Frumos și deștept

Toți vrem să fim frumoși și deștepți, iar copiii noștri să fie frumoși și deștepți, mai ceva ca noi, dar mai ales, mai ceva decât colegii lor de grădiniță, școală șamd. Le rămân puține opțiuni: fie vor reuși să fie mai frumoși și mai deștepți decât majoritatea, fie vor suferi, considerând că e vina lor, că eșuează, în fiecare zi, că dezamăgesc la una dintre cele mai imperative sarcini care le-a fost dată vreodată.
Mai important decât sentimentul eșecului, este incapacitatea unui copil de a se gândi că acest deziderat, insuflat de către părinții lui bine intenționați ar putea fi fals, rămânând uneori întreaga viață niște cățeluși care aleargă după un os agățat de o sârmă prinsă de gât, mai ales atunci când văd că succesul părinților lor, depinde în mod esențial de cât de frumoși și deștepți par în raport cu alții în anumite situații. De la banii pe care îi câștigă, frumusețea casei, a mașinii, a țoalelor, până la, iar asta e cu adevărat trist, atenția pe care le-o acordă prietenii, chiar rudele, toate depind de cât de frumoși și deștepți sunt percepuți a fi. Dar nimeni nu le spune copiilor că raportul de cauzalitate e invers: frumusețea și deșteptăciunea sunt expresia succesului și nu invers. Iar succesul e secretul individual al fiecăruia.
La fel cum animalele își învață puii să vâneze și să alerge, pentru a putea supraviețui, și noi, la prima vedere, ne învățăm copiii rețeta de succes cea mai la îndemână, pe care credem, de multe ori în mod eronat că am învățat-o confruntându-ne cu viața. De cele mai multe ori vom fi însă nevoiți să recunoaștem că formula nu ne aparține. Diferența esențială cu lumea animalelor constă în faptul că acestea nu-și învață puii să creeze aparența că sunt buni vânători, sau că aleargă mai repede decât cei a căror pradă riscă a deveni.
La fel cum frumusețea vine dintr-o armonie interioară, pe care copilul o poate dobândi greu și târziu, dacă ea nu pre-există în familie, la fel deșteptăciunea vine dintr-un antrenament al minții, din deprinderea gândirii libere și a dialogului cercetător. Dacă, în loc să încurajăm copiii în a confunda aparențele cu esențe, eventual înconjurându-i până la asfixiere de lucruri de la care pot împrumuta frumusețea ce se dorește a fi proiectată, i-am învăța meșteșuguri și ne-am concentra pe armonia familiei, i-am putea ajuta în mod real să-și găsească propria cale spre succes.
Dacă am face asta, am evita să ne condiționăm copilul de raportarea la ceilalți, de câștigarea unui concurs de frumusețe, ca și condiție a succesului. Poate că, lipsit de această încorsetare, copilul nostru ar descoperi că împlinirea e o stare interioară, care nu are neapărat nevoie de succes și că are, nu doar libertatea, ci și obligația de a-și stabili singur criteriile succesului, că dezideratul de a fi frumos, adică invidiat și deștept, adică șmecher, nu e dezideratul oamenilor de succes, ci al celor care veșnic luptă să-l atingă.
Dar, ca să putem descoperi asta pentru copiii noștri, e necesar să o descoperim pentru noi.

Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică

Prolog la un taifas

“Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la “alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră. Continuă să citești Prolog la un taifas

Masca

O clipă doar de fericire,
Un da la tot ce ești, șoptit,
Și masca ta, ce-i apăra pe toți de tine,
Mândrie-n lupta ta de asuprit,
O simți de lut, te-înțeapă, nu mai vrea să șadă,
Vezi munții de efort ce te-au îmbătrânit.

Masca de lut nu-ți va mai fi prieten,
Altcineva cu ea te-a înavuțit.

De vei mai vrea să îți acoperi râsul-plânsul,
Fă-ți straie doar de-acoperit,
Și când te întâlnești din nou cu tine,
Asculta-te spunând “bine-ai venit”.