Liniuțe pe hârtie

Am doi copii încă mici. Ca orice părinte, cred, încerc să-i pregătesc pentru viață. Ce vorbe mari… Probabil încerc doar să nu ratez șansa de a-i ajuta să deprindă măcar un mod de a se descurca în viață, cel pe care-l știu, conștient de limitele sale. Cum eu nu am știut să dau cu pumnul, n-am cum să-i învăț asta.

Mai este un motiv, cred, pentru care ne dorim ca odraslele noastre să împrumute măcar o parte din valorile noastre de bază: dorința de a ne recunoaște în ei, poate și dorința de a ne vedea depășiți de ei.Trebuie să existe o ștafetă pe care le-o dăm mai departe, un fel de consolare în perspectiva propriei dispariții. Asta dacă nu cumva suntem dintre părinții care se cred altruiști desăvârșiți.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns în camera lui fiu-meu, era o după amiază târzie de toamnă, probabil mă miram că nu-l mai auzisem de mult bătând mingea pe terasă, eram curios dacă o să-l prind din nou pe tabletă, ascunzându-se de mine, sau întinzându-și piesele de Lego pe covor. 

Nu era pe tabletă, căuta ceva prin sertarele cu rotile, pline cu jucării. Mă așez pe patul lui, trec câteva secunde până să mă observe. Vine spre mine și mă ia în brațe zâmbind cald, cum face de multe ori când mă vede.
– Tata, de ce e important să citești, mă întreabă din senin. Avea doar 6 ani, avea cărțile lui, le citea când avea chef, pe el nu începusem să-l bat la cap cu cititul. Cu siguranță auzise însă discuțiile destul de frecvente cu soră-sa, care era deja în clasa a 3-a și afișa un plictis dezarmant atunci când căutam împreună prin librării vreo lectură care să o captiveze. 
Mă privea în ochi, încântat de propria întrebare și așteptând să fie recompensat.
Ce oportunitate nesperată! Nu puteam rata această șansă!
– Tată, i-am răspuns, ascunzându-mi emoția, ia vezi pe noptieră, ce carte ai?
Se ridică de lângă mine și ia de pe noptieră o carte cartonată, groasă de vreo 50 de pagini, pe copertă un băiețel cu părul vâlvoi cărând ștrengărește un ghiozdan. Un fel de Pistruiatu modern.
– Deschide-o și citește-mi ceva din ea.
Ia cartea și începe să o răsfoiască. Înainte și înapoi. Până la urmă se oprește la un pasaj și începe să citească: 

“Băiatul încerca să regăsească poteca la lumina slabă a lunii. Se pierduse în pădurea deasă. Copacii înalți abia lăsau să se vadă mici petece de cer. Astfel nici nu a observat când se lăsase seara și lumina soarelui fusese treptat înlocuită de cea a lunii. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, văzând umbrele copacilor unindu-se în forme sinistre. Parcă se mișcau, întinzându-și crengile amenințător spre el. Cuprins de frică, începu să alerge cât îl țineau picioarele, convins fiind că e urmărit de un balaur cu zeci de capete.”

Se adâncise complet în lectură, accelerase ritmul cititului, sărind peste cuvinte, de grija băiatului din poveste.
Punându-mi mâna pe umărul lui, l-am oprit:
– Ajunge, o să citești mai departe la culcare.
Mă privește uimit, lăsând cartea deschisă pe pat.
– Acu’, poți să-mi povestești ce ai citit? Ia încearcă. 
– Păi băiatul, se pierduse prin pădure și era noapte, și-i era frică, îmi răspunse plin de empatie pentru personaj.
– Și?
– Și-i era frică că nu mai găsește poteca și nu mai ajunge la părinții lui.
– Și?
– Și era foarte speriat că i se părea că aleargă după el copacii.
– Păi cum puteau să alerge după el copacii?
– Era foarte speriat că nu știa cum s-a pierdut și i se părea că se mișcă copacii și vor să-l prindă.
– Așa vedea el, sau i se părea totul? 
Pauză, s-a prins că i-a scăpat ceva, după câteva secunde:
– Așa vedea umbrele copacilor din cauza lunii. Da’ era și speriat.

A urmat o discuție de câteva minute în care am putut descrie împreună peisajul, lumina, sentimentele băiatului și motivele probabile pentru care pierduse cărarea. Imaginile și senzațiile erau conturate atât de clar în mintea fiului meu, trebuia doar să le exprimăm împreună.

– Acum ia din nou cartea în mână și caută pasajul pe care mi l-ai citit, l-am îndemnat.
S-a întrerupt mirat din depănarea poveștii pentru a-mi îndeplini dorința.
– Acum nu mai citi, privește mai de departe pagina și spune-mi ce vezi.
Era contrariat, nu înțelegea ce vreau de la el. A trebuit să insist:
– Spune-mi te rog ce vezi.
– Cartea, răspunse întrebător, într-un târziu.
– Așa, și în carte?
– Din ce în ce mai nesigur: băiatul?
– Nu, spune ce vezi cu ochii tăi.
– Pagina?
– Exact. Și pe pagină ce vezi?
– Rânduri?
– Așa, și rândurile din ce sunt formate?
– Buchstaben? Adică litere?
– Exact. Adică? 
Se prinsese unde vreau să ajung:
– Adică, liniuțe și puntulețe.
– Bravo, deci tu vezi liniuțe și punctulețe negre pe o hârtie albă, corect?
– Da.

Am făcut o pauză, bucurându-mă de privirea lui mirată, în așteptarea unui deznodământul pe care-l simțea iminent. Trebuia însă să ajungă cât mai aproape de acest deznodământ de unul singur.

– Și băiatul, umbrele, frica lui, poteca, părinții lui, unde sunt?
După alte câteva secunde, se luminează:
– La mine în cap?
Exact, bravo, acolo, bătându-i cu degetul tâmpla.
– Și știi ce e cel mai interesant?
– Ce?
– Că tu le-ai creat, tu singur le-ai construit în capul tău, toate imaginile, sentimentele, senzațiile. Tot ce ai văzut cu ochii tăi, au fost liniuțe și punctulețe negre pe o foaie albă. Corect?

Era gata demonstrația, înțelesese magia prin care căpșorul lui construise o lume întreagă pornind de la semne negre pe o foaie albă. Pentru a-i fixa noțiunile, i-am mai povestit că “puterile” cu care el făcuse asta, se numeau imaginație și interpretare. Cum mintea lui, întâi interpretase semnele, propozițiile, ideile, iar apoi imaginația construise acea lume în mintea lui. I-am mai explicat că acea lume imaginară este doar a lui, nimeni altcineva  nu poate crea o lume exact ca cea din imaginația lui. Iar când am simțit că înțelesese noțiunile care compuneau magia, am trecut la atacul final.

– Dar știi cum se pot crea în mintea ta aceste imagini, fără să fie nevoie de magie? 
El, din nou curios.
– Cu tableta. Consternare. Păi, cu tableta primești aceste imagini direct în creier, nu mai trebuie să interpretezi mare lucru, nici să-ți imaginezi.

Simțea atacat imperiul distracției lui virtuale. A trebuit să-l liniștesc, spunându-i că și tableta e ok, și filmul e o formă de artă care dezvoltă alte capacități, că și eu mă joc pe tabletă, dar că cititul este absolut necesar pentru a-ți păstra puterea magică, dată de imaginație, puterea de a crea lumi întregi în capul tău, că fără citit, nu poți fi magician.

Ne-am despărțit foarte mulțumiți, eu că reușisem să-i explic atât de plastic valoarea cititului, iar el că descoperise magia unde nu se aștepta.

Privind în urmă, mă simt recunoscător că am avut ocazia acestei discuții cu fiul meu la momentul potrivit. Îi sunt recunoscător pentru curiozitatea sinceră cu care m-a întrebat, în acea după amiază de toamnă:

– Tata, de ce e important să citești?

În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Continuă să citești În București, fără treabă