Din NOI a mai rămas ceva?
Un gust de dulce flagelare?
Un drum întortocheat și dedublat?
De prea multe-nceputuri colorate,
Ce-și râd nepăsător de noi, sclipind.
Și un sfârșit asfixiat la naștere
Într-o galaxie rătăcită
unde nimeni niciodată nu s-a gândit să inventeze becul.
Tags: Poezie
Cei care cunosc și apreciază așanumitele audio scrobbler, platformele care încearcă să-ți ofere muzică pe gustul tău, “învațându-ți” preferințele, cunosc cu siguranță servicii ca:
Le-am încercat pe toate. În primul rând: toate au aplicații de iPhone și Android, ceea ce le face foarte interesante și în mașină, tren, birou, etc. (cu condșiția unui abonament de date flat-rate). Iată avantajele/dezavantajele fiecăruia: Last.fm are o bibiliotecă audio impresionantă, chiar cu mulți artiști romăni, de la Paraziții la Nelu Ploieșteanu 
, dar aplicașia de Smartphone necesită un abonament lunar de aprox. 10 €. Deezer nu are mulți artiști mainstream (Ex: U2). Pandora nu funționează din Europa, pentru accesarea lui ai nevoie de un Proxz de State.
Jango,
este newcomer-ul în domeniu, care nu are dezavantajele celor 3 servicii de sus și o librărie audio impresionantă pentru un serviciu nou. Ce-i drept, nu prea am găsit muzică romănească, dar combinația pe care o face dj-ul automat, o pot asculta o zi întreagă fără să mă plictisesc.
Deci, dacă sunteți “into scrobblers”, don’t miss on Jango!
Aseară, într-un film mediocru se făcea că un tată, știind că urmează să moară în următoarele 60 de minute, are o discuție-testament cu singura sa fiică, adolescentă. Pe lângă declarații dramatice de iubire, mândrie și iertare, m-a lovit în moalele capului următorul schimb de replici: “Promite-mi că vei deveni o persoană de care mama ta să fie mândră întotdeauna!” – “Promit!”.
Acest îndemn m-a frapat ca ceva profund familiar și nu familiar doare mie, ci probabil majorității copiilor crescuți “normal”, “sănătos”, cărora părinții au încercat să le transmită niște valori, în care ei la rândul lor credeau cu putere. Câți dintre noi nu au urmat cu loialitate un îndemn similar, în decursul copilăriei sau adolescenței? Câți dintre noi, reușind măcar parțial să devină acele persoane, nu au sfârșit prin a se amăgi că acea persoană sunt ei? Câți dintre noi nu au ajuns să trăiască în paradigma “așa da, așa nu”: “Eu sunt bun, nu sunt rău, ei sunt răi”, “Eu sunt harnic, detest lenea și leneșii”. Am ajuns să trăim în această paradigmă pentru că cineva, la un moment dat, cineva foarte drag nouă, a crezut că are dreptul să ne ceară să FIM într-un anumit fel, în loc să ne ceară singurul lucru îndreptățit, anume să FACEM sau să NU FACEM ceva. Ne-am însușit un anumit model de comportament pentru a câștiga ceva mult dorit, apoi, pentru a nu pierde lucrul câștigat, pattern-ul a devenit parte din noi. Și tot așa, învățând tot mai multe partituri și scheme de adaptare la mediu, am ajuns să credem că SUNTEM aceste scheme, de supraviețuire afectivă până la urmă. Mulți dintre noi au renunțat chiar la a căuta moduri de reacție, interpretări și soluții noi, ajungând să se creadă reduși la propriile obiceiuri. Până ce, supuși unor experiențe noi, s-au suprins reacționând neașteptat, din instincte ne-bănuite. La o experiență limită vom reacționa de multe ori în contradicție cu tot ce știam despre noi înșine, atunci imaginea noastră de sine va trebui să se lărgească cu noul registru tocmai descoperit. Uneori acest conflict poate fi dramatic, dar după câteva astfel de experiențe, ar trebui să ni se releve futilitatea autodefinirii.
Din teama de a pierde respect, iubire, îngăduință, rămânem atașați unei imagini de sine prefabricate, uitând că favorurile câștigate astfel sunt iluzorii, sunt câștigate de personajul interpretat, nu de actorul din spatele său. Astfel, paradoxal, putem ajunge în culmea singurătății, deși suntem iubiți de sute, mii, milioane de oameni uneori. Nu putem capta această iubire, căci e direcționată spre proiecția noastră conștientă, meticulos fabricată, spre sosia noastră, ce ne încovoaie spinarea.
Putem concluziona că imaginea de sine este mereu doar un ciob dintr-o oglindă spartă, o minciună, care stă între noi și ceilalți dragi, între noi și noi înșine, între noi și iubire. Dar ce este dincole de ea? Puțin mai mult adevăr, puțin mai multă nemărginire, șansa la iubire și la comuniune autentică.
Nu mai cereți nimănui, dar mai ales copiilor să fie în vreun fel (ca și cum n-ar fi deja, și mult mai mult decât ne putem imagina)!
Tags: iluzii, Imaginea de sine
Mitocanul neamț e o specie aparte, foarte diferită de mitocanul român. În 90% din cazuri aparține păturii de jos, genul proletar, cu venituri limitate, dar suficiente pentru a scoate nasul în lume. Te face să te simți prost că ești atât de sărac încât să mergi între-un loc în care-și permite și el. De obicei nu umblă singur, sau când e singur nu se face remarcat, nu poate să facă destulă gălăgie și mizerie încât să te deranjeze.
Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.
Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale!
Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.
Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.
Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.
Orice dorință neatisfăcută, duce în timp la nemulțumire. Dar mulțumirea nu este lipsa dorinței, ci îndeplinirea ei. De aceea mulțumirea este pentru mine, pauza dintre două confruntări, căutări. Poate fi, bucuria izbânzii, a găsirii sau dimpotrivă, liniștea remizei. Este însă, întotdeauna un moment pasager, de împăcare cu propria cale, după care mulțumirea devine … pierdere de vreme, moarte, obstacol.
Detest persistența în mulțumire: fie este o stare impusă, abordată ipocrit, ca dovadă a succesului personal, în care ajungem chiar să credem la un moment dat, fie este narcisistică. La urma urmei, cât timp poți lungi auto-gratularea pentru un succes?
După mulți, “adevărata” mulțumire este aceea care provine din renunțarea la dorințe și atașamente, la iluzii. Evident, dacă renunțăm la dorințele noastre, suntem mai mulțumiți, dacă renunțăm la tot, la iubire, compasiune, dreptate, lucruri pentru care merită luptat, suntem și mai mulțumiți, perfect mulțumiți, se așterne zăpada veșnică, în locul sufletului pierdut. Singura mulțumire reală, adevărată, după mine, este recunoștiința. Da, recunoștința, căci n-am fi reușit fără circumstanțe benefice, fără simpatia complice de Sus. N-a fost o intâmplare că nu ni s-au pus bețe în roate, în multe alte situații toată lumea și-a dat mâna pentru a face tocmai asta. Iar dacă reușitele noastre ar sta doar în mâna noastră, cum am mai putea oare să ne bucurăm de ele?
Dar atunci când lucrurile nu ne ies, când scrâșnim din dinți și nu reușim, ce facem? Cei mai mulți intră în panica ratării și, de teamă să nu fie descoperiți, batjocoriți – căci nimic nu ne bucură mai mult decât înfrângerea în ochii semenilor – își trag masca înțeleaptă a acceptării și a seninătății în dezastru, uitând că înfrântul poate fi demn, doar la capătul lupții, după ce-a dat tot ce are, uitând că mânia e sfântă, creatoare ca și recunoștința, din același aluat curat.
La fel de mult detest și persistența în nemulțumire, în frustrare neputincioasă, în teamă. Recunoștința și mânia susțin deopotrivă dansul plenar al luptătorului cu viața, mulțumirea, nemulțumirea, sunt doar o păcăleală, iar restul e eschivare, amânare, … șovăială.
Dacă-s -8 grade afară, ușile la mașină-s inghețate și trebuie să le deschizi cu ranga, nu găsești loc de parcare, trebuie sa alergi 15 minute prin ger să ajungi la o ședință, nu-ți poți ține nervii in frâu și te cerți cu șeful, da rău de tot (il jignești), ieși seara la restaurant, cu familia și speranța că vei avea un moment de relaxare, însă chelnerului îi ia două ore să-ți aducă mâncarea, în timp ce-ți promite din sfert în sfert de oră că e gata, iar copilul, în acest timp dărâmă totul prin restaurant, le bagă lanterna-n ochi oamenilor la celelalte mese, se tăvălește pe jos, plânge de somn si urlă de plictiseală, în timp ce tu te străduiești să-i explici prietenului cu care ești la masă, că nu e așa de obicei (copilul), ajungi la 22:00 în sfârșit acasă, culci copilul și te prăvălești pe canapea, îngăduindu-ți să ți se facă fizic rău, după așa o zi … atunci acest film te poate ajuta:
Tags: Desene Animate, Film
Impresiile despre NY nu s-au clarificat încă, cert este că-s multe și puternice. Voi scrie despre ele, la momentul potrivit. Până atunci vă las cu o mostră de “cultură” americană, evident tendențioasă, dar totuși irezistibilă:
Repet, filmulețul e tendențios, ar putea fi făcut oriunde în lume, cu aceleași rezultate … dar poate n-ar ieși atât de funny.
În 2004 am obținut, prin consulatul din Frankfurt o viză pe 10 ani, cu multiple intrări in Statele Unite, având atunci intenția clară de-a trece – pentru prima oară – oceanul. Țin minte și acum portretele împopoțonate ale lui G. Bush Jr., străjuite de câte doi stălpi cu steag, ponosoiți, amintind de epoca primului nostru cizmar. Țin minte fața perplexă a angajatei de la gișeu, cănd, la întrebarea ei privitoare la scopul vizitei, am răspuns sincer: „din curiozitate“. Oricum, primul meu contact cu oficialitățile americane, a fost, din păcate, de natură să-mi sporească păcătoasa aroganță europeană.
Până astăzi, n-am ajuns în America. De fiecare dată, inclusiv în 2004, când intenționam în mod serios, am găsit de fiecare dată altă destinație mai interesantă, mai plăcută, cultural, istoric și uman: ba Thailanda, Maroc sau Egipt, ba Grecia cu Muntele Athos, sau superba Andaluzie. De fiecare dată, distanța și costurile relativ mari, dar mai ales lunga listă de stereotipuri vizavi de cultura americană, au stat în calea deciziei pentru această destinație:
- Hamburgeri mari grași cu mult Ketch-up dulce,
- obezi urâți peste tot,
- pâine dulce și zahăr în Cola,
- case de “carton” și chici ordinar a la Las Vegas,
- „Yurop”, Popcorn, bax-uri uriașe de hârtie igienică,
- subcultură Pop, rapper-i negri peste tot și foarte multă ignoranță,
- creiere spălate în masă, cultura risipei cu orice preț, teoria conspirației,
- bădărănie, etc. etc.
Știam, evident că este mult mai mult decît atăt, totuși acel altceva, nu reușea să mă convingă că trebui neapărat văzut, că este ceva esențial, profund, mișcător. Deși plină de lucruri interesante, America nu reușește să fie interesantă în sine.
Acum, spre sfârșitul lui 2010, ne-am urnit să facem acest pas, cu aceleași idei preconcepute, și același nas pe sus european - unde mai pui, și francofil - dar o curiozitate sănătoasă, deschiși și dornici să ne cufundăm în muzica și vibe-ul marelui oraș, dornici să ne lăsăm impresionați.
De aici de peste Atlantic, totul pare ireal, I’m nervous, presimt izbirea gândurilor și imaginilor abstracte de realitatea vibrantă. Cum mă va transforma acest șoc cultural? Monitoarele ne anunță intrarea în spațiul aerian canadian, nu mai e mult și luminile New York-ului vor apărea sub noi.
A nu fi văzut Big Apple e un fel de virginitate. I’ll be losing it soon. C ya!
| Bate vantul frunzele Se-nvartesc moristile Randunica pe sus zboara Iar eu trag zmeul de sfoara |
Mama la placinte face Bunicuta lana toarce Tata trage la rindea Iar eu bat din palme-asa |
Mosul taie lemnele Eu adun surcelele O fetita da la pui Iar eu in copac ma sui.. |
Nu existü nimic, dar absolut nimic în Creație, care să existe în primul rând pentru sine. Toate cele create au ca scop principal servirea legilor și spiritului Creației. Dacă luăm orice obiect de observație, în afara omului, acest lucru devine imediat evident.
Doar Eu-ul omului nu se opune acestei legi, încearcă să ne convingă că existăm în primul rând pentru noi, că avem chiar o datorie – sfântă, pe care n-o descoperim niciodată - față de persoana noastră. Ne crează iluzia importanței, a destinului personal, a re-creării lumii prin noi. Ne ridică deasupra Creației, scoțându-ne în afara ei. De unde poate proveni această evidentă eroare de construcție, care ne împiedică să ne unim cu spiritul Creației, cu Dumnezeu? 2 posibile motive:
- fie nu ne putem găsi locul în Creație, fiindcă nu ne putem hotări ce suntem, Creație sau Creator, fiind clădiți după chipul și asemănarea Lui,
- fie liberul arbitru ne-a fost o prea mare povară și, neînțelegând libertatea, ne-am creat din el propria carceră.
Vă rog, alte idei?
Germania se desființează
Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).
În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.
Tags: Germania, Hagia Sophia, rasism, Sarrazin
Karl's Bridge
Am revăzut Praga de curând, în august, pentru câteva zile.
Impresiile au fost neașteptat de puternice, la fel admirația pentru această – pe nedrept neglijată – mare capitală europeană.
Pentru distracție, cultură, berea excelentă și mâncarea sățioasă, aș reveni oricând. Atât în doi, cum am fost de data asta, cât și cu prietenii.
Înșir, după câteva săptămâni de la întoarcere, din impresiile pe care le păstrez:
- Arhitectura, dominată de stilul baroc este poate cel mai impresionant aspect al orașului.
- Berea: cea mai bună din lume, cred. Pilsner Urquell e marca cea mai răspindită, dar e plin de berării cu bere proprie.
- Pub-urile sunt foarte multe și variate, destul de ieftine, iar atmosfera e – cum să spun – bucureșteană și brașoveană, în ce au cele două arome mai bun. Prețurile sunt la locul lor, mai mici ca-n București, cred. În general, viața de noapte e foarte intensă, relaxată și diversă și … plină de britanici, atrași de antrenamentul localnicilor la băut. Probabil are și RyanAir-ul un aport.
Comentarii recente