Nu te urăște nimeni, Liviu Dragnea

Îți scriu această scrisoare ca unui musafir prea vechi al gândurilor mele, a cărui vizită s-a încheiat. Te-am invitat printre preocupările mele cu vreo 2 ani în urmă și mărturisesc, în ultimele 6-8 luni am fost aproape obsedat de tine, m-am gândit la tine mult mai mult decât aș fi vrut. E timpul să luăm amândoi puțină distanță, dar nu înainte de a vedea cum stăm.

Acum câteva zile am căzut într-o capcană pe care mi-o întinsesem singur. Între timp am rupt scrisoare pe care ți-o scrisesem plin de furie și angoasă, după experiența traumatică a votului de Duminică. Am plecat de acolo după 8,5 ore în soare, copleșit de oboseală și de furia oamenilor, fără a fi putut vota.

Cuprins de un sentiment de micime, îți ceream iertare în acea scrisoare pentru presupusa ură pe care aș fi îndreptat-o împotriva ta. Eram influențat  de sugestiile unor prieteni și de voci din eter care spuneau că e inuman să te bucur de răul unui om aflat la ananghie, să lovești, fie doar prin vorbe, un om deja căzut. Mi-au trebuit câteva zile bune pentru a înțelege substratul acelor acuzații și al auto-culpabilizării inerente. Autorii lor nu-mi mai par a fi fost animați de aspirații nobile, ci mai degrabă de regretele unei despărțiri dureroase: cea a asupritului de asupritorul său, aidoma manifestărilor întâlnite în sindromul Stockholm. 

Da, sindrom Stockholm, pentru că noi cei care ne-am simțit abuzați în ultimii trei ani de atitudinea ta sfidătoare suntem cei eliberați o dată cu încarcerarea ta. Eliberați în primul rând de lipsa oricărui dialog, de imposibilitatea de a fi auziți fără a fi calomniați și caricaturizați ca haștagiști, ne-patrioți, soroșiști, curve, căpșunari, pentru a fi apoi alungați cu bâtele de o Jandarmerie deturnată de la scopul ei sau tolerați cu scârbă, atunci când nu se găsea justificare pentru intervenția în fortă. Ne-am simțit, cel puțin pe moment, eliberați din temnița sfidării și a aroganței, eliberați de amenințarea unei autocrații primitive, care se impune fără a avea un ideal, ci doar pentru că poate. Ne-am simțit eliberați din țarcul unui birtaș grandoman, ajuns moșier peste o țară întreagă, amintindu-ne dureros de robia părinților noștri, în mâna unui cizmar la fel de rupt de realitate.

Euforia, pe alocuri exprimată golănește, care te-a însoțit pe drumul tău spre Rahova, pe rețelele sociale, în platouri de televiziune și pe străzi, ușurarea de pe chipurile oamenilor, îndeobște cea de pe chipul doamnei prim-ministru-marionetă, au fost stări și trăiri sincere, intrinseci persoanelor respective, nu îndreptate împotriva ta. Te înșeli crezând că setea cu care atâtea milioane de români au apăsat ștampila pe buletinul de vot, era izvorâtă din dorința de răzbunare împotriva ta. A fost setea de demnitate a celui umilit, setea celui redus la neputință de a-și afirma puterea. A fost sete de libertate, când vei înțelegi asta, vei fi lecuit.

Nu te agăța de iluzia că ești urât, Liviu Dragnea, e tot o manifestare a grandomaniei. Nu te urăște nimeni, ești relativ insignifiant în raport cu regimul pe care l-ai instituit, chiar și în raport cu clica de lași și lingăi de care te-ai înconjurat și care ne bântuie acum ca niște zombie decapitați. Într-o oarecare măsură ai devenit și tu victima lor, am văzut tristețea asta pe chipul tău, ți-era și ție clar că, dacă nu vei reuși să-i scapi pe toți de dosare, vei dispărea fără urmă. Îți prevedeai sfârșitul, fără a putea crede în el. 

Nu te agăța de cele câteva ieșiri nedemne ale celor ce ți-au lovit mașina în drum spre Rahova, în zadar le dai pâine, dacă nu le dai și circ, se știe. Însă nici ei, nu cred că te urăsc. 

În seara de Duminică, după închiderea urnelor, ai fi putut redeveni real. Ar fi fost seara ta, Liviu Dragnea! O seară în care ai fi putut întoarce totul, dacă ți-ai fi cerut iertare, dacă ai fi arătat că primești palma cu omenie. Reconcilierea ar fi fost imediată, despărțirea pașnică și puțini ar fi fost aceia care ți-ar mai fi dorit încarcerarea. Drumul tău spre penitenciar ar fi arătat cu totul altfel, căci știm cu toții, ai fost victimă și tu. Din păcate, în locul realității, pare că ai ales gloria.

Uite cum stăm din punctul meu de vedere: eu nu-ți doresc răul, Liviu Dragnea și nu cred că ți-l doresc nici cei ce-și închipuie c-o fac. Perpetuarea acestei iluzii nu face bine nimănui. Ceea ce-mi doresc însă, dimpreună cu votanții însetați de libertate, este să nu mai fim niciodată sfidați. Atât. 

Iată cu câtă putere a fost exprimată această voință. Aviz câștigătorilor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.