PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii “de bine”, “civilizații” și “civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: “sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Continuă să citești În București, fără treabă

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație “lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

Maybach-ul la români

În 1935 Nae Ionescu, maestrul celei mai prolifice generații de gânditori români interbelici (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.) dădea curs pasiunii sale exclusiviste, comandându-și în Germania acest Maybach:

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: “Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul “Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis “Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie.” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu “ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a alienării societății romănești actuale. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.

Am votat și noi

În ziua alegerilor am fost cuprins de cum m-am trezit de o profundă stânjeneală vizavi de secvența în care urma, după un drum de 170 de km, vânzoleala și agitație, să depun lozul evident necâștigător în urnă – fie cu o atitudine demn-ipocrită, fie cu un zâmbet tâmp-încurcat. După aceea, cu sufletul senin, obștește mulțumit că mi-am făcut – nu-i așa ? – datoria față de patria noastră și a copiilor noștri, s-o iau iarăși cei 170 de km inapoii.

Totuși, cafeaua de dimineață și un mesaj primit m-au făcut să-mi regăsesc numaidecât poziția și motivația în ce privește prezidențialele de astăzi: era musai să particip cu votul meu la marele talcioc de favoruri dintre cele două tururi de scrutin. Cu dârzenia recâștigată, mi-am adunat toate muierile din bătătură și am pornit de grabă spre Consulatul României din Bonn.

Când am ajuns ne-am așezat la o coadă sănătoasă și cu perspectiove incerte. Se aștepta între 2 și 4 ore pentru a putea vota și aceasta cu toate că mulți dintre cei sosiți făceau cale întoarsă la vederea cozii. Noi am așteptat cu totul 3 ore.

Deși proasta organizare a îngreunat votarea, timpul foarte lung de aşteptare a fost cauzat și de o prezență mult mai mare la vot a românilor, luând evident prin surprindere personalul consulatului, aceeași suprindere cu care primăriile din toată țara întâmpină an de an prima zapadă: de parcă ar veni în mijlocul lui August.

Până la urmă însă, jumătatea de zi petrecută în picioare și frig în curtea consulatului s-a transformat într-un bun prilej de socializare și bășcălie. Cu genialul haz de necaz românesc – nu știu ce e mai tipic românesc, hazul sau necazul – întrerupt de nelipsitele gâlceve și răbufniri de indignare, urmate de fiecare dată de expresia unanimei dezamăgiri intra- și interromânești, am reușit să ne petrecem timpul în mod tonic și cu voioșie. Copiii au transformat curtea și chiar o parte a clădirii în loc de joacă, iar preotul parohiei din Köln ne-a mângâiat sufletele cu prezența sa impunătoare și câteva vorbe de duh.

Diferențele dintre candidații pentru al căror succes eram cu toții acolo s-au estompat, furiei cauzate de proasta organizare i-a luat locul o complicitate înțelegătoare și cu toții am alunecat pe nesimțite în dulcea Nirvană românească, acolo unde – dacă suntem împreună – nu mai contează nici de ce-am venit și nici ce altceva se mai întâmplă astăzi. Astfel, nepomenită și neanticipată de nimeni, “ziua de mâine” românească își păstrează privilegiul de a rămâne o veșnică supriză. Facându-ne astfel s-o iubim.

Am venit deci cale lungă, am votat, am stat în frig, dar n-am plecat cu mâna goală. 🙂