Micile bucurii sunt marile bucurii

Micile bucurii ale vieții…

Să ai șofer marocan, povești din copilărie, vânzători adormiți pe tarabe, în timpul Ramadanului, care începe vinerea viitoare. Trebuia să-i scuturi să se trezească să-ți vândă roșii sau o lipie.

Au terminat autostrada prin Atlas, Agadir-Marrakech și în nord jusque’a Casa.

Oui, mon Ami, beher, beher auch hier in Deutschland 🙂

Și cum e regele ăsta, garda regală (un fel de armata paralelă) tot așa puternica?

Nu există democrație perfectă, da ca va, on se debrouille….

Chefchaouen? Prietenii mei au sjuns acolo, eu nu.

A, e locul meu preferat, și nu doar pentru kif-kif. Ai cascade, drumeții, Riad-uri tradiționale, perfect pentru chill…

Girafe, Flamingo?

Biensur, de unde știi?

Și cu extremiștii, cum mai stam?

Frustrați crescuți în Europa. Dacă ai femeie, nu poți fi radicalizat.

Da, deci tot femeia.

Am ajuns, merci mon ami.

De rien.

Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental: Continuă să citești Spyder

Frumos și deștept

Toți vrem să fim frumoși și deștepți, iar copiii noștri să fie frumoși și deștepți, mai ceva ca noi, dar mai ales, mai ceva decât colegii lor de grădiniță, școală șamd. Le rămân puține opțiuni: fie vor reuși să fie mai frumoși și mai deștepți decât majoritatea, fie vor suferi, considerând că e vina lor, că eșuează, în fiecare zi, că dezamăgesc la una dintre cele mai imperative sarcini care le-a fost dată vreodată.
Mai important decât sentimentul eșecului, este incapacitatea unui copil de a se gândi că acest deziderat, insuflat de către părinții lui bine intenționați ar putea fi fals, rămânând uneori întreaga viață niște cățeluși care aleargă după un os agățat de o sârmă prinsă de gât, mai ales atunci când văd că succesul părinților lor, depinde în mod esențial de cât de frumoși și deștepți par în raport cu alții în anumite situații. De la banii pe care îi câștigă, frumusețea casei, a mașinii, a țoalelor, până la, iar asta e cu adevărat trist, atenția pe care le-o acordă prietenii, chiar rudele, toate depind de cât de frumoși și deștepți sunt percepuți a fi. Dar nimeni nu le spune copiilor că raportul de cauzalitate e invers: frumusețea și deșteptăciunea sunt expresia succesului și nu invers. Iar succesul e secretul individual al fiecăruia.
La fel cum animalele își învață puii să vâneze și să alerge, pentru a putea supraviețui, și noi, la prima vedere, ne învățăm copiii rețeta de succes cea mai la îndemână, pe care credem, de multe ori în mod eronat că am învățat-o confruntându-ne cu viața. De cele mai multe ori vom fi însă nevoiți să recunoaștem că formula nu ne aparține. Diferența esențială cu lumea animalelor constă în faptul că acestea nu-și învață puii să creeze aparența că sunt buni vânători, sau că aleargă mai repede decât cei a căror pradă riscă a deveni.
La fel cum frumusețea vine dintr-o armonie interioară, pe care copilul o poate dobândi greu și târziu, dacă ea nu pre-există în familie, la fel deșteptăciunea vine dintr-un antrenament al minții, din deprinderea gândirii libere și a dialogului cercetător. Dacă, în loc să încurajăm copiii în a confunda aparențele cu esențe, eventual înconjurându-i până la asfixiere de lucruri de la care pot împrumuta frumusețea ce se dorește a fi proiectată, i-am învăța meșteșuguri și ne-am concentra pe armonia familiei, i-am putea ajuta în mod real să-și găsească propria cale spre succes.
Dacă am face asta, am evita să ne condiționăm copilul de raportarea la ceilalți, de câștigarea unui concurs de frumusețe, ca și condiție a succesului. Poate că, lipsit de această încorsetare, copilul nostru ar descoperi că împlinirea e o stare interioară, care nu are neapărat nevoie de succes și că are, nu doar libertatea, ci și obligația de a-și stabili singur criteriile succesului, că dezideratul de a fi frumos, adică invidiat și deștept, adică șmecher, nu e dezideratul oamenilor de succes, ci al celor care veșnic luptă să-l atingă.
Dar, ca să putem descoperi asta pentru copiii noștri, e necesar să o descoperim pentru noi.

Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică