Categorie: Ganduri

Eu-ul și Creația

Bate vantul frunzele
Se-nvartesc moristile
Randunica pe sus zboara
Iar eu trag
zmeul de sfoara		 Mama la placinte face
Bunicuta lana toarce
Tata trage la rindea
Iar eu bat
din palme-asa		 Mosul taie lemnele
Eu adun surcelele
O fetita da la pui
Iar eu in
copac ma sui..

 
Nu existü nimic, dar absolut nimic în Creație, care să existe în primul rând pentru sine. Toate cele create au ca scop principal servirea legilor și spiritului Creației. Dacă luăm orice obiect de observație, în afara omului, acest lucru devine imediat evident.

Doar Eu-ul omului nu se opune acestei legi, încearcă să ne convingă că existăm în primul rând pentru noi, că avem chiar o datorie – sfântă, pe care n-o descoperim niciodată – față de persoana noastră. Ne crează iluzia importanței, a destinului personal, a re-creării lumii prin noi. Ne ridică deasupra Creației, scoțându-ne în afara ei. De unde poate proveni această evidentă eroare de construcție, care ne împiedică să ne unim cu spiritul Creației, cu Dumnezeu? 2 posibile motive:

  • fie nu ne putem găsi locul în Creație, fiindcă nu ne putem hotări ce suntem, Creație sau Creator, fiind clădiți după chipul și asemănarea Lui,
  • fie liberul arbitru ne-a fost o prea mare povară și, neînțelegând libertatea, ne-am creat din el propria carceră.

Vă rog, alte idei?

Germania lui Sarrazin

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

Continuă să citești Germania lui Sarrazin

Omul răsăritean

În aceste vorbe, lăsate prin secolul 17 de Domnitorul Neagoe Basarab învățătură fiului său Teodosie, găsesc o esență a Omului Răsăritean Ortodox și o descriere minunată a transformării întru Hristos:

Că mai întâi de toate iaste tăcérea. Deci tăcérea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie. Smerénia face socoteală de céle ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricépe omul că nu iaste departe de Dumnezeu.

“Iubește și fă ce vrei!”

De la Fericitul Augustin, episcop al Hiponiei și important părinte al Creștinisumului occidental, provine acest minunat îndemn: “Iubește și fă ce vrei!”.

Abia iubind suntem liberi să facem ce vrem, căci iubirea ne scapă de povara propriei persoane. Iubind, avem acces la legile firii. Iubind suntem în inima lui Dumnezeu și nu mai primim mustrări și povețe, căci iubind nu putem și nu vrem decât bine. Iubind, iubim și păcatul din noi, nelăsându-l să se manifeste.

Iubind, ne sustragem socotelii acestei lumi.

Ne e frică de femei?

Câți dintre noi și-au depășit frica de femei? Începând prin a și-o recunoaște.

Câți dintre noi n-au simțit în stomac puterea mamei – prima noastră femeie – impunându-se în fața fermității lipsite uneori de imaginație a tatălui? Pe bună dreptate, sau nu. De căte ori nu ne-am simțit neajutorați în fața arsenalului de crize și pisălogeală, iraționalitate etalată cu virtuozitate de Dorina, Didina și Sofica, lăsându-și bărbații fără grai? De căte ori nu ne-am pus problema, pe drumul maturizării noastre că trebuie să găsim răspunsul adecvat acestor manifestări. Și câți dintre noi l-au găsit? Pe cel adecvat, nu disproporționat, nervos, frustrat, arogant, supus sau violent uneori.

În timp ce acasă trăiam încă sub dominația – în primul rând afectivă – a primei femei, ne trezeam la pubertate, electrocutați de hormoni și plini de bube, chinuindu-ne în fel și chip să atragem atenția vreunei zâne din clasă, căreia oricum, în 90 % din cazuri îi plăcea de un bubos cu 2 ani mai mare. Până la urmă însă, după multe erecții și exerciții, transformări și figuri copiate de la alții mai avansați, ne iese! Avem în sfărșit o prietenă, am căzut în grațiile unei ființe cu care ne putem derula complexele proceduri interne hormonale și afectiv-instictive, cumulate în jurul determinismului procreator. În acești ani de început s-a întâmplat o separare: pentru unii dintre noi femeile au rămas ceva foarte dorit, aproape cu teamă și evident greu de avut. Pentru cei mai norocoși, au devenit ușor de avut. Pentru toți însă, au rămas și rămân greu, imposibil de înțeles. Toată viața. Ne fac fericiți și ne frustrează, ne dau cele mai adânci clipe de liniște și ne provoacă ulcer, ne costă scump. Și totuși știm cu toții că ne completează, ne ajută să ne împlinim menirea și ne chinuie. Cum să nu ne fie frică de acest balaur cu șapte capete în fața căruia nu reușim mai niciodată să avem reacții adecvate, venit parcă din altă lume să ne împingă permanent spre granița nevrozei?

Și totuși, cum putem să ne familiarizăm pe deplin cu ele, cum putem scăpa de frica de ele, demitiza balaurul? Ințelegându-le? Nu prea funcționeză, fie pentru că ele însele nu se înțeleg, fie pentru că nu ne permit să le înțelegem. Învățându-le limbajul simbolic? Poate. În primul rând, însă, empatizând, dansând cu ele, în ambele lumi, a lor și a noastră, împăcați cu femeia mamă și cu femeia pradă, reunite în ele.

Balkan-Deutschland

De ceva timp mi se pare că văd tot felul de semne că nemții sunt pe cale să se balcanizeze: prețurile in magazine se negociază, abonamentul la Vodafone, așișderea … tocmeală peste tot.

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: “Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: “Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: “Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: “Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. “E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină 🙂 – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Piatra din mână

Hristos a inviat!

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!

Berlin – București

Întors de curând de la Berlin, Mircea Cărtărescu își așterne impresiile într-un scurt articol, publicat în ediția online a Evenimentului Zilei din 19.02.2010.

Neputând să exprim mai bine propriile impresii și experiențe, aproape identice, nu-mi rămâne decăt să-l citez, mulțumindu-i:

Ca tristețea să fie deplină

Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu- se româneşte în jurul meu.
Continuă să citești Berlin – București

Identitatea românilor

Românii sunt – se pare – un popor prea tânăr, sau prea dezorientat, ca să nu-și mai pună radical problema propriei identități.

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. 🙂 Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap – să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus! 🙂

Blazare

Impresia că nimeni și nimic nu merită efortul, este o imensă aroganță. La baza ei stă un fel de convingere că oamenii din jur, societatea, lumea este angajată în întregime pe calea pierzaniei. Mai mult chiar: însuși efortul de-a ajuta sau salva oamenii din jur devine inutil, fie că blazatul e convins că ceilalţi sunt irecuperabil pierduți, fie că a obosit pur și simplu să tot salveze lumea. Oricum, în ambele cazuri, blazatul va ajunge singur la întâlnirea cu Dumnezeu, ceilalţi n-au mai putut fi salvați, săracii. Absolut sfântă tristețea metafizică a blazatului.

Pe lângă această tristeţe aproape eroică, blazatul nutreşte şi o profundă milă – nu compasiune, doar milă superioară, amestecată cu silă – pentru semenii săi, care – nu-i aşa? – nu-şi dau seama de futilitatea acţiunilor lor. Cea mai mare repulsie i-o provoacă însă întâlnirea cu o persoană entuziastă. Pentru el acesta este un imbecil, un biet hamster care aleargă la infinit într-o roată, fără a se mişca din loc. Blazatul este autosuficient în inacţiunea lui, profund conştient de importanţa covărşitoare a propriei persoane şi deplin satisfăcut de adevărul irefutabil descoperit: nimic nu merită vreun efort pentru că nimic nu are sens. Blazatul est cu adevărat un geniu în suspensie.

În faţa unei asemenea evidenţe, nici nu merită amintită mulţimea de hamsteri bezmietici, care, nesocotind importanţa propriilor eforturi, au ajutat la crearea acelei stări de suficienţă care permite celor superiori accesul la starea de blazare.

În Germană, entuziasmul se traduce prin Begeisterung, însufleţire. În antiteză, blazarea este în esenţă o stare de dezsufleţire, de moarte spirituală. Din perspectivă psihologică, blazarea pare a avea la bază ura de sine, căci ce altceva poate naşte un egoism atât de atotcuprinzător încât să refuze chiar şi urmărirea propriei plăceri?

Totuși, blazarea are o rezolvare relativ simplă, în raport cu anvergura trăirii: un pumn sau un picior în gură, evident simbolic (dar sincer). Asta face sens, nu?

Aparențe

Nu știu cine și de ce s-a gândit să pună între noi și realitate un paravan: aparențele. Acestea formează o țesătură densă, aparent impenetrabilă. Cel ce nu și-a pierdut sfânta curiozitate, va găsi – mai devreme sau mă tărziu – capetele libere ale acestei țesături și – deșirând până la capăt – va pătrunde esența lucrurilor.

Tentația de a accepta aparențele în locul realității este mare, la fel cum mare este consumul de energie pentru a le deșira. Dar oare, se ascunde realitatea de noi, se preface lumea în fața noastră? Evident nu, aparențele sunt doar rezultatul percepției noastre eronate. Deci, stricăciunea e în noi, e parte din noi … dar nu e a noastră.

Căci, oare cum ar putea exista răul în lume, dacă n-ar putea să ne altereze percepția realității?