Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică

Blazare

Impresia că nimeni și nimic nu merită efortul, este o imensă aroganță. La baza ei stă un fel de convingere că oamenii din jur, societatea, lumea este angajată în întregime pe calea pierzaniei. Mai mult chiar: însuși efortul de-a ajuta sau salva oamenii din jur devine inutil, fie că blazatul e convins că ceilalţi sunt irecuperabil pierduți, fie că a obosit pur și simplu să tot salveze lumea. Oricum, în ambele cazuri, blazatul va ajunge singur la întâlnirea cu Dumnezeu, ceilalţi n-au mai putut fi salvați, săracii. Absolut sfântă tristețea metafizică a blazatului.

Pe lângă această tristeţe aproape eroică, blazatul nutreşte şi o profundă milă – nu compasiune, doar milă superioară, amestecată cu silă – pentru semenii săi, care – nu-i aşa? – nu-şi dau seama de futilitatea acţiunilor lor. Cea mai mare repulsie i-o provoacă însă întâlnirea cu o persoană entuziastă. Pentru el acesta este un imbecil, un biet hamster care aleargă la infinit într-o roată, fără a se mişca din loc. Blazatul este autosuficient în inacţiunea lui, profund conştient de importanţa covărşitoare a propriei persoane şi deplin satisfăcut de adevărul irefutabil descoperit: nimic nu merită vreun efort pentru că nimic nu are sens. Blazatul est cu adevărat un geniu în suspensie.

În faţa unei asemenea evidenţe, nici nu merită amintită mulţimea de hamsteri bezmietici, care, nesocotind importanţa propriilor eforturi, au ajutat la crearea acelei stări de suficienţă care permite celor superiori accesul la starea de blazare.

În Germană, entuziasmul se traduce prin Begeisterung, însufleţire. În antiteză, blazarea este în esenţă o stare de dezsufleţire, de moarte spirituală. Din perspectivă psihologică, blazarea pare a avea la bază ura de sine, căci ce altceva poate naşte un egoism atât de atotcuprinzător încât să refuze chiar şi urmărirea propriei plăceri?

Totuși, blazarea are o rezolvare relativ simplă, în raport cu anvergura trăirii: un pumn sau un picior în gură, evident simbolic (dar sincer). Asta face sens, nu?