci când văd că succesul părinților lor, depinde în mod esențial de cât de frumoși și deștepți par în raport cu alții în anumite situații. De la banii pe care îi câștigă, frumusețea casei, a mașinii, a țoalelor, până la, iar asta e cu adevărat trist, atenția pe care le-o acordă prietenii, chiar rudele, toate depind de cât de frumoși și deștepți sunt percepuți a fi. Dar nimeni nu le spune copiilor că raportul de cauzalitate e invers: frumusețea și deșteptăciunea sunt expresia succesului și nu invers. Iar succesul e secretul individual al fiecăruia.
La fel cum animalele își învață puii să vâneze și să alerge, pentru a putea supraviețui, și noi, la prima vedere, ne învățăm copiii rețeta de succes cea mai la îndemână, pe care credem, de multe ori în mod eronat că am învățat-o confruntându-ne cu viața. De cele mai multe ori vom fi însă nevoiți să recunoaștem că formula nu ne aparține. Diferența esențială cu lumea animalelor constă în faptul că acestea nu-și învață puii să creeze aparența că sunt buni vânători, sau că aleargă mai repede decât cei a căror pradă riscă a deveni.
La fel cum frumusețea vine dintr-o armonie interioară, pe care copilul o poate dobândi greu și târziu, dacă ea nu pre-există în familie, la fel deșteptăciunea vine dintr-un antrenament al minții, din deprinderea gândirii libere și a dialogului cercetător. Dacă, în loc să încurajăm copiii în a confunda aparențele cu esențe, eventual înconjurându-i până la asfixiere de lucruri de la care pot împrumuta frumusețea ce se dorește a fi proiectată, i-am învăța meșteșuguri și ne-am concentra pe armonia familiei, i-am putea ajuta în mod real să-și găsească propria cale spre succes.
Dacă am face asta, am evita să ne condiționăm copilul de raportarea la ceilalți, de câștigarea unui concurs de frumusețe, ca și condiție a succesului. Poate că, lipsit de această încorsetare, copilul nostru ar descoperi că împlinirea e o stare interioară, care nu are neapărat nevoie de succes și că are, nu doar libertatea, ci și obligația de a-și stabili singur criteriile succesului, că dezideratul de a fi frumos, adică invidiat și deștept, adică șmecher, nu e dezideratul oamenilor de succes, ci al celor care veșnic luptă să-l atingă.
Dar, ca să putem descoperi asta pentru copiii noștri, e necesar să o descoperim pentru noi.

Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică

Prolog la un taifas

“Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la “alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră. Continuă să citești Prolog la un taifas

Despre nesimțire – din nou

Următorul articol are 7 ani, se cer ajustate concluziile:

“În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Continuă să citești Despre nesimțire – din nou