Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.
Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.
Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.