Cu adevărat ne schimbăm, evoluăm doar împreună … însuflețindu-ne.

Pe lângă această tristeţe aproape eroică, blazatul nutreşte şi o profundă milă – nu compasiune, doar milă superioară, amestecată cu silă – pentru semenii săi, care – nu-i aşa? – nu-şi dau seama de futilitatea acţiunilor lor. Cea mai mare repulsie i-o provoacă însă întâlnirea cu o persoană entuziastă. Pentru el acesta este un imbecil, un biet hamster care aleargă la infinit într-o roată, fără a se mişca din loc. Blazatul este autosuficient în inacţiunea lui, profund conştient de importanţa covărşitoare a propriei persoane şi deplin satisfăcut de adevărul irefutabil descoperit: nimic nu merită vreun efort pentru că nimic nu are sens. Blazatul est cu adevărat un geniu în suspensie.

În faţa unei asemenea evidenţe, nici nu merită amintită mulţimea de hamsteri bezmietici, care, nesocotind importanţa propriilor eforturi, au ajutat la crearea acelei stări de suficienţă care permite celor superiori accesul la starea de blazare.

În Germană, entuziasmul se traduce prin Begeisterung, însufleţire. În antiteză, blazarea este în esenţă o stare de dezsufleţire, de moarte spirituală. Din perspectivă psihologică, blazarea pare a avea la bază ura de sine, căci ce altceva poate naşte un egoism atât de atotcuprinzător încât să refuze chiar şi urmărirea propriei plăceri?

Totuși, blazarea are o rezolvare relativ simplă, în raport cu anvergura trăirii: un pumn sau un picior în gură, evident simbolic (dar sincer). Asta face sens, nu?

Se oferă fără probleme restituirea prețului zborului anulat, un bilet luat în aceeași zi costă însă mult mai mult.

Linia aeriană nu este obligată să ofere un zbor alternativ cu altă linie aeriană, ci doar cu propriile avioane, chiar dacă acest zbor este mult mai târziu.

În schimb, linia aeriană este obligată să asigure pasagerilor cazare, masă și transport local până la momentul zborului reprogramat.

Zborul oferit în schimbul celui anulat trebuie să fie pe aceeași rută și cu același număr de escale. În caz contrar, pasagerul poate refuza oferta și continua să aștepte un zbor similar, pe banii companiei aeriene - dacă are timp.

Linia aeriană mai este obligată să confirma în scris (printr-o adeverință) anularea zborului și intârzierea provocată fiecărui pasageri, adeverință care permite transferul eventualelor daune pricinuite terților (angajator, parteneri de afaceri, etc.) către linia aeriană.

Cine are timp de scrisori și avocați, poate să obțină în plus despăgubiri substanțiale chiar și pentru întârzieri de câteva ore. Eu unul nu m-am decis încă dacă îmi voi bate capul.

În rest, toate bune … în București a venit primăvara.

Cel mai greu a fost să găsesc un template care să-mi placă și să fie funcțional (2 sidebaruri, fonturi mari și loc suficient în coloana text, nici prea business, nici prea grunge etc.). Cred că am testat vreo 800 de template-uri până să mă hotărăsc pentru cel de față.

În fine, a urmat redirecționarea domeniului, setarea URL-urilor ca să arate ca cele vechi (“găsirile” vechi de pe Google ar fi fost altfel pierdute) și înlocuirea tag-urilor de embeding pentru filme.

Acum migrarea este încheiată, singurul lucru pe care nu l-am putut prelua sunt subscibțiile la articole și comentarii.

Așa că, dacă vă interesează să primiți in continuare update-uri la blog, articole și comentarii, vă rog să vă refaceți subscripțiile.

Să ne vedem cu bine pe www.cioiulescu.ro

Tentația de a accepta aparențele în locul realității este mare, la fel cum mare este consumul de energie pentru a le deșira. Dar oare, se ascunde realitatea de noi, se preface lumea în fața noastră? Evident nu, aparențele sunt doar rezultatul percepției noastre eronate. Deci, stricăciunea e în noi, e parte din noi … dar nu e a noastră.

Căci, oare cum ar putea exista răul în lume, dacă n-ar putea să ne altereze percepția realității?

Fiecare vârstă are condiționările ei și – odată obișnuiți cu ele – ne e teamă să le schimbăm. De fapt suntem și ne simțim bătrâni doar în raport cu etapa din viață pe care tocmai am încheiat-o. În același timp suntem tineri și “verzi” în raport cu etapa care tocmai începe și trebuie – pentru a ne simți ca atare – doar să lăsăm în urmă ce am încheiat.
Deci, până la urmă, ce e bătrânețea? Lipsa curiozității, cred eu.

• la preţuri între 499 USD (16 GB, Wi-Fi only) şi 829 US (64 GB, Wi-Fi, UMTS),
• şi având la bază sistemul de operare iPhone OS şi poate rula toate aplicaţiile din AppStore.
• iPad-ul va fi pus în vânzare în SUA începând cu sfârşitul lui martie şi internaţional din iunie 2010.
• Versiunile cu UMTS nu vor avea Simlock.
• Ecranul, cu o diagonala de 9,7 Inch are rezoluţie HD.
• Aplicaţia iBook, destinată afişării de E-Books are un E-Book Store propriun.

iPad-ul poate fi interesant pentru cei care utilizează laptop-ul mai ales pentru browsing, E-Mail şi multimedia – adică vasta majoritate. Device-ul, cu un preţ  neaşteptat de redus – paradoxal iPad-ul este mai ieftin decât iPhone-ul - poate aduce o revoluţie în categoria calculatoarelor portabile, aşa cum a făcut-o iPhone-ul, sau, dimpotrivă să rămţnă un produs absolut periferic.

Oricum interesant pariul făcut de Apple cu acest produs, prezentat de către Steve Jobs ca “cea mai însemnată creaţie a sa”.

În dragostea minții e nodul pieirii,
căci ea nu zboară la firea din noi.
Ferecându-ne singuri în turnul puterii
e doar copil vitreg al iubirii de noi.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Dând colțul dreapta pe Magheru mă întreb cum e posibil ca arhitecții interbelici să fi fost atât de vizionari în construirea bulevardelor largi. Să fi fost responsabil doar modelul parizian? Iar cei de astăzi? Își bat joc, n-au viziune nu mai ştiu ce sau pe cine sa imite? Ajung în fine la Sala Dales, curios să aflu ce “s-a mai gândit între timp”. Sobră ca întotdeauna, Sala Dales rămâne credincioasă clasificării profesioniste, fără a scoate in evidență super-vandabilul. În raionul de anticariat găsesc, emoționat de românescul de atădată, sumedenie de schițe, planșe și documente, printre care, o acțiune la purtător a ”Marmoroș Blank”, ca cea din poveștile bunicilor. Rafturile, lăzi de buqin-iști așezate vertical, conțin un podpuriu de opere esențiale franceze, literatură clasică românească și tratate nemțești: ”Der Nationalsinn der Bukowiner”. Mă-ntreb dacă nu cumva meteahna lucrului făcut în dorul lelii, niciodată până la capăt am deprins-o în comunism.

Chiorându-mă miop printre rafturi, descopăr – și nu la secțiunea politică – un număr cam mare de opere ale unor politicieni actuali, Varujan Vosganian, Adrian Năstase, Marko Bela. Nu știu cum să iau această observație: fie mocirla politicii are darul de a purifica sufletul și a-l înălța spre poezie, fie avem de-a face cu delirul împăratului poet (Nero), care arzând Roma, devine liric în convingerea lui că o înalță. Mă-ntreb cănd o să găsim în librării ”Balada flotei pierdute” sau disertația filozofică ”Așa grăit-a Căpitanul nostru!”. În fine, mă rezum la două volume despre teme care mă preocupă actualmente: un tratat despre ortodoxie, în antiteză cu practicile creștine occidentale și sfidând actualitatea și o istorie a conflictului israelo-palestinian/arab. Împreună: aproape 100 Lei – cultura ca lux. Găsind în rafturile de DVD-uri doar capodopere internaționale gen ”Transformers” și ”Prét a porter”, întreb mirat la casă de filme românești. ”Încercați la Diverta.”

Părăsesc Sala Dales totuși cu bucurie copilărească: gândirea romănească rămâne parte din mine.

Seara, ne întâlnim mai mulți, într-o berărie cu producție proprie, Berestroika. Ne urcăm în deliciosul taxi bucureștean din Drumul Taberei, o localitate limitrofă, la 45 de minute de București. Văzându-mă că dau să arunc jumătatea aprinsă de țigara, taximetristul sare ca ars: ”N-o arunca dom’le, urcă așa, că s-a făcut două sute de mii un pachet!”. ”Unde mergeți?”. ”Un local, Berestrioka, pe lângă Udriște. Îl știți?”. ”Nu, dom’le, da’ poate-mi aduc aminte”, și pornește în trombă. După un timp îl întreb: ”Și dacă nu vă aduceți aminte?”, uitând că evident suntem deja per tu. ”Lasă, nea că ne descrucăm noi!” … și mă relaxez , purtat de valul povestirilor șoferului meu cu fes alb în cap. Încep să bombăn ca servitoarele, căci m-am lăsat convins de un prieten să facem un ocol semnificativ, pentru a-l lua ”în drum”. Șoferul meu zâmbește ironic: ”N-o știi, nea, pe aia cu prietenii și nevasta?”. ”Care?”. ”Dom’le, cum îi crești, așa te are!”. M-a cucerit pentru restul serii înțelepciunea agramată. La Berestroika, printre beri tulburi, negre și cocktail-uri cu Tequila îi imaginez variante. Berea variată e însoțită de delicioase mezeluri și sortimente de pește: afumat, prăjit, tartar .. insă și de mitraliera de povestit a unuia dintre patroni, mult prea expansiv.

După o discuție lungă, cu o persoană, mult prea perplexă în fața nedreptăților ce i se fac, am o viziune: nu poți fi foarte bun, atunci când vezi mai multă bunătate în tine decât în ceilalți. Mă las dus de amețeală în delirul meu vizionar, împărtășindu-l suav cu nebunul meu de suflet și acceptând adulația de sine, desuet.

Ajuns acasă, la 3 dimineața realizez, mulțumită unei dulci stări de renunțare, esența irezistibilă a Bucureștiului: în timp ce în alte orașe ajungi cineva prin acțiune, construind ceva, în București, trebuie doar să te lași dus de legea lui, învaluit în muzica lui de ceoaflă și înțelepciune, mitocănie și poezie. A … și să nu-ți pese unde-o să te ducă.

Noapte bună, București.

Dar poate, mai mult decât orice, 2009 a fost anul în care am primit o mică proformă a facturii pe care o vor primi copiii noștri în contul nepăsării noastre:

• Amânăm renunțarea la combustibilii fosili până ce benzina și motorina vor deveni mai scumpe decât energiile regenerabile, cu două urmări:
  1. Mai poluăm atmosfera timp de câțiva ani.
  2. Mai băgăm câteva sute de miliarde în buzunarele OPEC-ului, asigurând în continuare finanțarea organizațiilor teroriste islamice.
• Blocăm datorită SUA și China a doua oară un plan de reducere a emisiilor poluante.
• Din conflictele existente nu mai rezolvăm nimic: nu-l mai căutăm pe Bin Laden, nu-l mai sâcâim pe Ahmadinejad cu programul nuclear, nu ne mai interesează ce face Hamas-ul, sau ce s-a întâmplat cu planul de creare a unui stat palestinian.
• Despre săracii Africii nu mai cântă nici Bono, ne luptăm însă ca blegii cu niște bieți pirați somalezi. Cutremurul de Crăciun din Indonezia îl trecem deja la capitolul Reality Show.

Într-un cuvănt, am devenit și mai cinici, cu noi și mediul nostru înconjurător social, natural, spiritual. Ne-a lovit criza în cap, dar, paradoxal mai ales pe cei doar marginal afectați de ea. A devenit mai egoiști decât eram deja și-am pierdut și ultima brumă de entuziasm.

La fel cum Ulcerul Duodenal este somatizarea stresului, în cele mai multe cazuri, această criză poate fi – eu cred că este – o manifestare superficială a unui blocaj social și spiritual mult mai profund. Mult prea multe paradigme s-au prăbușit în ultimii ani, fără a fi fost înlocuite de altele noi:

• Lumea bipolară, atât ca putere, cât și ca dihotomie bine/rău.
• Corectitudinea politică.
• Globalizarea, va lua sfărșit, odată cu petrolul.
• Economia de piață pură, minimal reglementată și neoliberalismul.
• Natura ca dat constant.
• Ecumenismul.
• etc.

Acest uriaș Titanic ce este omenirea pare a nu mai putea continua fără o schimbare de curs. 2009 are singurul merit de a fi pus în calea lui un prim ghețar pentru a-l devia. Fie ca în 2010 să ne aducem aminte de busolă și să-nțelegem pe unde navigăm.

La mulți ani!

Mai dă-o încolo de politică!

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație “lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: “Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul “Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis “Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie, , cu care era mereu în conflict.” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu “ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a dezaxării societății romănești actuale față de propriile valori. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.