Nu te urăște nimeni, Liviu Dragnea

Îți scriu această scrisoare ca unui musafir prea vechi al gândurilor mele, a cărui vizită s-a încheiat. Te-am invitat printre preocupările mele cu vreo 2 ani în urmă și mărturisesc, în ultimele 6-8 luni am fost aproape obsedat de tine, m-am gândit la tine mult mai mult decât aș fi vrut. E timpul să luăm amândoi puțină distanță, dar nu înainte de a vedea cum stăm.

Acum câteva zile am căzut într-o capcană pe care mi-o întinsesem singur. Între timp am rupt scrisoare pe care ți-o scrisesem plin de furie și angoasă, după experiența traumatică a votului de Duminică. Am plecat de acolo după 8,5 ore în soare, copleșit de oboseală și de furia oamenilor, fără a fi putut vota.

Cuprins de un sentiment de micime, îți ceream iertare în acea scrisoare pentru presupusa ură pe care aș fi îndreptat-o împotriva ta. Eram influențat  de sugestiile unor prieteni și de voci din eter care spuneau că e inuman să te bucur de răul unui om aflat la ananghie, să lovești, fie doar prin vorbe, un om deja căzut. Mi-au trebuit câteva zile bune pentru a înțelege substratul acelor acuzații și al auto-culpabilizării inerente. Autorii lor nu-mi mai par a fi fost animați de aspirații nobile, ci mai degrabă de regretele unei despărțiri dureroase: cea a asupritului de asupritorul său, aidoma manifestărilor întâlnite în sindromul Stockholm. 

Da, sindrom Stockholm, pentru că noi cei care ne-am simțit abuzați în ultimii trei ani de atitudinea ta sfidătoare suntem cei eliberați o dată cu încarcerarea ta. Eliberați în primul rând de lipsa oricărui dialog, de imposibilitatea de a fi auziți fără a fi calomniați și caricaturizați ca haștagiști, ne-patrioți, soroșiști, curve, căpșunari, pentru a fi apoi alungați cu bâtele de o Jandarmerie deturnată de la scopul ei sau tolerați cu scârbă, atunci când nu se găsea justificare pentru intervenția în fortă. Ne-am simțit, cel puțin pe moment, eliberați din temnița sfidării și a aroganței, eliberați de amenințarea unei autocrații primitive, care se impune fără a avea un ideal, ci doar pentru că poate. Ne-am simțit eliberați din țarcul unui birtaș grandoman, ajuns moșier peste o țară întreagă, amintindu-ne dureros de robia părinților noștri, în mâna unui cizmar la fel de rupt de realitate.

Euforia, pe alocuri exprimată golănește, care te-a însoțit pe drumul tău spre Rahova, pe rețelele sociale, în platouri de televiziune și pe străzi, ușurarea de pe chipurile oamenilor, îndeobște cea de pe chipul doamnei prim-ministru-marionetă, au fost stări și trăiri sincere, intrinseci persoanelor respective, nu îndreptate împotriva ta. Te înșeli crezând că setea cu care atâtea milioane de români au apăsat ștampila pe buletinul de vot, era izvorâtă din dorința de răzbunare împotriva ta. A fost setea de demnitate a celui umilit, setea celui redus la neputință de a-și afirma puterea. A fost sete de libertate, când vei înțelegi asta, vei fi lecuit.

Nu te agăța de iluzia că ești urât, Liviu Dragnea, e tot o manifestare a grandomaniei. Nu te urăște nimeni, ești relativ insignifiant în raport cu regimul pe care l-ai instituit, chiar și în raport cu clica de lași și lingăi de care te-ai înconjurat și care ne bântuie acum ca niște zombie decapitați. Într-o oarecare măsură ai devenit și tu victima lor, am văzut tristețea asta pe chipul tău, ți-era și ție clar că, dacă nu vei reuși să-i scapi pe toți de dosare, vei dispărea fără urmă. Îți prevedeai sfârșitul, fără a putea crede în el. 

Nu te agăța de cele câteva ieșiri nedemne ale celor ce ți-au lovit mașina în drum spre Rahova, în zadar le dai pâine, dacă nu le dai și circ, se știe. Însă nici ei, nu cred că te urăsc. 

În seara de Duminică, după închiderea urnelor, ai fi putut redeveni real. Ar fi fost seara ta, Liviu Dragnea! O seară în care ai fi putut întoarce totul, dacă ți-ai fi cerut iertare, dacă ai fi arătat că primești palma cu omenie. Reconcilierea ar fi fost imediată, despărțirea pașnică și puțini ar fi fost aceia care ți-ar mai fi dorit încarcerarea. Drumul tău spre penitenciar ar fi arătat cu totul altfel, căci știm cu toții, ai fost victimă și tu. Din păcate, în locul realității, pare că ai ales gloria.

Uite cum stăm din punctul meu de vedere: eu nu-ți doresc răul, Liviu Dragnea și nu cred că ți-l doresc nici cei ce-și închipuie c-o fac. Perpetuarea acestei iluzii nu face bine nimănui. Ceea ce-mi doresc însă, dimpreună cu votanții însetați de libertate, este să nu mai fim niciodată sfidați. Atât. 

Iată cu câtă putere a fost exprimată această voință. Aviz câștigătorilor.

Ia-mă de braț, Românie!

Ne-a căzut din Cer, am primit-o cadou, că doar nu ne-am ales-o noi ca țară! Nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem pe cei ce au făcut-o, întregit-o, iubit-o, am învățat de ei și faptele lor din cărțile de istorie, la un loc cu realizările “marelui conducător”. Nu înțelegem cu adevărat emoția și mândria bunicilor, care-și iubeau Regele ca pe un copil vulnerabil, dar suveran tuturor, nici credința vie și încăpățânarea intelectualității postbelice de-a înfunda pușcăriile comuniste, în loc să facă un compromis.

Pentru ei, România unită era o iubită, o fecioară plină de viață, de vise, semeață și senzuală. Năzuiau, să se contopească cu ea, s-o protejeze, să-i împlinească visele, hârjonindu-se cu capriciile ei de femeiușcă necoaptă. “Românie, te iubesc și-ți aparțin, ia-mă de braț și hai!”, îi simt simțind, pe patrioții români, pentru noi de neînțeles.

Și culmea, atunci avea aceleași neajunsuri și defecte, pe care le are și acum și le va avea mereu, dar n-o făceau mai puțin dezirabilă.

Apoi a urmat violul.

Azi, nu-i mai spunem “Românie”, ci Românica, pentru noi, nu mai e femeia lumină, cu pletele-n vânt, ci proscrisa, violată și umilită, întoarsă și pe-o parte și pe alta și aruncată la pământ, pătrunsă și surpată de falusuri decăzute: dictatură, minciună, ne-credință, epurare, urmărire, îndobitocire, sărăcie, izolare. Toate în același timp, pe ea.

Nici mamă nu ne mai e, ci doar o femeie decăzută, umblând rușinată, cu ochii-n pământ. O părăsim, iar atunci când sfios se apropie, o batjocorim, o scuipăm. E femeia cu care nu vrem să fim văzuți în lume, o femeie ușoară, pe care o chemăm când avem chef, să ne facă plăcerile. Ne e o povară, n-o mai protejăm, ci îi grăbim, într-un efort comun, sfârșitul.

Dar la plăcerile vinovate cu ea nu vrem să renunțăm, patriotismul ni s-a transformat în complicitate, în multiple complicități. Ea ne acceptă indolența, nerușinarea, necinstea, cum altfel, nu este ea prima necinstită?

România e o parte mare și gălăgioasă din fiecare dintre noi, la care nu știm să ne raportăm, pentru că nu știm să o iubim, nu știm să iubim o proscrisă. Prea mulți dintre bărbații noștri refuză, din generație în generație, să-și vadă eșecul în a o fi protejat de hoarda de violatori, refuză să-și asume responsabilitatea față de iubita lor și în același timp neputința.

Haideți să-i plângem plânsul, care e și plânsul nostru de bărbați îngenuncheați, să nu mai aruncăm toată rușinea pe umerii ei și să ne ridicăm, tot ca bărbați, din ce în ce mai mulți, deciși s-o protejăm de-acum încolo. Și-o s-o vedem din nou curată.

Opțiunea nepărtinitoare

Am o veste bună: este într-adevăr posibil să susținem una dintre puterile aflate astăzi în conflict în statul român, fără a fi victimele manipulării nici uneia dintre ele. Războiul crâncen declanșat între legislativ și executiv (excluzându-l pe președinte) pe de o parte și puterea judecătorească pe de alta, este unul în care, nu doar populația României, dar însuși statul român sunt victime colaterale. Opoziția este deci, în aceste zile, o datorie față de integritatea noastră psihică, alternativa fiind acceptarea poziției de victimă pasivă.

Dar cum putem depăși pasivitatea evidentă din ultimele luni, când ea nu e bazată pe defetism sau lipsă de interes, ci pe o evaluare colectivă corectă a situației: lupta nu se dă între bine și rău, dreptate sau nedreptate, valori europene sau românești tradiționale, ci pentru supremație, între cele două boli letale ale statului român:

Politicienii corupți și Justiția abuzivă.

Oricâtă manipulare, sub formă de argumente și acuzații, ar curge zilnic pe posturile mai mult sau mai puțin aservite, chiar și cei mai creduli susținători s-au lămurit între timp că nu mai pot da crezare nici uneia dintre părțile aflate în conflict, din simplul motiv că nici una dintre ele nu se luptă de fapt pentru însănătoșirea statului român, ci pentru preluarea controlului asupra celeilalte. Conviețuirea celor două tumori în organismul statului român nu mai este posibilă.

Continuă să citești Opțiunea nepărtinitoare

Cine mai e și diaspora asta?

S-a creat o nouă falie între români și se umple rapid cu venin. Se formează, cu siguranță nu din senin, imaginea unui nou dușman al românului de rând, un nou personaj colectiv care încearcă să-i ia acestuia ceva, să-l asuprească într-o formă sau alta: românul plecat din țară, diasporeanul.
„Cine sunt ei, să vină de unde or veni, să ne răstoarne nouă guvernul?”
„Ce le pasă lor de noi? Sigur sunt în slujba unor interese. Am auzit noi la TV de unul Soroș, evreu și ungur care-și bagă coada peste tot.”
„Lași, au plecat din țară, n-au stat cu noi să mănânce salam cu soia” – cei mai tineri, în loc de salam cu soia se gândesc probabil la mizeria din spitale, lipsa infrastructurii, salariile mici din provincie.
„Căpșunari, curve, hoți!”
„Ne fac de râs prin toată lumea, de ne confundă lumea cu țiganii, pe unde mergem.”
„Răducioiu, care a uitat românește după 2 ani de Italia” – exponentul aroganței românului care „s-a ajuns” afară.
„Cine sunt ei să vină cu gura mare, să conteste ce-au votat românii noștri?”
Toate aceste judecăți simplist-stereotipale au fost subtil validate prin atitudinea iritată – „cine mai are nevoie și de ăștia?” – a puterii față de meeting-ul diasporei, încă de la primele anunțuri de organizare. Rezultatul acestuia vine să confirme, nu-i așa, presimțirile și prejudecățile inițiale, iar imaginea formată este acum proiectată pe un ecran uriaș, desfășurat în fața poporului, având în principal două funcții:
1. Să atragă și să concentreze furia și frustrarea românilor, provocate de o societate în care nu se simt respectați, fiind prostiți cu nerușinare în față zi de zi, în care le e înșelată încrederea exprimată prin vot și negată demnitatea prin permanenta situare a privilegiaților deasupra legii.
2. Să permită celor care sunt cauza principală a acestei furii să se ascundă în spatele ecranului, devenind invizibili.

Înainte de a atinge punctul critic, în care, de atâta furie, nu vor mai putea urmări nici filmul proiectat, nici asculta coloana sonoră hipnotizantă, românii trebuie să știe că au un mare aliat.

De două săptămâni lucrez lângă gară, în Frankfurt, cartier cunoscut până nu de mult doar pentru curve și drogați. Nici curvele, nici drogații nu au plecat, dar au venit medicii cu cabinetele lor, teatrele independente, oamenii de afaceri și consultanții, în costume și căști de biciclist, făcând slalom printre corpuri amorfe înconjurate de seringi și pești citindu-ți poftele din priviri. Au venit întreprinzători și au deschis restaurante din cele mai diverse categorii și coloraturi etnice. Zona a ajuns una dintre cele mai diverse și interesante din toată Germania.
Fumez și mă uit absent, de la marginea trotuarului, la ușa de intrare în holul clădirii în care mi-am început noul proiect. Prin fața mea trece un burtos cu tricoul suflecat până mai jos de subsuori, urmat îndeaproape, la stânga și la dreapta de două domne, cu pantaloni lucioși mulați, n-am cum să nu mă uit la fundul lor.
– Ia și mie năștă țăgări, cere una dintre ele.
– Taci fă și dă dân buci!
Vorbesc tare și nu se uită-n jur, parcă ar fi la ei pe uliță, pește printre pești și curve printre curve. La fel mă simt și eu printre șefii firmei pentru care lucrez, la fel se simte și S, care a convins ONU să investească în ideea lui, la fel se simte și C, care visează să-și împărtășească cunoștințele despre blockchain și cripto-monede cu cei din țară. Fiecare pe tarlaua lui, a învățat regulile, nu-l deranjează, a uitat de complexe și-și vede de propășirea speciei. Nu ne mai simțim străini în țările de adopție, dar nici de aici, ne întâlnim, mai înjurăm la nemți, francezi, americani și schimbăm rețete de făcut mici acasă.
Mulți s-au întors în țară, cu bani strânși sau o specializare. Sau cu amândouă. Nu contează dacă au rămas aici, sau s-au întors în țară, de unde poate vor pleca din nou. Contează că fac ceva cu ceea ce au strâns și au învățat, ceva care să le facă lor bine și să facă bine în jur. Și cei care au venit aici la furat, n-or să se întoarcă să fure acasă, din simplul motiv că aici e mult mai mult de furat și le mai ușor, odată ce-au învățat cum merge.
Întâlnesc de ani de zile o bătrânică cerșind în centrul Frankfurtului, mereu în același loc:
– Eine Mark, mamă!
O conservatoare consecventă.
Până la urmă nu ne unește nici limba, nu ne unesc nici glumele, nici mititeii așa cum ne unește dorința de a învăța și a clădi ceva, oriunde, aici, acolo, în ambele părți. Recunoaștem acea categorie de oameni care au aceeași atitudine în țară și-i admirăm că între birou și casă, mai trec și prin piață șă-și așterne creativitatea pe cîte o pancartă. Sunt mulți, plini de energie și foarte creativi, dar nu se văd atât de bine, pentru că nu-s stridenți, nu-ți șochează simțurile, prea obișnuite cu agresiunea.

În fond, decizia de a-ți părăsi țara, mediul familiar și deprinderile la îndemână, echivalează cu decizia de a renunța la așteptarea ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, renunțarea la plânsul de milă, hotărârea de a-ți încerca șansa și de a-ți asuma riscul eșecului.
Inevitabil cei care au plecat au trebuit să-și însușească moduri noi de a se descurca, a avansa în societățile în care au fost primiți, au învățat un alt fel de a se confrunta, de a câștiga, a pretinde, a primi și a răsplăti. Cel mai greu a fost însă deprinderea pretenției de a fi respectat, un reflex pe care românii nu-l prea au în mod natural, mai ales cei care au trăit mult sub comunism. Nu toată lumea te respectă, însă toată lumea pretinde respectul. Înveți că nu-l primești doar pentru că nu-l pretinzi, iar când începi s-o faci, îl primești și nu-ți mai este refuzat. Ne-având nici o istorie în țara în care ai ajuns, nici un nume, nici o pilă, ne-având nici măcar capacitatea de a te exprima ca lumea, îți poți câștiga respectul doar prin ceea ce faci, prin ceea ce produci, și înveți că acela e respectul real, sincer, implicit: dreptul tău.
Românii plecați au învățat în majoritatea lor lecția demnității, în plus, nu sunt dependenți de pomeni electorale, pensii, sau bunăvoința primarilor. Nu-i afectează profund lipsa infrastructurii, mizeria din spitale sau creditele în franci elvețieni. În opțiunile lor politice sunt mai înclinați spre idealism, respingând instinctiv politicienii care le inspiră nesimțire, aroganță, corupție, disponibilitate la abuz. Instinctiv își doresc să vadă replicate în România valorile pe care le consideră un câștig în societățile în care trăiesc și și-ar dori să-și vadă rudele și prietenii de acasă beneficiind de mai mult respect din partea celor care-i conduc.
Dar nu votul sau banii trimiși acasă sunt aportul principal al diasporei, ci faptul că, prin opțiunile și atitudinea ei, aceasta înmulțește clasa de mijloc din România, pătura acelor oameni care-și câștigă bunăstarea prin forțe proprii, independent de pomenile sau obstacolele puse în cale de putere, care s-au rupt din simbioza mafiotă, în care stăpânirea te asuprește, te fură, te umilește, dar are și grijă de tine. Acestui realism fatalist, cu rădăcini adânci mioritice, diaspora, împreună cu clasa de mijloc autohtonă, îi oferă o contrapondere formatoare și sper, autoformatoare.

Dialogul neîntrerupt între aceste 2 categorii corespondente, pe de o parte, și cele 2 categorii captive, privilegiații și asupriții, pe de alta este, cred eu, esențial pentru crearea unei unități naționale, al unei speranțe de viitor românești. Diaspora trebuie să înțeleagă aversiunea românilor pentru mimetismul față de occident și să se angajeze fără preconcepții, împreună cu cei de acasă, în găsirea căii românești, iar aceștia din urmă, să privească și să folosească diaspora ca pe un cercetaș, trimis de ei înșiși în explorare. Căci dacă ne înțelegem ca nație, nimeni n-a rămas și nimeni n-a plecat, chiar de capul lui.

Cum am ajuns haștag

Nu trăiesc în România, copiii mei n-or să crească acolo. Deși sunt plecat de 17 ani, sunt în continuare frânt între apartenența etică și socio-economică la societatea care m-a adoptat și cea afectivă și culturală la România și oamenii pe care i-am lăsat acolo. De 5 ani vin în țară lună de lună, stau cu prietenii, cu mama și fac curățenie la cimitir.

Lumea trăiește din păsare și moare din nepăsare. Este atât de multă nepăsare între mine și tot ce e aici unde trăiesc, încât apartenența, emoția aceea stupidă, timidă și greu de exprimat din îmbrățișarea unui prieten vechi, din glasul gâtuit al tatei când se întorcea acasă, din cântecele folk-rock din Piața Universității, dintre Rege și oamenii care l-au însoțit pe ultimul drum, din zâmbetul liniștit al bătrânei cu batic, ce știe că nimic de fapt nu se va schimba și că e bine așa, liberă să te mângâie sau drăcuie după cum simte, este una dintre emoțiile primare, vibrante, care mă țin în viață. Tuturor celor ce ne pătrund, le vom adresa mereu întrebarea: Ce-aș fi fost dacă n-ai fi existat?

Deși am urmărit, de cele mai multe ori cu dezamăgire, desfășurarea evenimentelor politice din țară, scriind despre ele când am simțit că am ceva de spus, nu am considerat că acestea îmi afectează viața în mod nemijlocit, până când nu mi-am văzut prietenii apropiați, a căror revedere mă catapultează de fiecare dată într-o stare de pre-extaz, împărțindu-se în neutri scârbiți sau susținători din ce în ce mai încrâncenați, fie ai guvernului corupt, fie ai justiției abuzive aliate sasului tont. Deși îmi dădeam seama că neutralitatea pe care am afișat-o în ultimii doi ani este nesinceră și jignește cumva inteligența prietenilor mei, m-am concentrat pe bucuria apartenenței, ne-vrând să supăr pe nimeni și spunându-mi: dacă aștia care stau aici pot fi neutri, lăsându-se guvernați de incompetență lucie, în detrimentul copiilor lor trăitori în România, cine-s eu, care mă plimb pe autostrăzi toată ziua, asigurat fiind împotriva oricărei greutăți imaginabile, să fac pe deșteptul, contrazicând oameni angajați cu toată energia lor de una sau alta dintre părți.

Dar a venit ziua deciziei CCR, care a obligat președintele să semneze decretul de revocare din funcție a șefei DNA. Atunci când am aflat-o, această decizie mi-a provocat o neliniște profundă, prin faptul că venea în contradicție cu înțelegerea mea limitată asupra rolului instituțiilor implicate în numitul proces. Am citit toate sursele pe care le-am găsit, multe contradictorii, am întrebat în stânga și-n dreapta, am citit decizia CCR, avizul CSM, am vorbit cu juriști și am înțeles că, deși toți actorii implicați în proces, până la urmă și președintele, au acționat în limitele legii, rezultatul și mai ales interacțiunile instituțiilor implicate sunt, pentru mine, de neînțeles. Nu o să înșir aici toate semnele mele de întrebare, pentru că mi-aș putea probabil răspunde singur la multe dintre ele, investind niște zeci de ore pe care nu le am în studiul legislației. Voi enunța acel lucru esențial care ar putea să-mi aline neliniștea dobândită citind decizia CCR și anume posibilitatea de a evalua în mod pragmatic justețea măsurii de revocare prin analiza obiectivă a imputările aduse fostei șefe a DNA, în raport cu cerințele postului din care fost revocată. Dar această analiză, efectuată de CSM în avizul acesteia nu a stat până la urmă la baza deciziei de revocare. Singurul mod în care mi-aș putea recăpăta liniștea, fără a simți nevoia să înțeleg justețea deciziei, ar fi cazul în care legea ar prevede că revocarea șefei DNA și a oricărui procuror din funcție, este la discreția Ministrului Justiției, caz în care motivarea deciziei ar fi facultativă.

Nu pot, deci, să-mi recapăt liniștea cu privire la funcționarea statului român, nici măcar atunci când legile acestuia sunt respectate, cum presupun că nu și-o pot recăpăta mulți oameni, a căror viață depinde mult mai mult de această funcționare, decât a mea. Dimpotrivă, neliniștea mea crește văzând încrâncenarea și nervozitatea unui adept influent al uneia dintre părți, amplificându-se exponențial, până la a deturna un eveniment monden la care deunăzi am participat pentru certuri nearticulate pe aceeași temă, jignind atât organizatorul, cât și pe cei de altă părere, lucru de la care acelaș adept s-ar fi abținut, cred, până nu demult.

Nu mai pot să-mi păstrez și să-mi trăiesc, de la evenimentele recente, sentimentul de apartenență, fără să supăr pe nimeni, ci spunându-mi, de acum încolo, părerea, luând o poziție, încercând să o argumentez și fiind, în același timp, dispus s-o schimb. Vocile celorlalți, ajunse urlete, cer un răspuns. Iar răspunsul meu, fără a avea pretenția că înțeleg în totalitate fenomenul, dar constatând că statul nu este capabil să producă decizii pragmatice și inteligibile în baza legilor în vigoare, este:
#STOP
#RESET

PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii “de bine”, “civilizații” și “civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: “sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Continuă să citești În București, fără treabă

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație “lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

Maybach-ul la români

În 1935 Nae Ionescu, maestrul celei mai prolifice generații de gânditori români interbelici (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.) dădea curs pasiunii sale exclusiviste, comandându-și în Germania acest Maybach:

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: “Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul “Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis “Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie.” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu “ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a alienării societății romănești actuale. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.

Am votat și noi

În ziua alegerilor am fost cuprins de cum m-am trezit de o profundă stânjeneală vizavi de secvența în care urma, după un drum de 170 de km, vânzoleala și agitație, să depun lozul evident necâștigător în urnă – fie cu o atitudine demn-ipocrită, fie cu un zâmbet tâmp-încurcat. După aceea, cu sufletul senin, obștește mulțumit că mi-am făcut – nu-i așa ? – datoria față de patria noastră și a copiilor noștri, s-o iau iarăși cei 170 de km inapoii.

Totuși, cafeaua de dimineață și un mesaj primit m-au făcut să-mi regăsesc numaidecât poziția și motivația în ce privește prezidențialele de astăzi: era musai să particip cu votul meu la marele talcioc de favoruri dintre cele două tururi de scrutin. Cu dârzenia recâștigată, mi-am adunat toate muierile din bătătură și am pornit de grabă spre Consulatul României din Bonn.

Când am ajuns ne-am așezat la o coadă sănătoasă și cu perspectiove incerte. Se aștepta între 2 și 4 ore pentru a putea vota și aceasta cu toate că mulți dintre cei sosiți făceau cale întoarsă la vederea cozii. Noi am așteptat cu totul 3 ore.

Deși proasta organizare a îngreunat votarea, timpul foarte lung de aşteptare a fost cauzat și de o prezență mult mai mare la vot a românilor, luând evident prin surprindere personalul consulatului, aceeași suprindere cu care primăriile din toată țara întâmpină an de an prima zapadă: de parcă ar veni în mijlocul lui August.

Până la urmă însă, jumătatea de zi petrecută în picioare și frig în curtea consulatului s-a transformat într-un bun prilej de socializare și bășcălie. Cu genialul haz de necaz românesc – nu știu ce e mai tipic românesc, hazul sau necazul – întrerupt de nelipsitele gâlceve și răbufniri de indignare, urmate de fiecare dată de expresia unanimei dezamăgiri intra- și interromânești, am reușit să ne petrecem timpul în mod tonic și cu voioșie. Copiii au transformat curtea și chiar o parte a clădirii în loc de joacă, iar preotul parohiei din Köln ne-a mângâiat sufletele cu prezența sa impunătoare și câteva vorbe de duh.

Diferențele dintre candidații pentru al căror succes eram cu toții acolo s-au estompat, furiei cauzate de proasta organizare i-a luat locul o complicitate înțelegătoare și cu toții am alunecat pe nesimțite în dulcea Nirvană românească, acolo unde – dacă suntem împreună – nu mai contează nici de ce-am venit și nici ce altceva se mai întâmplă astăzi. Astfel, nepomenită și neanticipată de nimeni, “ziua de mâine” românească își păstrează privilegiul de a rămâne o veșnică supriză. Facându-ne astfel s-o iubim.

Am venit deci cale lungă, am votat, am stat în frig, dar n-am plecat cu mâna goală. 🙂

Viitorul României este azi!

Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeată în cap din fundul fântânii,
scutura-vom din plete amintirile-amare
Și cu chef vom porni cu capu’-nainte.

Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.

Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare:

Bani la uscat

Intr-un ocult orasel din Oltenia, un afacerist de ciupeli adunase o mica avere: vreo 200.000 de dolari. Avand putina scoala, dar conceptii sanatoase, nu avea incredere in banci si-i tinea in casa, la saltea … si salteaua direct pe podea.
Totul a mers bine mult timp, dormea implinit pe gazonul lui de verzisori.
Dar iata ca si saltelele dau faliment. Intr-o zi i s-a inundat casa bietului oltean … si i-a udat dolerii toti, aflati direct pe dusumea.

Asa ca, in acceasi zi si-a umplut casa de Lincolni si Franklini intinsi la uscat pe sarma. A trebuit sa intinda si-n pridvor, si prin curte .. deh, ciupise si el cat un oltean cinstit. “Daca-i vad vecinii atat banet, ii dau in cap pe loc”. Cand termina de intins cheama pe rand cativa dintre vecini, romani mai tuciurii, sa cine stie, chiar tigani:

“Frate am o afacere beton si-mi trebuie ajutoare”. “Ia zi sefu'”. “S in gasca cu niste, ucrainieni tari de tot, care tiparesc bani falsi. Dolari, marfa beton, nu se vede nimic. Uite aici, pe sarmele astea am vreo 200.000. Da, frate, tre’ sa-i dam repede ca ne taie ucrainienii. Baieti cinstiti, daca le dai marfa repede, iti dau alta pe loc … daca nu, te-au calcat pe gat! Ce zici, te bagi?”.
“Frate, nu stiu cu ucrainienii astia … Nu m-as baga. Am familie, probleme, cam grea treaba… Da, n-am vazut nimic, frate!”

Si uite asa, speriind toti vecinii, putu smecherul nostru sa-si tina banii la vedere. Cum tine ea, smecheria romanului loc de banca, politie si foen 🙂

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!