Bate vantul frunzele Se-nvartesc moristile Randunica pe sus zboara Iar eu trag zmeul de sfoara |
Mama la placinte face Bunicuta lana toarce Tata trage la rindea Iar eu bat din palme-asa |
Mosul taie lemnele Eu adun surcelele O fetita da la pui Iar eu in copac ma sui.. |
Nu existü nimic, dar absolut nimic în Creație, care să existe în primul rând pentru sine. Toate cele create au ca scop principal servirea legilor și spiritului Creației. Dacă luăm orice obiect de observație, în afara omului, acest lucru devine imediat evident.
Doar Eu-ul omului nu se opune acestei legi, încearcă să ne convingă că existăm în primul rând pentru noi, că avem chiar o datorie – sfântă, pe care n-o descoperim niciodată – față de persoana noastră. Ne crează iluzia importanței, a destinului personal, a re-creării lumii prin noi. Ne ridică deasupra Creației, scoțându-ne în afara ei. De unde poate proveni această evidentă eroare de construcție, care ne împiedică să ne unim cu spiritul Creației, cu Dumnezeu? 2 posibile motive:
- fie nu ne putem găsi locul în Creație, fiindcă nu ne putem hotări ce suntem, Creație sau Creator, fiind clădiți după chipul și asemănarea Lui,
- fie liberul arbitru ne-a fost o prea mare povară și, neînțelegând libertatea, ne-am creat din el propria carceră.
Vă rog, alte idei?