Cand intalnesti pe cineva si vezi in ochii lui ca STIE, viata din tine s-a indragostit din nou de nesfarsit. Cand vezi ochii celuilalt umezindu-se de aceeasi fragilitate, inteleapta nesiguranta, de abis, de duiosia nebuniei, de dorul nesfarsit de aceeasi casa de care nu ne amintim, il intrebi soptit: “Tu unde-ai adormit de te-ai trezit in viata asta?”. Raspunsul din ochi, ca o concluzie relevata simultan: “Langa tine.”. Ai putea sa-i spui orice, dar vorbele nu-ti vin, ar insemna o fragmentare, totul e deja acolo. E o cadere intr-o perna moala, pe cale de-a se transforma in asfintit.
O alta constiinta te-a lasat sa-i auzi imnul catre cer, sa-i gusti vasnicele lacrimi. Timpul, real doar in asteptarea revelatiei a disparut, parca nu s-ar fi stiut vreodata de el. Realitatea e vrajita. In sincronizarea magica dintre constiinte, nesigurantele, paradoxurile existentiale isi pierd puterea de-a ne inlantui, transformandu-se in pitici, toti in ajutorul Albei ca Zapada, iar cand ea isi gaseste printul, parasesc tiptil povestea. Povara sinelui, scarbosul labirint al destinului solitar dispare, constiinta se largeste si depasind limitele artificiale ale individualitatii, isi observa continuumul. Unirea se produce cu fiecare secunda cu care privirea staruie, dispar zidurile dinlauntrul carora zbieram de-o viata la propriul ecou. Pace, da pace, minte linistita si recunostinta. Simtirea se amplifica, sufletul se limpezeste pana in adanc, toate sensurile impartasite sunt mai adevarate decat orice sens individual, viata a scapat de orbecaiala, ne privim in ochi, durerea impartasita s-a transformat in comfort, energia unui bland orgasm sudeaza la cald privirile unite in intimitatea primordiala. In cateva minute am ars mii de etape, am rezolvat cea mai grea problema din culegerea vietii: a ne da din calea noastra.
In aceasta stare de gratie tot ce faci e perfect sincronizat, au loc mii de ajustari subtile, gandirea completata de inspiratie duce la rezultate neasteptat de potrivite, satisfactia e incomparabila cu a oricarei realizari solitare. Realitatea exterioara paleste si se lumineaza, se supune, ajuta. Dependenta, simbioza se instaleaza instantaneu si se adanceste rapid, ca sclavia heroinei, invaluindu-ne intr-un soi de beatitudine grea, incisiva si pe alocuri dureroasa, atenuindu-ne vointa si nevoia de independenta. Pentru a putea parasi locul comun, cele doua constiinte ar trebui sa moara ca sa se re-impersoneze, nascandu-se in sens invers, prada unui chinuitor sevraj. Dar la ce bun independenta, la ce bun echiliubrul si dezvoltarea armonioasa a propriei individualitati? Himerele amputarii intr-un pat al lui Procust numit normalitate. Ingrasarea artificiala a propriei individualitati e resemnare, lipsa de speranta ca un sublim vis in noaptea de Ignat.
De ce ar face mai mult sens ascensiunea spre piscul independentei, al individualitatii solitare, al autosuficientei intelepte dizovlvand simtirea in intelegere, decat abisul dependentei si confruntarea cu disonantele relationale: separarea in cadrul simbiozei, posesivitate, gelozie, incredere, empatie, telepatie? Echilibrul, coexistenta celor doua, evitand atat disolutia, cat si solitudinea sinelui, pare a fi raspunsul. E doar paharul cu otrava, amestec fetid de cuvinte moarte. In unire nu exista raspunsuri unilaterale, exista doar permanenta descoperire a sensului comun, din ce in ce mai comun, dezbracat si ne-strain de nimeni.
Cine dracu si de ce ar mai vrea sa paraseasca aceasta armonie, sa se intoarca intre peretii interni, fara scapare in fata muscaturilor propriilor angoase, redevenite minioni purpurii? Nu, nimeni n-ar vrea, e o stare de constiinta aproape de cea originara, dar nesustenabila daca nu invata sa contina lumea de jos, care o invadeaza din senin, fisureaza, rupe. Solii nevoii de control si putere se deghizeaza in cele mai diverse si creative forme. Ba sunt ceilalti, ba sunt responsabilitatile, filozofia, slabiciunea, burta, spatele, carcelul, toate la un loc – nimic incompatibil cu locul comun. Dar pacea s-a dus, se transforma in contradictie si apoi in frica: Ce spun ceilalti? E nerealist, nesustenabil. Arhitectura lumii ne forteaza sa ne pazim curul, sa ramanem rotite, sa ne lasam definiti de concepte. Ne prabusim, ne dezemeticim si-o luam din nou pe cai batute, speriati si rusinati de propria indrazneala. Visul se spulbera, voila realitatea!
Doar ca visul nu se evapora pur si simplu, lasand locul unei realitati clare, controlabile, el se transforma in cosmar bantuit de simpatice scheletele dansand in ritmul visului nostru de libertate. Ca ne asumam sau nu, ramanem conectati unii cu altii, sensul comun ascuns cu limba sub pres lasa in urma o arsura. Autch! Nu ne mai adapam din vigoarea unei potriviri abisale, ci re-invatam sa ne agatam zombificati de complicitatea fricii, a renuntarii, natura lacustra careia i-am fost predestinati, de un Dumenzeu sadic, nu-i asa? Regasim linistea asurzitoare a relatiilor jegos de caldute, dar inflorate peste tot de minciunele trandafirii. Ne-am regasit natura cazuta, e celalalt sens comun, in care mintea diabolica, nesupusa sufletului, devenita temnicier, ne invata drumul sigur spre nefericire, fluturandu-ne prin fata nasului o cheie biscuit, din care sa tot rontaim, in timp ce ne gandim.