Să ciocnim …. bulele

Zi de zi mergem la birou, sau mai nou mergem la birou stând acasă. La birou avem colegi, șefi și subalterni, cu care formăm diverse găști superficiale, care au la bază un armistițiu subînțeles, ne ajută să aflăm din timp de unde ni se trage. Și apoi, e incredibilă creativitatea colectivă unită în jurul scopului unic de a face timpul să treacă mai ușor. Aici se ascunde geniul colectiv, nu doar în corporații. La servici le-am cam văzut deja pe toate: succes, insucces, săpat pe la spate sau sfidare pe față. Nu mai suntem atât de preocupați de promovare, diversificare, ci de poleirea templului, a mărcii personale la care tot sculptăm de zeci de ani.

Acasă copiii ne-au crescut, ce-am apucat să-i învățăm, să fie primit, restul îi învață greutățile și telefonul. Ne îndreptăm cu pași siguri spre constatarea detașată a faptului că nimeni nu schimbă cu adevărat pe nimeni și ceea ce părem a fi la un moment dat, e determinat de energia și cerințele diferitelor anturaje din care facem parte.

Iar acesta, anturajul, e marea noastră constantă de ani buni încoace. Redând ca un ecou statutul social, concepțiile și obișnuințele noastre, anturajul este scheletul, paznicul și portarul bulei noastre din ce în ce mai stabile, mai impermeabile. Pereții bulei noastre sunt de cărămidă, bine antifonați, avem jaluzele controlate de pe smartwatch, lumină ambientală și încălzire prin pardoseală. Bula noastră e cel mai confortabil loc din lume. Da, mai vedem lucruri noi, cunoaștem oameni interesanți, ne inventăm hobby-uri, dar toate acestea defilează prin fața noastră precum animalele la zoo. Nu ne zdruncină, nu ne schimbă din temelii. Alunecăm controlat pe o porțiune lină a toboganului vieții noastre, responsabili, conținuți, stabili, în afara dramei.

Dar n-a fost mereu așa.

A fost o vreme în care multitudinea de căi de urmat, de feluri diferite de a fi ne amețea. Ne amețea atât de tare, încât uneori ne refugiam în excese, chiar și când nu ne ardea. Sau în citit, în filozofie, în aroganță sau în toceală. Asta când aveam puțin timp, când nu eram îndrăgostiți. Era o vreme în care fiecare zi era un experiment: cu ce ne îmbrăcăm, ce mișto-uri mai facem, cu ce prof ne mai luăm, ce mai îndrăznim. Cât au fost de importante rezultatele acestor experimente pentru devenirea noastră? Da, eram și atunci în bule: erau tocilari, golănași, erau rockeri, depeche-ari, erau purtători de Levi’s 501 și botate, erau piloși, șmecheri, fraieri sau miștocari, erau cei cu Matematica și cei cu Româna, etc. etc.
Atunci bulele noastre de săpun erau spații frenetice, de afirmare, de autodefinire, trebuia să ne exagerăm diferențele pentru a părea unici, a aparține.

Când ne reîntâlnim la un teanc de ani, emoția revederii, familiaritatea, e însoțită de o discretă jenă: ne regăsim cei ce am fost, retrăind roluri reconstruite din memorie, dar cine stă în fața noastră acum? În același timp, parcă fiecare, într-un gest de tandrețe, încearcă să se reducă la partea familiară, ca să nu complicăm lucrurile, să nu stricăm vraja…
Toate astea m-au lăsat cu o curiozitate persistentă, un dor: dorul de a simți partea nefamiliară din noi, de a reactualiza memoria. Cum ne-am definit și redefinit în acești 30 de ani? Ce-a mai rămas din noi și ce s-a adăugat? Cum am ajuns din tocilar boem, din miștocar filozof, din bezmetic părinte?

E poate o șansă unică, o crăpătură în bulele noastre de cărămidă, o șansă de a ne cutremura.

Cuminte dor

O simplă, atingere, copilaș de-îmbrățișare
Ba chiar un făt: căldura unei mâini lângă o altă mână,
Al unui om viu pe-aceeași bancă.

Cum poate fi un dor cuminte atât de chinuitor?
Doar dacă focul s-a predat cumințeniei.
E clar, întinerim,
Până ce, Doamne-ajută, reîncepem din joacă,
Să ne mărturisim.

Să se împuțineze vorbele!
Ba nu, s-o ia la fugă, să ne lase destupați,
Dacă au cinste-n ele.

Iar arcurilor să li se rupă ața
Și ochilor apa.
Să facem trotuar pe mijlocul străzii,
Să nu ne mai putem ocoli.

Mersul înainte

La urările de La Mulți Ani și referirile mele sarcastice la anul care tocmai s-a încheiat, un prieten mi-a răspuns:

“Lumea are problemele ei din totdeauna, viitorul e întotdeauna ceva nesigur, gândește-te la războaie și comunism.
Ce putem face decât sa mergem înainte (pe drumul prăbușirii, așa zicea bunicul))?”

Mi-am zis: e fatalistă. Dar nu e.

După un timp, i-am răspuns:

Păi mergem înainte, dar în fiecare clipă ne zbatem. Și in zbaterea asta udăm ceea ce credem că-s flori și călcăm ceea ce credem că-s buruieni. Și aceste alegeri sunt importante. Ne trebuie multă înțelepciune să le facem și multă dibăcie în a interpreta ceea ce ni se întâmplă.

Apoi m-am întrebat dacă noi sau altcineva are cu adevărat nevoie de aceste alegeri…

Liniuțe pe hârtie

Am doi copii încă mici. Ca orice părinte, cred, încerc să-i pregătesc pentru viață. Ce vorbe mari… Probabil încerc doar să nu ratez șansa de a-i ajuta să deprindă măcar un mod de a se descurca în viață, cel pe care-l știu, conștient de limitele sale. Cum eu nu am știut să dau cu pumnul, n-am cum să-i învăț asta.

Mai este un motiv, cred, pentru care ne dorim ca odraslele noastre să împrumute măcar o parte din valorile noastre de bază: dorința de a ne recunoaște în ei, poate și dorința de a ne vedea depășiți de ei.Trebuie să existe o ștafetă pe care le-o dăm mai departe, un fel de consolare în perspectiva propriei dispariții. Asta dacă nu cumva suntem dintre părinții care se cred altruiști desăvârșiți.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns în camera lui fiu-meu, era o după amiază târzie de toamnă, probabil mă miram că nu-l mai auzisem de mult bătând mingea pe terasă, eram curios dacă o să-l prind din nou pe tabletă, ascunzându-se de mine, sau întinzându-și piesele de Lego pe covor. 

Nu era pe tabletă, căuta ceva prin sertarele cu rotile, pline cu jucării. Mă așez pe patul lui, trec câteva secunde până să mă observe. Vine spre mine și mă ia în brațe zâmbind cald, cum face de multe ori când mă vede.
– Tata, de ce e important să citești, mă întreabă din senin. Avea doar 6 ani, avea cărțile lui, le citea când avea chef, pe el nu începusem să-l bat la cap cu cititul. Cu siguranță auzise însă discuțiile destul de frecvente cu soră-sa, care era deja în clasa a 3-a și afișa un plictis dezarmant atunci când căutam împreună prin librării vreo lectură care să o captiveze. 
Mă privea în ochi, încântat de propria întrebare și așteptând să fie recompensat.
Ce oportunitate nesperată! Nu puteam rata această șansă!
– Tată, i-am răspuns, ascunzându-mi emoția, ia vezi pe noptieră, ce carte ai?
Se ridică de lângă mine și ia de pe noptieră o carte cartonată, groasă de vreo 50 de pagini, pe copertă un băiețel cu părul vâlvoi cărând ștrengărește un ghiozdan. Un fel de Pistruiatu modern.
– Deschide-o și citește-mi ceva din ea.
Ia cartea și începe să o răsfoiască. Înainte și înapoi. Până la urmă se oprește la un pasaj și începe să citească: 

“Băiatul încerca să regăsească poteca la lumina slabă a lunii. Se pierduse în pădurea deasă. Copacii înalți abia lăsau să se vadă mici petece de cer. Astfel nici nu a observat când se lăsase seara și lumina soarelui fusese treptat înlocuită de cea a lunii. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, văzând umbrele copacilor unindu-se în forme sinistre. Parcă se mișcau, întinzându-și crengile amenințător spre el. Cuprins de frică, începu să alerge cât îl țineau picioarele, convins fiind că e urmărit de un balaur cu zeci de capete.”

Se adâncise complet în lectură, accelerase ritmul cititului, sărind peste cuvinte, de grija băiatului din poveste.
Punându-mi mâna pe umărul lui, l-am oprit:
– Ajunge, o să citești mai departe la culcare.
Mă privește uimit, lăsând cartea deschisă pe pat.
– Acu’, poți să-mi povestești ce ai citit? Ia încearcă. 
– Păi băiatul, se pierduse prin pădure și era noapte, și-i era frică, îmi răspunse plin de empatie pentru personaj.
– Și?
– Și-i era frică că nu mai găsește poteca și nu mai ajunge la părinții lui.
– Și?
– Și era foarte speriat că i se părea că aleargă după el copacii.
– Păi cum puteau să alerge după el copacii?
– Era foarte speriat că nu știa cum s-a pierdut și i se părea că se mișcă copacii și vor să-l prindă.
– Așa vedea el, sau i se părea totul? 
Pauză, s-a prins că i-a scăpat ceva, după câteva secunde:
– Așa vedea umbrele copacilor din cauza lunii. Da’ era și speriat.

A urmat o discuție de câteva minute în care am putut descrie împreună peisajul, lumina, sentimentele băiatului și motivele probabile pentru care pierduse cărarea. Imaginile și senzațiile erau conturate atât de clar în mintea fiului meu, trebuia doar să le exprimăm împreună.

– Acum ia din nou cartea în mână și caută pasajul pe care mi l-ai citit, l-am îndemnat.
S-a întrerupt mirat din depănarea poveștii pentru a-mi îndeplini dorința.
– Acum nu mai citi, privește mai de departe pagina și spune-mi ce vezi.
Era contrariat, nu înțelegea ce vreau de la el. A trebuit să insist:
– Spune-mi te rog ce vezi.
– Cartea, răspunse întrebător, într-un târziu.
– Așa, și în carte?
– Din ce în ce mai nesigur: băiatul?
– Nu, spune ce vezi cu ochii tăi.
– Pagina?
– Exact. Și pe pagină ce vezi?
– Rânduri?
– Așa, și rândurile din ce sunt formate?
– Buchstaben? Adică litere?
– Exact. Adică? 
Se prinsese unde vreau să ajung:
– Adică, liniuțe și puntulețe.
– Bravo, deci tu vezi liniuțe și punctulețe negre pe o hârtie albă, corect?
– Da.

Am făcut o pauză, bucurându-mă de privirea lui mirată, în așteptarea unui deznodământul pe care-l simțea iminent. Trebuia însă să ajungă cât mai aproape de acest deznodământ de unul singur.

– Și băiatul, umbrele, frica lui, poteca, părinții lui, unde sunt?
După alte câteva secunde, se luminează:
– La mine în cap?
Exact, bravo, acolo, bătându-i cu degetul tâmpla.
– Și știi ce e cel mai interesant?
– Ce?
– Că tu le-ai creat, tu singur le-ai construit în capul tău, toate imaginile, sentimentele, senzațiile. Tot ce ai văzut cu ochii tăi, au fost liniuțe și punctulețe negre pe o foaie albă. Corect?

Era gata demonstrația, înțelesese magia prin care căpșorul lui construise o lume întreagă pornind de la semne negre pe o foaie albă. Pentru a-i fixa noțiunile, i-am mai povestit că “puterile” cu care el făcuse asta, se numeau imaginație și interpretare. Cum mintea lui, întâi interpretase semnele, propozițiile, ideile, iar apoi imaginația construise acea lume în mintea lui. I-am mai explicat că acea lume imaginară este doar a lui, nimeni altcineva  nu poate crea o lume exact ca cea din imaginația lui. Iar când am simțit că înțelesese noțiunile care compuneau magia, am trecut la atacul final.

– Dar știi cum se pot crea în mintea ta aceste imagini, fără să fie nevoie de magie? 
El, din nou curios.
– Cu tableta. Consternare. Păi, cu tableta primești aceste imagini direct în creier, nu mai trebuie să interpretezi mare lucru, nici să-ți imaginezi.

Simțea atacat imperiul distracției lui virtuale. A trebuit să-l liniștesc, spunându-i că și tableta e ok, și filmul e o formă de artă care dezvoltă alte capacități, că și eu mă joc pe tabletă, dar că cititul este absolut necesar pentru a-ți păstra puterea magică, dată de imaginație, puterea de a crea lumi întregi în capul tău, că fără citit, nu poți fi magician.

Ne-am despărțit foarte mulțumiți, eu că reușisem să-i explic atât de plastic valoarea cititului, iar el că descoperise magia unde nu se aștepta.

Privind în urmă, mă simt recunoscător că am avut ocazia acestei discuții cu fiul meu la momentul potrivit. Îi sunt recunoscător pentru curiozitatea sinceră cu care m-a întrebat, în acea după amiază de toamnă:

– Tata, de ce e important să citești?

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte

Un film foarte bun:

Atunci i-am condamnat pe toti la moarte (1972) War, Drama | 103min | 24 January 1972 (Romania) 8.2
Director: Sergiu NicolaescuWriter: Titus PopoviciStars: Amza Pellea, Cristian Sofron, Ion BesoiuSummary: During World War II, just before the events of August 23rd 1944, a German soldier is found murdered in a Romanian village. The dead soldier's superior threatens the villagers that unless the perpetrator is handed over by the following morning they will all face reprisals. In order to avoid this, the village intellectuals try to convince Ipu, the village idiot, to take the blame for the murder and save them.

Photos


See all photos >>

Nu te urăște nimeni, Liviu Dragnea

Îți scriu această scrisoare ca unui musafir prea vechi al gândurilor mele, a cărui vizită s-a încheiat. Te-am invitat printre preocupările mele cu vreo 2 ani în urmă și mărturisesc, în ultimele 6-8 luni am fost aproape obsedat de tine, m-am gândit la tine mult mai mult decât aș fi vrut. E timpul să luăm amândoi puțină distanță, dar nu înainte de a vedea cum stăm.

Acum câteva zile am căzut într-o capcană pe care mi-o întinsesem singur. Între timp am rupt scrisoare pe care ți-o scrisesem plin de furie și angoasă, după experiența traumatică a votului de Duminică. Am plecat de acolo după 8,5 ore în soare, copleșit de oboseală și de furia oamenilor, fără a fi putut vota.

Cuprins de un sentiment de micime, îți ceream iertare în acea scrisoare pentru presupusa ură pe care aș fi îndreptat-o împotriva ta. Eram influențat  de sugestiile unor prieteni și de voci din eter care spuneau că e inuman să te bucur de răul unui om aflat la ananghie, să lovești, fie doar prin vorbe, un om deja căzut. Mi-au trebuit câteva zile bune pentru a înțelege substratul acelor acuzații și al auto-culpabilizării inerente. Autorii lor nu-mi mai par a fi fost animați de aspirații nobile, ci mai degrabă de regretele unei despărțiri dureroase: cea a asupritului de asupritorul său, aidoma manifestărilor întâlnite în sindromul Stockholm. 

Da, sindrom Stockholm, pentru că noi cei care ne-am simțit abuzați în ultimii trei ani de atitudinea ta sfidătoare suntem cei eliberați o dată cu încarcerarea ta. Eliberați în primul rând de lipsa oricărui dialog, de imposibilitatea de a fi auziți fără a fi calomniați și caricaturizați ca haștagiști, ne-patrioți, soroșiști, curve, căpșunari, pentru a fi apoi alungați cu bâtele de o Jandarmerie deturnată de la scopul ei sau tolerați cu scârbă, atunci când nu se găsea justificare pentru intervenția în fortă. Ne-am simțit, cel puțin pe moment, eliberați din temnița sfidării și a aroganței, eliberați de amenințarea unei autocrații primitive, care se impune fără a avea un ideal, ci doar pentru că poate. Ne-am simțit eliberați din țarcul unui birtaș grandoman, ajuns moșier peste o țară întreagă, amintindu-ne dureros de robia părinților noștri, în mâna unui cizmar la fel de rupt de realitate.

Euforia, pe alocuri exprimată golănește, care te-a însoțit pe drumul tău spre Rahova, pe rețelele sociale, în platouri de televiziune și pe străzi, ușurarea de pe chipurile oamenilor, îndeobște cea de pe chipul doamnei prim-ministru-marionetă, au fost stări și trăiri sincere, intrinseci persoanelor respective, nu îndreptate împotriva ta. Te înșeli crezând că setea cu care atâtea milioane de români au apăsat ștampila pe buletinul de vot, era izvorâtă din dorința de răzbunare împotriva ta. A fost setea de demnitate a celui umilit, setea celui redus la neputință de a-și afirma puterea. A fost sete de libertate, când vei înțelegi asta, vei fi lecuit.

Nu te agăța de iluzia că ești urât, Liviu Dragnea, e tot o manifestare a grandomaniei. Nu te urăște nimeni, ești relativ insignifiant în raport cu regimul pe care l-ai instituit, chiar și în raport cu clica de lași și lingăi de care te-ai înconjurat și care ne bântuie acum ca niște zombie decapitați. Într-o oarecare măsură ai devenit și tu victima lor, am văzut tristețea asta pe chipul tău, ți-era și ție clar că, dacă nu vei reuși să-i scapi pe toți de dosare, vei dispărea fără urmă. Îți prevedeai sfârșitul, fără a putea crede în el. 

Nu te agăța de cele câteva ieșiri nedemne ale celor ce ți-au lovit mașina în drum spre Rahova, în zadar le dai pâine, dacă nu le dai și circ, se știe. Însă nici ei, nu cred că te urăsc. 

În seara de Duminică, după închiderea urnelor, ai fi putut redeveni real. Ar fi fost seara ta, Liviu Dragnea! O seară în care ai fi putut întoarce totul, dacă ți-ai fi cerut iertare, dacă ai fi arătat că primești palma cu omenie. Reconcilierea ar fi fost imediată, despărțirea pașnică și puțini ar fi fost aceia care ți-ar mai fi dorit încarcerarea. Drumul tău spre penitenciar ar fi arătat cu totul altfel, căci știm cu toții, ai fost victimă și tu. Din păcate, în locul realității, pare că ai ales gloria.

Uite cum stăm din punctul meu de vedere: eu nu-ți doresc răul, Liviu Dragnea și nu cred că ți-l doresc nici cei ce-și închipuie c-o fac. Perpetuarea acestei iluzii nu face bine nimănui. Ceea ce-mi doresc însă, dimpreună cu votanții însetați de libertate, este să nu mai fim niciodată sfidați. Atât. 

Iată cu câtă putere a fost exprimată această voință. Aviz câștigătorilor.

Ia-mă de braț, Românie!

Ne-a căzut din Cer, am primit-o cadou, că doar nu ne-am ales-o noi ca țară! Nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem pe cei ce au făcut-o, întregit-o, iubit-o, am învățat de ei și faptele lor din cărțile de istorie, la un loc cu realizările “marelui conducător”. Nu înțelegem cu adevărat emoția și mândria bunicilor, care-și iubeau Regele ca pe un copil vulnerabil, dar suveran tuturor, nici credința vie și încăpățânarea intelectualității postbelice de-a înfunda pușcăriile comuniste, în loc să facă un compromis.

Pentru ei, România unită era o iubită, o fecioară plină de viață, de vise, semeață și senzuală. Năzuiau, să se contopească cu ea, s-o protejeze, să-i împlinească visele, hârjonindu-se cu capriciile ei de femeiușcă necoaptă. “Românie, te iubesc și-ți aparțin, ia-mă de braț și hai!”, îi simt simțind, pe patrioții români, pentru noi de neînțeles.

Și culmea, atunci avea aceleași neajunsuri și defecte, pe care le are și acum și le va avea mereu, dar n-o făceau mai puțin dezirabilă.

Apoi a urmat violul.

Azi, nu-i mai spunem “Românie”, ci Românica, pentru noi, nu mai e femeia lumină, cu pletele-n vânt, ci proscrisa, violată și umilită, întoarsă și pe-o parte și pe alta și aruncată la pământ, pătrunsă și surpată de falusuri decăzute: dictatură, minciună, ne-credință, epurare, urmărire, îndobitocire, sărăcie, izolare. Toate în același timp, pe ea.

Nici mamă nu ne mai e, ci doar o femeie decăzută, umblând rușinată, cu ochii-n pământ. O părăsim, iar atunci când sfios se apropie, o batjocorim, o scuipăm. E femeia cu care nu vrem să fim văzuți în lume, o femeie ușoară, pe care o chemăm când avem chef, să ne facă plăcerile. Ne e o povară, n-o mai protejăm, ci îi grăbim, într-un efort comun, sfârșitul.

Dar la plăcerile vinovate cu ea nu vrem să renunțăm, patriotismul ni s-a transformat în complicitate, în multiple complicități. Ea ne acceptă indolența, nerușinarea, necinstea, cum altfel, nu este ea prima necinstită?

România e o parte mare și gălăgioasă din fiecare dintre noi, la care nu știm să ne raportăm, pentru că nu știm să o iubim, nu știm să iubim o proscrisă. Prea mulți dintre bărbații noștri refuză, din generație în generație, să-și vadă eșecul în a o fi protejat de hoarda de violatori, refuză să-și asume responsabilitatea față de iubita lor și în același timp neputința.

Haideți să-i plângem plânsul, care e și plânsul nostru de bărbați îngenuncheați, să nu mai aruncăm toată rușinea pe umerii ei și să ne ridicăm, tot ca bărbați, din ce în ce mai mulți, deciși s-o protejăm de-acum încolo. Și-o s-o vedem din nou curată.

Opțiunea nepărtinitoare

Am o veste bună: este într-adevăr posibil să susținem una dintre puterile aflate astăzi în conflict în statul român, fără a fi victimele manipulării nici uneia dintre ele. Războiul crâncen declanșat între legislativ și executiv (excluzându-l pe președinte) pe de o parte și puterea judecătorească pe de alta, este unul în care, nu doar populația României, dar însuși statul român sunt victime colaterale. Opoziția este deci, în aceste zile, o datorie față de integritatea noastră psihică, alternativa fiind acceptarea poziției de victimă pasivă.

Dar cum putem depăși pasivitatea evidentă din ultimele luni, când ea nu e bazată pe defetism sau lipsă de interes, ci pe o evaluare colectivă corectă a situației: lupta nu se dă între bine și rău, dreptate sau nedreptate, valori europene sau românești tradiționale, ci pentru supremație, între cele două boli letale ale statului român:

Politicienii corupți și Justiția abuzivă.

Oricâtă manipulare, sub formă de argumente și acuzații, ar curge zilnic pe posturile mai mult sau mai puțin aservite, chiar și cei mai creduli susținători s-au lămurit între timp că nu mai pot da crezare nici uneia dintre părțile aflate în conflict, din simplul motiv că nici una dintre ele nu se luptă de fapt pentru însănătoșirea statului român, ci pentru preluarea controlului asupra celeilalte. Conviețuirea celor două tumori în organismul statului român nu mai este posibilă.

Continuă să citești Opțiunea nepărtinitoare

Folosiți-vă de noi!

Pe bune? Asta suntem noi cei plecați, prostituate și hoți? Pe bune nu înțelegem realitatea românească? O înțelegeți voi? Radio Europa Liberă, de unde părinții noștri au aflat de revolta de la Timișoara din ’89, vă spune ceva? Apropos, își reia emisia. Considerați că vă descurcați la fel de bine sau poate chiar mai bine fără noi?

Mă adresez celor care văd în cetățenii români care au ales să trăiască în altă țară decât România, români pe jumătate sau de rang inferior, celor care, în loc să gândească la punctul de vedere al acestor români, îl resping pe motive copilărești.

Sunt conștient de faptul că nu vă interesează, nici eforturile cu care am obținut multul sau puținul pe care l-am obținut în țările de adopție, nici realizările în sine și nici dimensiunile în care ne-am dezvoltat ca oameni. Toate aceste “amănunte” nu ne fac decât mai detestabili în ochii voștri. Mă voi referi strict la scenariul în care noi, cei 4, 5 sau 8 milioane – căci recensământul din 2018 nu a clarificat câtuși de puțin această dilemă – am uita cu toții brusc de România și de voi, rudele și prietenii noștri. 

Cei 5 miliarde de euro trimiși în ultimul ani de noi în țară, de pe prostituție și hoție, evident, sunt gata impozitați. Cu impozite cu tot sunt cel puțin 7 miliarde, pe care economiile țărilor de adopție le pompează prin noi în România, adică rata record de creștere economică a României din ultimul an, sau aproximativ cât produce ramura construcțiilor anual în România, 4,98 miliarde € (date INS). În afară de asta, vă scutim de o grămadă de cheltuieli cu sănătatea, șomaj, pensii și școlarizarea copiilor.

Avem un noroc pe care voi nu-l aveți, privilegiul de a trăi în normalitate, în societăți în care autoritățile se mai înțeleg în majoritatea lor ca prestatori de servicii publice și în care munca cinstită e respectată, în care nu suntem mințiți cu nerușinare zilnic de o gașcă de corupți agramați și nu dăm șpagă la doctor. Credeți că puteți crea această normalitate în România fără ajutorul nostru? Cum, când nu există nici măcar un consens în societate în privința noțiunii de normalitate?

Câți dintre voi, atunci când scot capul în lume, își tratează interlocutorii de la egal la egal și câți sunt încă dominați de complexe, care-i fac să cadă, fie în obediență, fie în aroganță? Câți dintre voi știu să ofere și să pretindă respect, oricui, indiferent de poziție?

Între 20% și 40% dintre români sunt plecați, iar resursele și experiența lor sunt considerabile și esențiale pentru România care, din păcate, în această privință se comportă ca un hemoragic care refuză transfuzia.

Universitățile, guvernul, Academia Română ar trebui să creeze cadrul pentru ca experiența acestor prostituate și hoți români, care au ajuns să conducă proiecte și corporații globale sau fac parte din elitele științifice sau profesionale, să se întoarcă acasă. Ar surprinde pe mulți disponibilitatea specialiștilor români din exil de a-și pune gratuit la dispoziție expertiza, oferind consultanță unor inițiative pe care le percep ca fiind utile și oneste, sau a participa la proiecte concrete în diverse domenii. La fel ca în cazul fondurilor europene, din păcate, oferta depășește cu mult capacitatea de absorbție. Indolență.

Iar voi cei cărora mă adresez, aveți cel mai important rol. În loc să vă simțiți amenințați în pozițiile câștigate și-n lipsa voastră de onestitate, creând o nouă râpă cu venin între români, să înțelegeți că sunteți mai câștigați dacă plecați urechea la obiceiurile noi și sănătoase, desprinse de cei plecați, pe care le puteți promova acasă de ca și cum ar fi ale voastre. 

Noi, cei de aiurea avem nevoie să știm că România e bine, că evoluează, că visele părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, trăiesc. Indiferent dacă vrem sau nu să ne întoarcem, avem nevoie să știm că România e pe calea ei, o cale la care o busolă adâncă din sufletul oricărui român, se ajustează.

Folosiți-vă de asta!

Cine mai e și diaspora asta?

S-a creat o nouă falie între români și se umple rapid cu venin. Se formează, cu siguranță nu din senin, imaginea unui nou dușman al românului de rând, un nou personaj colectiv care încearcă să-i ia acestuia ceva, să-l asuprească într-o formă sau alta: românul plecat din țară, diasporeanul.
„Cine sunt ei, să vină de unde or veni, să ne răstoarne nouă guvernul?”
„Ce le pasă lor de noi? Sigur sunt în slujba unor interese. Am auzit noi la TV de unul Soroș, evreu și ungur care-și bagă coada peste tot.”
„Lași, au plecat din țară, n-au stat cu noi să mănânce salam cu soia” – cei mai tineri, în loc de salam cu soia se gândesc probabil la mizeria din spitale, lipsa infrastructurii, salariile mici din provincie.
„Căpșunari, curve, hoți!”
„Ne fac de râs prin toată lumea, de ne confundă lumea cu țiganii, pe unde mergem.”
„Răducioiu, care a uitat românește după 2 ani de Italia” – exponentul aroganței românului care „s-a ajuns” afară.
„Cine sunt ei să vină cu gura mare, să conteste ce-au votat românii noștri?”
Toate aceste judecăți simplist-stereotipale au fost subtil validate prin atitudinea iritată – „cine mai are nevoie și de ăștia?” – a puterii față de meeting-ul diasporei, încă de la primele anunțuri de organizare. Rezultatul acestuia vine să confirme, nu-i așa, presimțirile și prejudecățile inițiale, iar imaginea formată este acum proiectată pe un ecran uriaș, desfășurat în fața poporului, având în principal două funcții:
1. Să atragă și să concentreze furia și frustrarea românilor, provocate de o societate în care nu se simt respectați, fiind prostiți cu nerușinare în față zi de zi, în care le e înșelată încrederea exprimată prin vot și negată demnitatea prin permanenta situare a privilegiaților deasupra legii.
2. Să permită celor care sunt cauza principală a acestei furii să se ascundă în spatele ecranului, devenind invizibili.

Înainte de a atinge punctul critic, în care, de atâta furie, nu vor mai putea urmări nici filmul proiectat, nici asculta coloana sonoră hipnotizantă, românii trebuie să știe că au un mare aliat.

De două săptămâni lucrez lângă gară, în Frankfurt, cartier cunoscut până nu de mult doar pentru curve și drogați. Nici curvele, nici drogații nu au plecat, dar au venit medicii cu cabinetele lor, teatrele independente, oamenii de afaceri și consultanții, în costume și căști de biciclist, făcând slalom printre corpuri amorfe înconjurate de seringi și pești citindu-ți poftele din priviri. Au venit întreprinzători și au deschis restaurante din cele mai diverse categorii și coloraturi etnice. Zona a ajuns una dintre cele mai diverse și interesante din toată Germania.
Fumez și mă uit absent, de la marginea trotuarului, la ușa de intrare în holul clădirii în care mi-am început noul proiect. Prin fața mea trece un burtos cu tricoul suflecat până mai jos de subsuori, urmat îndeaproape, la stânga și la dreapta de două domne, cu pantaloni lucioși mulați, n-am cum să nu mă uit la fundul lor.
– Ia și mie năștă țăgări, cere una dintre ele.
– Taci fă și dă dân buci!
Vorbesc tare și nu se uită-n jur, parcă ar fi la ei pe uliță, pește printre pești și curve printre curve. La fel mă simt și eu printre șefii firmei pentru care lucrez, la fel se simte și S, care a convins ONU să investească în ideea lui, la fel se simte și C, care visează să-și împărtășească cunoștințele despre blockchain și cripto-monede cu cei din țară. Fiecare pe tarlaua lui, a învățat regulile, nu-l deranjează, a uitat de complexe și-și vede de propășirea speciei. Nu ne mai simțim străini în țările de adopție, dar nici de aici, ne întâlnim, mai înjurăm la nemți, francezi, americani și schimbăm rețete de făcut mici acasă.
Mulți s-au întors în țară, cu bani strânși sau o specializare. Sau cu amândouă. Nu contează dacă au rămas aici, sau s-au întors în țară, de unde poate vor pleca din nou. Contează că fac ceva cu ceea ce au strâns și au învățat, ceva care să le facă lor bine și să facă bine în jur. Și cei care au venit aici la furat, n-or să se întoarcă să fure acasă, din simplul motiv că aici e mult mai mult de furat și le mai ușor, odată ce-au învățat cum merge.
Întâlnesc de ani de zile o bătrânică cerșind în centrul Frankfurtului, mereu în același loc:
– Eine Mark, mamă!
O conservatoare consecventă.
Până la urmă nu ne unește nici limba, nu ne unesc nici glumele, nici mititeii așa cum ne unește dorința de a învăța și a clădi ceva, oriunde, aici, acolo, în ambele părți. Recunoaștem acea categorie de oameni care au aceeași atitudine în țară și-i admirăm că între birou și casă, mai trec și prin piață șă-și așterne creativitatea pe cîte o pancartă. Sunt mulți, plini de energie și foarte creativi, dar nu se văd atât de bine, pentru că nu-s stridenți, nu-ți șochează simțurile, prea obișnuite cu agresiunea.

În fond, decizia de a-ți părăsi țara, mediul familiar și deprinderile la îndemână, echivalează cu decizia de a renunța la așteptarea ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, renunțarea la plânsul de milă, hotărârea de a-ți încerca șansa și de a-ți asuma riscul eșecului.
Inevitabil cei care au plecat au trebuit să-și însușească moduri noi de a se descurca, a avansa în societățile în care au fost primiți, au învățat un alt fel de a se confrunta, de a câștiga, a pretinde, a primi și a răsplăti. Cel mai greu a fost însă deprinderea pretenției de a fi respectat, un reflex pe care românii nu-l prea au în mod natural, mai ales cei care au trăit mult sub comunism. Nu toată lumea te respectă, însă toată lumea pretinde respectul. Înveți că nu-l primești doar pentru că nu-l pretinzi, iar când începi s-o faci, îl primești și nu-ți mai este refuzat. Ne-având nici o istorie în țara în care ai ajuns, nici un nume, nici o pilă, ne-având nici măcar capacitatea de a te exprima ca lumea, îți poți câștiga respectul doar prin ceea ce faci, prin ceea ce produci, și înveți că acela e respectul real, sincer, implicit: dreptul tău.
Românii plecați au învățat în majoritatea lor lecția demnității, în plus, nu sunt dependenți de pomeni electorale, pensii, sau bunăvoința primarilor. Nu-i afectează profund lipsa infrastructurii, mizeria din spitale sau creditele în franci elvețieni. În opțiunile lor politice sunt mai înclinați spre idealism, respingând instinctiv politicienii care le inspiră nesimțire, aroganță, corupție, disponibilitate la abuz. Instinctiv își doresc să vadă replicate în România valorile pe care le consideră un câștig în societățile în care trăiesc și și-ar dori să-și vadă rudele și prietenii de acasă beneficiind de mai mult respect din partea celor care-i conduc.
Dar nu votul sau banii trimiși acasă sunt aportul principal al diasporei, ci faptul că, prin opțiunile și atitudinea ei, aceasta înmulțește clasa de mijloc din România, pătura acelor oameni care-și câștigă bunăstarea prin forțe proprii, independent de pomenile sau obstacolele puse în cale de putere, care s-au rupt din simbioza mafiotă, în care stăpânirea te asuprește, te fură, te umilește, dar are și grijă de tine. Acestui realism fatalist, cu rădăcini adânci mioritice, diaspora, împreună cu clasa de mijloc autohtonă, îi oferă o contrapondere formatoare și sper, autoformatoare.

Dialogul neîntrerupt între aceste 2 categorii corespondente, pe de o parte, și cele 2 categorii captive, privilegiații și asupriții, pe de alta este, cred eu, esențial pentru crearea unei unități naționale, al unei speranțe de viitor românești. Diaspora trebuie să înțeleagă aversiunea românilor pentru mimetismul față de occident și să se angajeze fără preconcepții, împreună cu cei de acasă, în găsirea căii românești, iar aceștia din urmă, să privească și să folosească diaspora ca pe un cercetaș, trimis de ei înșiși în explorare. Căci dacă ne înțelegem ca nație, nimeni n-a rămas și nimeni n-a plecat, chiar de capul lui.

Cum am ajuns haștag

Nu trăiesc în România, copiii mei n-or să crească acolo. Deși sunt plecat de 17 ani, sunt în continuare frânt între apartenența etică și socio-economică la societatea care m-a adoptat și cea afectivă și culturală la România și oamenii pe care i-am lăsat acolo. De 5 ani vin în țară lună de lună, stau cu prietenii, cu mama și fac curățenie la cimitir.

Lumea trăiește din păsare și moare din nepăsare. Este atât de multă nepăsare între mine și tot ce e aici unde trăiesc, încât apartenența, emoția aceea stupidă, timidă și greu de exprimat din îmbrățișarea unui prieten vechi, din glasul gâtuit al tatei când se întorcea acasă, din cântecele folk-rock din Piața Universității, dintre Rege și oamenii care l-au însoțit pe ultimul drum, din zâmbetul liniștit al bătrânei cu batic, ce știe că nimic de fapt nu se va schimba și că e bine așa, liberă să te mângâie sau drăcuie după cum simte, este una dintre emoțiile primare, vibrante, care mă țin în viață. Tuturor celor ce ne pătrund, le vom adresa mereu întrebarea: Ce-aș fi fost dacă n-ai fi existat?

Deși am urmărit, de cele mai multe ori cu dezamăgire, desfășurarea evenimentelor politice din țară, scriind despre ele când am simțit că am ceva de spus, nu am considerat că acestea îmi afectează viața în mod nemijlocit, până când nu mi-am văzut prietenii apropiați, a căror revedere mă catapultează de fiecare dată într-o stare de pre-extaz, împărțindu-se în neutri scârbiți sau susținători din ce în ce mai încrâncenați, fie ai guvernului corupt, fie ai justiției abuzive aliate sasului tont. Deși îmi dădeam seama că neutralitatea pe care am afișat-o în ultimii doi ani este nesinceră și jignește cumva inteligența prietenilor mei, m-am concentrat pe bucuria apartenenței, ne-vrând să supăr pe nimeni și spunându-mi: dacă aștia care stau aici pot fi neutri, lăsându-se guvernați de incompetență lucie, în detrimentul copiilor lor trăitori în România, cine-s eu, care mă plimb pe autostrăzi toată ziua, asigurat fiind împotriva oricărei greutăți imaginabile, să fac pe deșteptul, contrazicând oameni angajați cu toată energia lor de una sau alta dintre părți.

Dar a venit ziua deciziei CCR, care a obligat președintele să semneze decretul de revocare din funcție a șefei DNA. Atunci când am aflat-o, această decizie mi-a provocat o neliniște profundă, prin faptul că venea în contradicție cu înțelegerea mea limitată asupra rolului instituțiilor implicate în numitul proces. Am citit toate sursele pe care le-am găsit, multe contradictorii, am întrebat în stânga și-n dreapta, am citit decizia CCR, avizul CSM, am vorbit cu juriști și am înțeles că, deși toți actorii implicați în proces, până la urmă și președintele, au acționat în limitele legii, rezultatul și mai ales interacțiunile instituțiilor implicate sunt, pentru mine, de neînțeles. Nu o să înșir aici toate semnele mele de întrebare, pentru că mi-aș putea probabil răspunde singur la multe dintre ele, investind niște zeci de ore pe care nu le am în studiul legislației. Voi enunța acel lucru esențial care ar putea să-mi aline neliniștea dobândită citind decizia CCR și anume posibilitatea de a evalua în mod pragmatic justețea măsurii de revocare prin analiza obiectivă a imputările aduse fostei șefe a DNA, în raport cu cerințele postului din care fost revocată. Dar această analiză, efectuată de CSM în avizul acesteia nu a stat până la urmă la baza deciziei de revocare. Singurul mod în care mi-aș putea recăpăta liniștea, fără a simți nevoia să înțeleg justețea deciziei, ar fi cazul în care legea ar prevede că revocarea șefei DNA și a oricărui procuror din funcție, este la discreția Ministrului Justiției, caz în care motivarea deciziei ar fi facultativă.

Nu pot, deci, să-mi recapăt liniștea cu privire la funcționarea statului român, nici măcar atunci când legile acestuia sunt respectate, cum presupun că nu și-o pot recăpăta mulți oameni, a căror viață depinde mult mai mult de această funcționare, decât a mea. Dimpotrivă, neliniștea mea crește văzând încrâncenarea și nervozitatea unui adept influent al uneia dintre părți, amplificându-se exponențial, până la a deturna un eveniment monden la care deunăzi am participat pentru certuri nearticulate pe aceeași temă, jignind atât organizatorul, cât și pe cei de altă părere, lucru de la care acelaș adept s-ar fi abținut, cred, până nu demult.

Nu mai pot să-mi păstrez și să-mi trăiesc, de la evenimentele recente, sentimentul de apartenență, fără să supăr pe nimeni, ci spunându-mi, de acum încolo, părerea, luând o poziție, încercând să o argumentez și fiind, în același timp, dispus s-o schimb. Vocile celorlalți, ajunse urlete, cer un răspuns. Iar răspunsul meu, fără a avea pretenția că înțeleg în totalitate fenomenul, dar constatând că statul nu este capabil să producă decizii pragmatice și inteligibile în baza legilor în vigoare, este:
#STOP
#RESET

Statul paralel

Am auzit oameni inteligenți afirmându-și curiozitatea de a afla ce și cine se ascunde în spatele acestei sintagme, vehiculate intens în ultima vreme în politica românească și nu numai, care sunt structurile care o compun, cine le controlează și cu ce intenții. Nu putem însă porni la descifrarea acestei noțiuni, voit ambigue, fără să ținem mai întâi seama de însăși semantica ei, care trădează, fără să vrea de data aceasta, structura minții care a inventat-o. 

Ideea de stat paralel sugerează existența unor structuri statale, care nu fac parte din stat, existând în afara acestuia, idee sustenabilă logic, doar dacă am considera statul, cel legitim, ca fiind complet și de sine stătător în lipsa structurilor statale care compun statul paralel. Ni se insuflă astfel ideea, extrem de nocivă, cum că statul ar putea exista, ar fi legitimabil, fără justiție, fără servicii, adică fără componente esențiale ale oricărui stat. Mai mult, ni se sugerează că acele componente, ostracizate în categoria de stat paralel, pot fi în sine legitimate ca stat. 

Deci, insăși semantica acestei noțiuni trădează ignoranța și lipsa de respect a celui care crede în ea, față de noțiunea de stat. Dacă statul, cel legitim, nu conține instituțiile rebele, atunci el este compus doar din cele loiale, ceea ce justifică existența unei instanțe supreme, față de care această loialitate se poate exprima și care evaluează, calificând și verificând în mod continuu, loialitatea, criteriu după care o instituție aparține grupului legitim, sau dimpotrivă, celui paralel. În logica aceasta statul nu mai face nici un sens, confundându-se cu această instanță personală: statul sunt eu. Iată cum loaialitatea, principiul suprem al oricărei dictaturi, înlocuiește principiile statului de drept.

Astfel, dacă ajungem până într-acolo încât să ne întrebăm ce este statul paralel, fără să fi văzut că sintagma însăși este un cal troian pentru inocularea și justificarea principiilor statului dictatorial, înseamnă că am înghițit deja pastila. 

Micile bucurii sunt marile bucurii

Micile bucurii ale vieții…

Să ai șofer marocan, povești din copilărie, vânzători adormiți pe tarabe, în timpul Ramadanului, care începe vinerea viitoare. Trebuia să-i scuturi să se trezească să-ți vândă roșii sau o lipie.

Au terminat autostrada prin Atlas, Agadir-Marrakech și în nord jusque’a Casa.

Oui, mon Ami, beher, beher auch hier in Deutschland 🙂

Și cum e regele ăsta, garda regală (un fel de armata paralelă) tot așa puternica?

Nu există democrație perfectă, da ca va, on se debrouille….

Chefchaouen? Prietenii mei au sjuns acolo, eu nu.

A, e locul meu preferat, și nu doar pentru kif-kif. Ai cascade, drumeții, Riad-uri tradiționale, perfect pentru chill…

Girafe, Flamingo?

Biensur, de unde știi?

Și cu extremiștii, cum mai stam?

Frustrați crescuți în Europa. Dacă ai femeie, nu poți fi radicalizat.

Da, deci tot femeia.

Am ajuns, merci mon ami.

De rien.

Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental: Continuă să citești Spyder