N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor “tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de “Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

Piatra din mână

Hristos a inviat!

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!