Ascuns sau la vedere în comunicare

Mă număr printre cei care preferă să comunice la nivel rațional, recepționând totuși nivelurile mai adânci ale comunicării: afectiv, corporal, inconștient, etc. Fac asta din două motive:

  1. Respect: decid să iau în serios, ceea ce interlocutorul meu decide să-mi transmită, nu ceea ce intuiesc eu, sau rezultatul interpretărilor mele empirice,
  2. Mă simt mai sigur în comunicare la nivel rațional decât intuitiv, interpretativ, eventual speculativ.

Condiția ca să pot rămâne în teritoriul meu preferat, al comunicării raționale este ca semnalele pe care le recepționez la celelalte niveluri să nu contrazică flagrant mesajul la nivel rațional. Dacă aceasta se întâmplă, este clar că interlocutorul meu vrea cu tot dinadinsul să-mi ascundă ceva, ba chiar să mă inducă în eroare, sau mai simplu, să mă mintă. În acest caz, îmi pierd rapid interesul de a comunica la orice nivel cu interlocutorul respectiv, părându-mi-se inutil, atât să continui să mă las indus în eroare, cât și să încerc să descopăr un adevăr mascat într-o mie de veșminte. Revin atunci la paradigma respectului: dacă omul vrea să mă mintă, de ce să-i fac eu în ciudă, descoperindu-i minciuna, sau mai cinic: dacă-i descopăr minciuna, tot nu voi putea avea încredere în el, deci la ce să-mi mai bat capul?

Așa sunt eu, în partea cealaltă însă avem o categorie de oameni care sunt mai interesați, nu doar de celelalte niveluri de comunicare, ci de exact lucrul sau ideea pe care interlocutorul lor vrea s-o ascundă, mergând până la a bănui automat o parte ascunsă conștient în orice comunicare, cu orice interlocutor. Cu alte cuvinte, ei pornesc de la premiza lipsei de sinceritate la mai toți interlocutorii lor, ba chiar a intenției omniprezente de a minți. La primă vedere au dreptate, sunt șmecheri, nu sunt naivi, sinceritatea nu poate într-adevăr fi de la sine înțeleasă, dar … nici minciuna. Și în definitiv, cu ce drept îi deranjează pe ei lipsa de sinceritate a interlocutorilor – N.B. în cazul în care aceasta nu e chiar minciună?

Mă irită atât atitudinea scrutătoare a acestor “ne-naivi”, care încearcă din reflex să caute mereu în spatele celor spuse, cât și rigiditatea imbecil-zâmbitoare a unui interlocutor care refuză să ia în calcul altceva decât mesajul rațional transmis direct. Cred că inteligent ar fi să validăm între ele informațiile recepționate prin diversele antene cu care am fost înzestrați întru comunicare, prioritatea excesivă acordată unuia dintre canale, având întotdeauna ca efect vicierea comunicării. Noroc că avem mult de învățat fiecare de la fiecare în acest domeniu. 🙂

Noi și scena politică – Iulie 2012

Când toate mîncărurile care ți se oferă iți provoacă greața … ar fi cazul sa iei un tratament de stomac.
Extrapolând la scena politică românească, al acestui iulie halucinant, ar trebui ca fiecare dintre noi sa să gândească ce nereguli din el însuși au putut contribui la crearea situației actuale, sau chiar au atras-o în ascuns.
Poate acest spectacol grotesc este și un soi de oglindă …

Timecapsule

“Dupa 20 de ani…Amintiri dezgropate, lacrimi, suflete prea pline, dans, frumusete, rasete pana la cer…..multa tinerete, destainuiri, foste dorite iubiri si fosti iubiti, un sarut, elan si o dragoste atat, atat de mare. Le multumesc. Cu ei am invatat sa iubesc, sa rad, sa chiulesc, sa citesc, sa impart, sa daruiesc, sa dansez, sa razbesc, sa chefuiesc pana-n zori, sa am incredere, sa nu uit, sa plang, sa-mi amintesc….si-acum m-au invatat din nou sa iubesc. Prietenii mei, la fel de frumosi.”

Mona Sferle, XII-D


 

Totul te face mai puternic

Se spune că:

“Tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.”

Adevărat, aparent. V-ați întrebat vreodată ce anume din întâmplările prin care trecem ne face mai puternici? Oare nu este chiar noutatea în fiecare întâmplare? Nu oare confruntarea cu necunoscutul este cea care ne obligă să ne dezvoltăm noi facultăți, noi percepții, făcându-ne astfel mai puternici?

Cum ar puteo atunci moartea, care este confrunatrea ultimă cu necunoscutul, să fie excepția din zicala de mai sus? Dimpotrivă, zic eu, este stimulentul evoluționar ultim, catapultă în devenirea noastră, fiind în același timp și dovada faptului că nu există slăbiciune, căci:

– Cu toții murim și totul ne face mai puternici.

Povara imaginii de sine

Aseară, într-un film mediocru se făcea că un tată, știind că urmează să moară în următoarele 60 de minute, are o discuție-testament cu singura sa fiică, adolescentă. Pe lângă declarații dramatice de iubire, mândrie și iertare, m-a lovit în moalele capului următorul schimb de replici: “Promite-mi că vei deveni o persoană de care mama ta să fie mândră întotdeauna!” – “Promit!”.

Acest îndemn m-a frapat ca ceva profund familiar și nu familiar doare mie, ci probabil majorității copiilor crescuți “normal”, “sănătos”, cărora părinții au încercat să le transmită niște valori, în care ei la rândul lor credeau cu putere. Câți dintre noi nu au urmat cu loialitate un îndemn similar, în decursul copilăriei sau adolescenței? Câți dintre noi, reușind măcar parțial să devină acele persoane, nu au sfârșit prin a se amăgi că acea persoană sunt ei? Câți dintre noi nu au ajuns să trăiască în paradigma “așa da, așa nu”: “Eu sunt bun, nu sunt rău, ei sunt răi”, “Eu sunt harnic, detest lenea și leneșii”. Am ajuns să trăim în această paradigmă pentru că cineva, la un moment dat, cineva foarte drag nouă, a crezut că are dreptul să ne ceară să FIM într-un anumit fel, în loc să ne ceară singurul lucru îndreptățit, anume să FACEM sau să NU FACEM ceva. Ne-am însușit un anumit model de comportament pentru a câștiga ceva mult dorit, apoi, pentru a nu pierde lucrul câștigat, pattern-ul a devenit parte din noi. Și tot așa, învățând tot mai multe partituri și scheme de adaptare la mediu, am ajuns să credem că SUNTEM aceste scheme, de supraviețuire afectivă până la urmă. Mulți dintre noi au renunțat chiar la a căuta moduri de reacție, interpretări și soluții noi, ajungând să se creadă reduși la propriile obiceiuri. Până ce, supuși unor experiențe noi, s-au suprins reacționând neașteptat, din instincte ne-bănuite. La o experiență limită vom reacționa de multe ori în contradicție cu tot ce știam despre noi înșine, atunci imaginea noastră de sine va trebui să se lărgească cu noul registru tocmai descoperit. Uneori acest conflict poate fi dramatic, dar după câteva astfel de experiențe, ar trebui să ni se releve futilitatea autodefinirii.

Din teama de a pierde respect, iubire, îngăduință, rămânem atașați unei imagini de sine prefabricate, uitând că favorurile câștigate astfel sunt iluzorii, sunt câștigate de personajul interpretat, nu de actorul din spatele său. Astfel, paradoxal, putem ajunge în culmea singurătății, deși suntem iubiți de sute, mii, milioane de oameni uneori. Nu putem capta această iubire, căci e direcționată spre proiecția noastră conștientă, meticulos fabricată, spre sosia noastră, ce ne încovoaie spinarea.

Putem concluziona că imaginea de sine este mereu doar un ciob dintr-o oglindă spartă, o minciună, care stă între noi și ceilalți dragi, între noi și noi înșine, între noi și iubire. Dar ce este dincole de ea? Puțin mai mult adevăr, puțin mai multă nemărginire, șansa la iubire și la comuniune autentică.

Nu mai cereți nimănui, dar mai ales copiilor să fie în vreun fel (ca și cum n-ar fi deja, și mult mai mult decât ne putem imagina)!

Mitocanul neamț

Mitocanul neamț e o specie aparte, foarte diferită de mitocanul român. În 90% din cazuri aparține păturii de jos, genul proletar, cu venituri limitate, dar suficiente pentru a scoate nasul în lume. Te face să te simți prost că ești atât de sărac încât să mergi între-un loc în care-și permite și el. De obicei nu umblă singur, sau când e singur nu se face remarcat, nu poate să facă destulă gălăgie și mizerie încât să te deranjeze.

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale! 🙂

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.

Mulțumirea

Orice dorință neatisfăcută, duce în timp la nemulțumire. Dar mulțumirea nu este lipsa dorinței, ci îndeplinirea ei. De aceea mulțumirea este pentru mine, pauza dintre două confruntări, căutări. Poate fi, bucuria izbânzii, a găsirii sau dimpotrivă, liniștea remizei. Este însă, întotdeauna un moment pasager, de împăcare cu propria cale, după care mulțumirea devine … pierdere de vreme, moarte, obstacol.

Detest persistența în mulțumire: fie este o stare impusă, abordată ipocrit, ca dovadă a succesului personal, în care ajungem chiar să credem la un moment dat, fie este narcisistică. La urma urmei, cât timp poți lungi auto-gratularea pentru un succes?

După mulți, “adevărata” mulțumire este aceea care provine din renunțarea la dorințe și atașamente, la iluzii. Evident, dacă renunțăm la dorințele noastre, suntem mai mulțumiți, dacă renunțăm la tot, la iubire, compasiune, dreptate, lucruri pentru care merită luptat, suntem și mai mulțumiți, perfect mulțumiți, se așterne zăpada veșnică, în locul sufletului pierdut. Singura mulțumire reală, adevărată, după mine, este recunoștiința. Da, recunoștința, căci n-am fi reușit fără circumstanțe benefice, fără simpatia complice de Sus. N-a fost o intâmplare că nu ni s-au pus bețe în roate, în multe alte situații toată lumea și-a dat mâna pentru a face tocmai asta. Iar dacă reușitele noastre ar sta doar în mâna noastră, cum am mai putea oare să ne bucurăm de ele?

Dar atunci când lucrurile nu ne ies, când scrâșnim din dinți și nu reușim, ce facem? Cei mai mulți intră în panica ratării și, de teamă să nu fie descoperiți, batjocoriți – căci nimic nu ne bucură mai mult decât înfrângerea în ochii semenilor – își trag masca înțeleaptă a acceptării și a seninătății în dezastru, uitând că înfrântul poate fi demn, doar la capătul lupții, după ce-a dat tot ce are, uitând că mânia e sfântă, creatoare ca și recunoștința, din același aluat curat.

La fel de mult detest și persistența în nemulțumire, în frustrare neputincioasă, în teamă. Recunoștința și mânia susțin deopotrivă dansul plenar al luptătorului cu viața, mulțumirea, nemulțumirea, sunt doar o păcăleală, iar restul e eschivare, amânare, … șovăială.

Despicable Me

Dacă-s -8 grade afară, ușile la mașină-s inghețate și trebuie să le deschizi cu ranga, nu găsești loc de parcare, trebuie sa alergi 15 minute prin ger să ajungi la o ședință, nu-ți poți ține nervii in frâu și te cerți cu șeful, da rău de tot (il jignești), ieși seara la restaurant, cu familia și speranța că vei avea un moment de relaxare, însă chelnerului îi ia două ore să-ți aducă mâncarea, în timp ce-ți promite din sfert în sfert de oră că e gata, iar copilul, în acest timp dărâmă totul prin restaurant, le bagă lanterna-n ochi oamenilor la celelalte mese, se tăvălește pe jos, plânge de somn si urlă de plictiseală, în timp ce tu te străduiești să-i explici prietenului cu care ești la masă, că nu e așa de obicei (copilul), ajungi la 22:00 în sfârșit acasă, culci copilul și te prăvălești pe canapea, îngăduindu-ți să ți se facă fizic rău, după așa o zi … atunci acest film te poate ajuta:

În drum spre New York

În 2004 am obținut, prin consulatul din Frankfurt o viză pe 10 ani, cu multiple intrări in Statele Unite, având atunci intenția clară de-a trece – pentru prima oară – oceanul. Țin minte și acum portretele împopoțonate ale lui G. Bush Jr., străjuite de câte doi stălpi cu steag, ponosoiți, amintind de epoca primului nostru cizmar. Țin minte fața perplexă a angajatei de la gișeu, cănd, la întrebarea ei privitoare la scopul vizitei, am răspuns sincer: „din curiozitate“. Oricum, primul meu contact cu oficialitățile americane, a fost, din păcate, de natură să-mi sporească păcătoasa aroganță europeană.

Până astăzi, n-am ajuns în America. De fiecare dată, inclusiv în 2004, când intenționam în mod serios, am găsit de fiecare dată altă destinație mai interesantă, mai plăcută, cultural, istoric și uman: ba Thailanda, Maroc sau Egipt, ba Grecia cu Muntele Athos, sau superba Andaluzie. De fiecare dată, distanța și costurile relativ mari, dar mai ales lunga listă de stereotipuri vizavi de cultura americană, au stat în calea deciziei pentru această destinație:

  • Hamburgeri mari grași cu mult Ketch-up dulce,
  • obezi urâți peste tot,
  • pâine dulce și zahăr în Cola,
  • case de “carton” și chici ordinar a la Las Vegas,
  • „Yurop”, Popcorn, bax-uri uriașe de hârtie igienică,
  • subcultură Pop, rapper-i negri peste tot și foarte multă ignoranță,
  • creiere spălate în masă, cultura risipei cu orice preț, teoria conspirației,
  • bădărănie, etc. etc.

Știam, evident că este mult mai mult decît atăt, totuși acel altceva, nu reușea să mă convingă că trebui neapărat văzut, că este ceva esențial, profund, mișcător. Deși plină de lucruri interesante, America nu reușește să fie interesantă în sine.

Acum, spre sfârșitul lui 2010, ne-am urnit să facem acest pas, cu aceleași idei preconcepute, și același nas pe sus european – unde mai pui, și francofil – dar o curiozitate sănătoasă, deschiși și dornici să ne cufundăm în muzica și vibe-ul marelui oraș, dornici să ne lăsăm impresionați.

De aici de peste Atlantic, totul pare ireal, I’m nervous, presimt izbirea gândurilor și imaginilor abstracte de realitatea vibrantă. Cum mă va transforma acest șoc cultural? Monitoarele ne anunță intrarea în spațiul aerian canadian, nu mai e mult și luminile New York-ului vor apărea sub noi.

A nu fi văzut Big Apple e un fel de virginitate. I’ll be losing it soon. C ya! 🙂

Eu-ul și Creația

Bate vantul frunzele
Se-nvartesc moristile
Randunica pe sus zboara
Iar eu trag
zmeul de sfoara
Mama la placinte face
Bunicuta lana toarce
Tata trage la rindea
Iar eu bat
din palme-asa
Mosul taie lemnele
Eu adun surcelele
O fetita da la pui
Iar eu in
copac ma sui..

 
Nu existü nimic, dar absolut nimic în Creație, care să existe în primul rând pentru sine. Toate cele create au ca scop principal servirea legilor și spiritului Creației. Dacă luăm orice obiect de observație, în afara omului, acest lucru devine imediat evident.

Doar Eu-ul omului nu se opune acestei legi, încearcă să ne convingă că existăm în primul rând pentru noi, că avem chiar o datorie – sfântă, pe care n-o descoperim niciodată – față de persoana noastră. Ne crează iluzia importanței, a destinului personal, a re-creării lumii prin noi. Ne ridică deasupra Creației, scoțându-ne în afara ei. De unde poate proveni această evidentă eroare de construcție, care ne împiedică să ne unim cu spiritul Creației, cu Dumnezeu? 2 posibile motive:

  • fie nu ne putem găsi locul în Creație, fiindcă nu ne putem hotări ce suntem, Creație sau Creator, fiind clădiți după chipul și asemănarea Lui,
  • fie liberul arbitru ne-a fost o prea mare povară și, neînțelegând libertatea, ne-am creat din el propria carceră.

Vă rog, alte idei?

Germania lui Sarrazin

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

Continuă să citești Germania lui Sarrazin