“Tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.”

Adevărat, aparent. V-ați întrebat vreodată ce anume din întâmplările prin care trecem ne face mai puternici? Oare nu este chiar noutatea în fiecare întâmplare? Nu oare confruntarea cu necunoscutul este cea care ne obligă să ne dezvoltăm noi facultăți, noi percepții, făcându-ne astfel mai puternici?

Cum ar puteo atunci moartea, care este confrunatrea ultimă cu necunoscutul, să fie excepția din zicala de mai sus? Dimpotrivă, zic eu, este stimulentul evoluționar ultim, catapultă în devenirea noastră, fiind în același timp și dovada faptului că nu există slăbiciune, căci:

- Cu toții murim și totul ne face mai puternici.

Un gust de dulce flagelare?

Un drum întortocheat și dedublat?

De prea multe-nceputuri colorate,

Ce-și râd nepăsător de noi, sclipind.

Și un sfârșit asfixiat la naștere

Într-o galaxie rătăcită

unde nimeni niciodată nu s-a gândit să inventeze becul.

Cei care cunosc și apreciază așanumitele audio scrobbler, platformele care încearcă să-ți ofere muzică pe gustul tău, “învațându-ți” preferințele, cunosc cu siguranță servicii ca:

• Last.fm
• Pandora
• Deezer

Le-am încercat pe toate. În primul rând: toate au aplicații de iPhone și Android, ceea ce le face foarte interesante și în mașină, tren, birou, etc. (cu condșiția unui abonament de date flat-rate). Iată avantajele/dezavantajele fiecăruia: Last.fm are o bibiliotecă audio impresionantă, chiar cu mulți artiști romăni, de la Paraziții la Nelu Ploieșteanu , dar aplicașia de Smartphone necesită un abonament lunar de aprox. 10 €. Deezer nu are mulți artiști mainstream (Ex: U2). Pandora nu funționează din Europa, pentru accesarea lui ai nevoie de un Proxz de State.

Jango,
este newcomer-ul în domeniu, care nu are dezavantajele celor 3 servicii de sus și o librărie audio impresionantă pentru un serviciu nou. Ce-i drept, nu prea am găsit muzică romănească, dar combinația pe care o face dj-ul automat, o pot asculta o zi întreagă fără să mă plictisesc.

Deci, dacă sunteți “into scrobblers”, don’t miss on Jango!

Thomas Morus, 1478-1535 Londra – politician și sfânt al bisericii romano-catolice.

Acest îndemn m-a frapat ca ceva profund familiar și nu familiar doare mie, ci probabil majorității copiilor crescuți “normal”, “sănătos”, cărora părinții au încercat să le transmită niște valori, în care ei la rândul lor credeau cu putere. Câți dintre noi nu au urmat cu loialitate un îndemn similar, în decursul copilăriei sau adolescenței? Câți dintre noi, reușind măcar parțial să devină acele persoane, nu au sfârșit prin a se amăgi că acea persoană sunt ei? Câți dintre noi nu au ajuns să trăiască în paradigma “așa da, așa nu”: “Eu sunt bun, nu sunt rău, ei sunt răi”, “Eu sunt harnic, detest lenea și leneșii”. Am ajuns să trăim în această paradigmă pentru că cineva, la un moment dat, cineva foarte drag nouă, a crezut că are dreptul să ne ceară să FIM într-un anumit fel, în loc să ne ceară singurul lucru îndreptățit, anume să FACEM sau să NU FACEM ceva. Ne-am însușit un anumit model de comportament pentru a câștiga ceva mult dorit, apoi, pentru a nu pierde lucrul câștigat, pattern-ul a devenit parte din noi. Și tot așa, învățând tot mai multe partituri și scheme de adaptare la mediu, am ajuns să credem că SUNTEM aceste scheme, de supraviețuire afectivă până la urmă. Mulți dintre noi au renunțat chiar la a căuta moduri de reacție, interpretări și soluții noi, ajungând să se creadă reduși la propriile obiceiuri. Până ce, supuși unor experiențe noi, s-au suprins reacționând neașteptat, din instincte ne-bănuite. La o experiență limită vom reacționa de multe ori în contradicție cu tot ce știam despre noi înșine, atunci imaginea noastră de sine va trebui să se lărgească cu noul registru tocmai descoperit. Uneori acest conflict poate fi dramatic, dar după câteva astfel de experiențe, ar trebui să ni se releve futilitatea autodefinirii.

Din teama de a pierde respect, iubire, îngăduință, rămânem atașați unei imagini de sine prefabricate, uitând că favorurile câștigate astfel sunt iluzorii, sunt câștigate de personajul interpretat, nu de actorul din spatele său. Astfel, paradoxal, putem ajunge în culmea singurătății, deși suntem iubiți de sute, mii, milioane de oameni uneori. Nu putem capta această iubire, căci e direcționată spre proiecția noastră conștientă, meticulos fabricată, spre sosia noastră, ce ne încovoaie spinarea.

Putem concluziona că imaginea de sine este mereu doar un ciob dintr-o oglindă spartă, o minciună, care stă între noi și ceilalți dragi, între noi și noi înșine, între noi și iubire. Dar ce este dincole de ea? Puțin mai mult adevăr, puțin mai multă nemărginire, șansa la iubire și la comuniune autentică.

Nu mai cereți nimănui, dar mai ales copiilor să fie în vreun fel (ca și cum n-ar fi deja, și mult mai mult decât ne putem imagina)!

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale!

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.

Detest persistența în mulțumire: fie este o stare impusă, abordată ipocrit, ca dovadă a succesului personal, în care ajungem chiar să credem la un moment dat, fie este narcisistică. La urma urmei, cât timp poți lungi auto-gratularea pentru un succes?

După mulți, “adevărata” mulțumire este aceea care provine din renunțarea la dorințe și atașamente, la iluzii. Evident, dacă renunțăm la dorințele noastre, suntem mai mulțumiți, dacă renunțăm la tot, la iubire, compasiune, dreptate, lucruri pentru care merită luptat, suntem și mai mulțumiți, perfect mulțumiți, se așterne zăpada veșnică, în locul sufletului pierdut. Singura mulțumire reală, adevărată, după mine, este recunoștiința. Da, recunoștința, căci n-am fi reușit fără circumstanțe benefice, fără simpatia complice de Sus. N-a fost o intâmplare că nu ni s-au pus bețe în roate, în multe alte situații toată lumea și-a dat mâna pentru a face tocmai asta. Iar dacă reușitele noastre ar sta doar în mâna noastră, cum am mai putea oare să ne bucurăm de ele?

Dar atunci când lucrurile nu ne ies, când scrâșnim din dinți și nu reușim, ce facem? Cei mai mulți intră în panica ratării și, de teamă să nu fie descoperiți, batjocoriți – căci nimic nu ne bucură mai mult decât înfrângerea în ochii semenilor – își trag masca înțeleaptă a acceptării și a seninătății în dezastru, uitând că înfrântul poate fi demn, doar la capătul lupții, după ce-a dat tot ce are, uitând că mânia e sfântă, creatoare ca și recunoștința, din același aluat curat.

La fel de mult detest și persistența în nemulțumire, în frustrare neputincioasă, în teamă. Recunoștința și mânia susțin deopotrivă dansul plenar al luptătorului cu viața, mulțumirea, nemulțumirea, sunt doar o păcăleală, iar restul e eschivare, amânare, … șovăială.

Repet, filmulețul e tendențios, ar putea fi făcut oriunde în lume, cu aceleași rezultate … dar poate n-ar ieși atât de funny.

Până astăzi, n-am ajuns în America. De fiecare dată, inclusiv în 2004, când intenționam în mod serios, am găsit de fiecare dată altă destinație mai interesantă, mai plăcută, cultural, istoric și uman: ba Thailanda, Maroc sau Egipt, ba Grecia cu Muntele Athos, sau superba Andaluzie. De fiecare dată, distanța și costurile relativ mari, dar mai ales lunga listă de stereotipuri vizavi de cultura americană, au stat în calea deciziei pentru această destinație:

• Hamburgeri mari grași cu mult Ketch-up dulce,
• obezi urâți peste tot,
• pâine dulce și zahăr în Cola,
• case de “carton” și chici ordinar a la Las Vegas,
• „Yurop”, Popcorn, bax-uri uriașe de hârtie igienică,
• subcultură Pop, rapper-i negri peste tot și foarte multă ignoranță,
• creiere spălate în masă, cultura risipei cu orice preț, teoria conspirației,
• bădărănie, etc. etc.

Știam, evident că este mult mai mult decît atăt, totuși acel altceva, nu reușea să mă convingă că trebui neapărat văzut, că este ceva esențial, profund, mișcător. Deși plină de lucruri interesante, America nu reușește să fie interesantă în sine.

Acum, spre sfârșitul lui 2010, ne-am urnit să facem acest pas, cu aceleași idei preconcepute, și același nas pe sus european - unde mai pui, și francofil - dar o curiozitate sănătoasă, deschiși și dornici să ne cufundăm în muzica și vibe-ul marelui oraș, dornici să ne lăsăm impresionați.

De aici de peste Atlantic, totul pare ireal, I’m nervous, presimt izbirea gândurilor și imaginilor abstracte de realitatea vibrantă. Cum mă va transforma acest șoc cultural? Monitoarele ne anunță intrarea în spațiul aerian canadian, nu mai e mult și luminile New York-ului vor apărea sub noi.

A nu fi văzut Big Apple e un fel de virginitate. I’ll be losing it soon. C ya!

 
Nu existü nimic, dar absolut nimic în Creație, care să existe în primul rând pentru sine. Toate cele create au ca scop principal servirea legilor și spiritului Creației. Dacă luăm orice obiect de observație, în afara omului, acest lucru devine imediat evident.

Doar Eu-ul omului nu se opune acestei legi, încearcă să ne convingă că existăm în primul rând pentru noi, că avem chiar o datorie – sfântă, pe care n-o descoperim niciodată - față de persoana noastră. Ne crează iluzia importanței, a destinului personal, a re-creării lumii prin noi. Ne ridică deasupra Creației, scoțându-ne în afara ei. De unde poate proveni această evidentă eroare de construcție, care ne împiedică să ne unim cu spiritul Creației, cu Dumnezeu? 2 posibile motive:

• fie nu ne putem găsi locul în Creație, fiindcă nu ne putem hotări ce suntem, Creație sau Creator, fiind clădiți după chipul și asemănarea Lui,
• fie liberul arbitru ne-a fost o prea mare povară și, neînțelegând libertatea, ne-am creat din el propria carceră.

Vă rog, alte idei?

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

În acest context, vine domnul Sarrazin cu un mesaj pus la congelator în anii ’45, dezghețat și re-împachetat în căteva date statistice actuale, susținând vechea teză a ierarhiei genetice și având de data asta ca țintă musulmanii. Mesajul cărții – care a făcut valuri mult prea mari, nu doar în Germania – este: “Musulmanii, prin inferioritatea lor genetică, provoacă o scădere a IQ-ului mediu al societății germane”. Mai mult decât regretabil este faptul că, deși acest om are curajul să reia niște teze condamnate definitiv de istorie și să le aplice unei amenințări cât se poate de reale, cea a expansionismului și agresivității culturale și religioase islamice, nu are curajul soluțiilor pentru o Europă care orbecăie de ani buni prin holurile de la Bruxelles, în căutarea unei noi noțiuni de corectitudine, adaptate efectelor globalizării. Astfel, un proiect curajos, ricoșează în falia de personalitate, în scurt-circuitul spiritual german, care permite multor membrii ai acestei nații să facă prea ușor imensul pas dintre ostilitate, aroganță, superioritate – toate umane – și rasism. Pentru a putea omorî sistematic, liniștit, ca la vânătoare mii de semeni de-ai tăi, trebuie mai întâi să nu-i consideri oameni. În fața arogării dreptului de a împărții, după bunul plac, oamenii în oameni și ne-oameni, lipsa de toleranță, ostilitatea, chiar ura, sunt mici metehne copilărești. Pe când la un soldat, sub amenințarea directă a morții, acest mecanism psihologic de apărare e normal, la un grup social pe timp de pace, e de neînțeles. Judecând după recentul sondaj, conform căruia 18% dintre nemți ar vota un partid condus de Sarrazin, se pare că multora le lipsește facultatea umană care împiedică acest pas.

În conmcluzie, e important pentru toată lumea cine conduce Germania, dar și ce face occidentul să evite destinul Hagiei Sophia.