Micile bucurii sunt marile bucurii

Micile bucurii ale vieții…

Să ai șofer marocan, povești din copilărie, vânzători adormiți pe tarabe, în timpul Ramadanului, care începe vinerea viitoare. Trebuia să-i scuturi să se trezească să-ți vândă roșii sau o lipie.

Au terminat autostrada prin Atlas, Agadir-Marrakech și în nord jusque’a Casa.

Oui, mon Ami, beher, beher auch hier in Deutschland 🙂

Și cum e regele ăsta, garda regală (un fel de armata paralelă) tot așa puternica?

Nu există democrație perfectă, da ca va, on se debrouille….

Chefchaouen? Prietenii mei au sjuns acolo, eu nu.

A, e locul meu preferat, și nu doar pentru kif-kif. Ai cascade, drumeții, Riad-uri tradiționale, perfect pentru chill…

Girafe, Flamingo?

Biensur, de unde știi?

Și cu extremiștii, cum mai stam?

Frustrați crescuți în Europa. Dacă ai femeie, nu poți fi radicalizat.

Da, deci tot femeia.

Am ajuns, merci mon ami.

De rien.

Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental: Continuă să citești Spyder

Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Despre nesimțire – din nou

Următorul articol are 7 ani, se cer ajustate concluziile:

“În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Continuă să citești Despre nesimțire – din nou

Ioana!

Ce faci soro? Ai facut-o lata! Ai simtit linistea nefiintei si ti-a placut, sau te-ai indragostit de Zero? Spune-mi si mie ce-ai visat? Cum a fost cand ai simtit ca nu te mai intorci? Ti-ai gasit traseul printre ecuatii si-ai tasnit spre lumina rezolvarii, sau a-ncetat durerea sa mai fie vesnicul enunt?

Te-as certa si m-as certa ca n-am reusit impreuna sa te impulsionam s-o iei pe scurtatura, sa parasesti paradoxul nesustenabil in care te aflai. Dar cum s-o iei acum, tocmai acum, cand n-ai luat-o niciodata, cum sa fugi de imposibil, de haos, cand il auzi vorbindu-ti, acum mai deslusit decat oricand? Daca marea demonstratie se continua in alta dimensiune, bring it on, baby, ride or die, motherfucker! Nu, soro, esti cool, esti cool si cold. Dar pot sa plang, da, imi dai voie, nu-ti perturba factorii? Ti-ar ale naibii ecuatiile! Cine puii mei e haosul asta, sau dimensiunea asta, sau demonstratia asta fucked up in care tu trebuie sa faci lumina, care are nevoie de tine mai mult ca noi, ha? I know, you’re gonna tell me one day.

Cat te mai simt aproape, cat te mai simt aici, trebuie sa-ti spun macar cu ce ma enervai tu maxim, sa stii sa-i enervezi si pe altii. Fiecare dintre noi am fost mai putin singuri datorita tie, tu! Stiai de noi de fiecare, se uneau niste fire la tine, caci numai tu stiai sa le innozi. Aveai incredere in toti, ne stiai iubirile, ratarile, n-ai reusit sa fii dezamagita de nimeni, nici macar de … nimeni, desi, ce bine ti-ar fi prins. Si totusi tu erai singura in pofida noastra. Aveai odaia ta, cu drama, cu absurd frumos si cald sarcasm. Odaia ta cu vise. Ai luat-o cu tine? Zi? Sau ne-ai lasat-o noua, s-aflam ce nu mai esti?

Nimeni n-a putut sa duca “tot sau nimic”-ul tau, iar tu nu-ti mai faceai iluzii. Te indepartai de noi in tot, te indepartai de noi in nimic. Si te apropiai cu inima.

Ce sa-ti mai zic? Hai, mai vorbim, vezi ce faci. Pe mine ma asteapta baietii afara, hai, te pupa Cipi.

Ce?
Da, ma le zic, hai vorbim. Don’t be a stranger! Please.

Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II

Partea 2: Ce mâncăm stând jos

Dacă avem ceva timp și o poftă sănătoasă, ne putem lăsa curiozitatea culinară să zburde în voie căci, vă asigur, balta are pește, la modul figurat, căci la modul concret, cu peștele chiar stăm cam prost.

Dar hai să vedem cu ce stăm bine: bucătărie internațională foarte variată și de bună calitate, restaurante fusion selecte pentru fițomani, restaurante mici de cartier, ieftine și bune, bucatarie locală germană, cu 2-3 preparate, care trebuiesc musai încercate.

În centru, chiar lângă Zeil, strada pietonală și comercială principală, poți mânca unul dintre cele mai bune steak-uri pe piatră încinsă (vulcanică) din zonă: ți se aduce roca sfârâind la masă, o bucată superbă de vită argentiniană, sosuri si garnituri la alegere. Restul, depinde de tine și e bine așa:

BUENA VISTA STEAKS & TAPAS

Buena Vista Frankfurt/Main În afară de steak, au un platou cu tapas, de fiecare dată altele, care se cere încercat … de fiecare dată.

 

 

 

 

Continuă să citești Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II