Tarantino si evreii

IB_2De mult nu mi-a mai provocat vreun film o asemenea stare de bună dispoziție ca “Inglorious Basterds”, ultima operă tarantiniană. 

Sarcastic și liber, Tarantino reușește să se apropie cu lejeritatea copilului – dincolo de bine și rău – de tema Holocaustului, ridicând confruntarea la nivelul adevărului interior, al inteligenței și libertății personale. O echipă de simpli soldați, dintr-o bucată și adevărați, scot la iveală penibilul fără margini al naziștilor, pentru ca apoi să-i ademeneasă la un loc și să-i pârjoleasă, într-o veselă isterie a răzbunării.  Scena aduce aminte de finalul filmului “The Rats”. 🙂

IB_3Demnitatea copilului inteligent care i-o plătește colegului bătăuș este actul final, eliberator al dramei unui popor prigonit și decimat, care prin bucuria inocentă a răzbunării își celebrează despărțirea de propriile traume. Este bucuria evidenței a ceea ce merită să trăiască.

De cealaltă parte, în afara conjuncturii istorice și nebuniei colective a poporului german, naziștii sunt niște fraieri penibili, complexați și dizgrațioși, cu o singură calitate: nu te saturi să le-o tragi! 🙂

IB_7Cu o veselă prietenie, Tarantino reușește să te facă să te bucuri pentru evrei, chiar într-un film despre al treilea Reich.

Link către trailer: http://www.youtube.com/watch?v=dOMKloOEKcU

Viitorul României este azi!

Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeată în cap din fundul fântânii,
scutura-vom din plete amintirile-amare
Și cu chef vom porni cu capu’-nainte.

Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.

Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare:

Despre nesimțire

În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Nesimțirea are la bază mitul superiorității a priori, rezultat al conversiei fricii de propria non-valoare, îngenunchiere și umilință. Nu cred să existe nesimțit care să nu fi fost umilit și batjocorit de către alți nesimțiți – incluzând aici posibil chiar proprii părinți – până la a nu mai vedea altă soluție decăt supunerea față de acest model și mit. Nesimțitul nu este superior printr-o calitate sau acțiune anume, ci aparține în întregime unei specii superioare, formulă prin care evită abil nevoia de a-și proba superioritatea. Ceilalţi, aparțin cu toții altei rase, inferioare, de obicei numită “rasa fraierilor”. Acest construct delirant – minciuna lui cea mai de preț – ajunge cu timpul să fie singurul mijloc prin care nesimțitul își poate asigura respectul de sine. Nemaiputând să-și arate fața umană, prea vulnerabilă, nesimțitul ajunge să renunțe la relațiile interumane normale și prin aceasta chiar la visul lui cel mai tainic: să fie iubit și respectat, sau măcar acceptat așa cum este și nu așa cum încearcă să pară. În consecință, nesimțitul este doar un pierzător lamentabil și un om care – odată izolat – ar trebui ajutat, susținut și mângâiat.

Problema nu este nesimțitul ca individ pervertit și captiv, ci nesimțirea ca plagă. Asemeni gândacilor de bucătărie atrași de hrana alterată a unei societăți cu o regăsire anevoioasă, aceste dăunătoare se inmulțesc în neștire până cineva se hotărăște să facă curat în casă. În caz contrar, plaga ocupă tot spațiul pus la dispoziție, până ce nu mai știi că acolo a fost o casă de om. Asta s-a întâmplat în București. Paradoxal ne-nesimțiții au un important dezavantaj moral: dorința lor de a se purta civilizat, inclusiv cu nesimțiții. Dacă nu te-ai supus credinței delirante că lumea e formată din tine, pretenarii tăi și o mare gloată de fraieri, este foarte greu să faci față unei majorități pentru care acest delir este realitate. Cu toate acestea, efectul de acomodare e extrem de puternic. Dacă stai destul timp într-un aer îmbibat de flatulență începi să crezi că e mirosul lui natural, ba chiar începe să-ți placă. Încet, încet găsești cu voluptate plăcerea flatulenței. Dacă aerul tot pute, de ce să nu-ți dai și tu drumul?

Dar până la urmă, ce e de făcut cu această plagă fetidă? Ne adaptăm sau ne opunem? Ne luptăm bărbătește sau le invățăm metodele lunecoase? Ne ținem doar de nas?

Nimic din toate astea, din fericire veacul lor a trecut. După 20 de ani, răbdătoarea noastră ființă a inceput să se scuture de buruieni. Demnitatea valorii e pe cale de restituire și la noi. Trebuie doar să continuăm să ne facem curățenie în casă. Putem liniștiți să le râdem în nas, știind c-au început deja, din lipsă de mizerie, să se mănânce între ei – și să ne îngrașe pământul de flori.

P.S. Câteva comentarii interesante pe Rețeaua Literară.

Frankfurt, din nou

Skyline 2Nu mai făcusem de mult drumul spre Germania cu mașina, mai exact de un an, de când am plecat ultima oară spre România. Prevăzusem totul atunci, știam că-mi va fi greu la început, mai ales în București. La fel de bine știam că în câteva luni mă voi obișnui. Cu împotrivirea mea față de România era ceva în neregulă – intuiam vag. Ce m-am intrebat în tot acest timp a fost, ce voi simți cănd voi pleca din nou.

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens. 🙂

Continuă să citești Frankfurt, din nou

Bani la uscat

Intr-un ocult orasel din Oltenia, un afacerist de ciupeli adunase o mica avere: vreo 200.000 de dolari. Avand putina scoala, dar conceptii sanatoase, nu avea incredere in banci si-i tinea in casa, la saltea … si salteaua direct pe podea.
Totul a mers bine mult timp, dormea implinit pe gazonul lui de verzisori.
Dar iata ca si saltelele dau faliment. Intr-o zi i s-a inundat casa bietului oltean … si i-a udat dolerii toti, aflati direct pe dusumea.

Asa ca, in acceasi zi si-a umplut casa de Lincolni si Franklini intinsi la uscat pe sarma. A trebuit sa intinda si-n pridvor, si prin curte .. deh, ciupise si el cat un oltean cinstit. “Daca-i vad vecinii atat banet, ii dau in cap pe loc”. Cand termina de intins cheama pe rand cativa dintre vecini, romani mai tuciurii, sa cine stie, chiar tigani:

“Frate am o afacere beton si-mi trebuie ajutoare”. “Ia zi sefu'”. “S in gasca cu niste, ucrainieni tari de tot, care tiparesc bani falsi. Dolari, marfa beton, nu se vede nimic. Uite aici, pe sarmele astea am vreo 200.000. Da, frate, tre’ sa-i dam repede ca ne taie ucrainienii. Baieti cinstiti, daca le dai marfa repede, iti dau alta pe loc … daca nu, te-au calcat pe gat! Ce zici, te bagi?”.
“Frate, nu stiu cu ucrainienii astia … Nu m-as baga. Am familie, probleme, cam grea treaba… Da, n-am vazut nimic, frate!”

Si uite asa, speriind toti vecinii, putu smecherul nostru sa-si tina banii la vedere. Cum tine ea, smecheria romanului loc de banca, politie si foen 🙂

Leaganul din Vama Veche

La mare … tavanele au disparut, simti prezenta cerului.

Pe drum, 7 oamnei care se cunosc dar nu se intuiesc, se pregatesc inconstient de multe clipe, unii pentru altii.

Discutii, argumente – pretexte bune pentru schimbul inconstient de plan. Primele tatonari, “esti tatal tipic de fata, autoritar !” – fara a judeca. “Esti orgolioasa !” – aruncam unii in altii cu stereotipuri, sa vedem cum reactionam – ca un dans.

“Vine ploaia !” Sigur ca vine, am avut dreptate. A si venit. Sunt la volan si le explic tuturor ca eu nu prea vad mare lucru cand e uscat si senin, asa ca n-are cum sa fie mult mai rau pe ploaie. A tinut. 🙂

Ce muzica ne place? U2, come on, stim cu totii: e alfa si omega 🙂 Dar de iarba, ce stiti ? Foarte buna, in cativa ani va fi legala. Alte substante ? Nu, sunt periculoase. Stie fiecare pe cineva care a avut de suferit. Eu ma gandesc cu teama la adolescenta lui Ale, alergand spre noi.

Ajungem in Constanta, falnicele vapoare pe picioroange, ca niste pasari ingropate si ancore tatuate marinareste pe umeri de barbati, nu lasa nici o indoiala. Deodata apare ea! E blonda, inalta, imbracata in alb – daca ma gandesc bine avea si niste aripi stravezii pe undeva. Aaa, si e fecioara, cu ganduri murdare, numai pentru mine. Dealtfel, numai eu o vad. Peste cateva secunde, dupa colt, la marginea trotuarului: o prostituata. Pe ea o vad toti. Hm, straniu …

“Ana’ sigur face deja baie !”. “Cum, n-ati ajuns inca ? Ce faza !”. Cealalta masina din grupul nostru are un sofer mai naravas – asa spune legenda – a carui dieta speciala ii da energii nebanuite, de aceea toata lumea se asteapta sa ajunga mereu primul, cel putin cand e la volan.

In curand vom ajunge pe taramul iubirilor fara potrivire si-al leganarii ca-n pantec.

Continuă să citești Leaganul din Vama Veche

Happy 1000 views !

Dupa nici o luna de la aparitia primului articol, am trecut de prima mie de vizitari. E mult, e putin? Eu sunt onorat. Nu este nimic deosebit pe acest blog, doar gandurile si trairile mele, tesute din trairile celor care ma inconjoara.

N-am stiut la ce sa ma astept de la acest blog, de fapt nu m-am asteptat la nimic. Nu sunt o persoana publica, nu cred ca am un mesaj important pentru omenire. Sau poate cred? 🙂 Poate cu totii avem cate un mesaj. Poate mesajele noastre se aseamana. Oricum, prin acest blog am avut – in scurtul timp – cateva surprize extrem de placute: Am regasit 2 persoane care, fara a le cunoaste inca personal imi sunt apropiate. Am primit feedback-uri pozitive si misto-uri. M-am transformat din povestitor in cititor la Marocul copilariei noastre.

M-am lasat dus de noua mea pasiune, pana la a deveni agasant cand, dupa concert in Barcelona, in loc sa stau la coada pentru ultimul metrou, eram preocupat sa postez o poza din care nu se intelege nimic prin GPRS, la 3 EUR/MB. Am ajuns cam cu 2 ore intarziere la hotel. 🙂

Una peste alta, bloguitul imi face bine, este un mod de eliberare de propria poveste. Ma ajuta sa o iau mai putin in serios. Asa ca, pastrati-va umorul si urmariti povestea mai departe.

Dincolo de poveste … coming soon on www.cioiulescu.ro 🙂 Vreau sa includ (embed) intr-o pagina separata un player flash cu muzica preferata si albume foto, pentru asta trebuie sa ma mut pe WordPress.org, primul pas l-am facut deja, am gasit WebHost (vi-l recomand ByetHost).

In concluzie:

I’m just warming up, so keep opening the damn bottles !

Marocul copilariei noastre

Cu emotie regasesc oameni care au trait cu familiile lor in Maroc in anii ’80. In acea perioada statul roman trimitea in Maroc in principal profesori de liceu care cunosteau limba franceza. Erau insa si ingineri, sau alte profesii. Aproape in fiecare oras marocan se formase o comunitate mica de romani. Noi am locuit 18 luni in Tiznit, la 60 de km sud de Agadir.

Ne leaga ceva: pentru toti Marocul a ramas un important reper emotional.

Dupa 24 de ani m-am reintors in Maroc prima oara in 2005. De atunci am revenit de 5 ori, am batut marocul de la Merzuga, in desert la granita cu Algeria pana in nord, Fez, Meknes, Kenitra, Tanger.

Voi descrie aici periplul geografic, dar mai ales sufletesc al redescoperirii Marocului si al Povestilor din Copilarie din case albe sau rosii, rezonand la cantarea muezinului.

Pana ce povestea mea va fi gata de publicat, las acest articol sa fie modelat de sirul atat de viu al comentariilor :

Continuă să citești Marocul copilariei noastre

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!

De ce Blog ?

Chiar asa, de ce blog personal ? Cine are nevoie de blogul meu ? Oricine are nevoie sa-mi cunoasca sufletul, la fel cum eu am nevoie sa cunosc sufletul oricui.

Ce este blogul pentru mine ? Fara indoiala, este un surogat de comunicare. Este inlocuitorul anorganic al deschiderii si libertatii in comunicarea cu oamenii de langa noi, pe care nu ne-o mai putem permite in cutumele interactiunii umane de azi. Perversiunea utilizarii acestui mijloc mutant de comunicare este ca alegem sa comunicam cu persoane imaginare, idealizate, care “ne inteleg”, sau altfel spus, in loc sa comunicam liber si deschis cu ceilalti, sau sa depunem umili efortul de a ne face intelesi, alegem sa aratam interiorul nostru unor “virtuali”, construiti din bit-ii si byte-ii imaginatiei noastre.

Iar apoi ne culcam multumiti, convinsi fiind ca am transmis.

Pacatul este ca noi nu cream o punte reala cu acei oameni ci cu portretele robot din imaginatia noastra, in timp ce oamenii continua sa fie singuri si noi continuam sa ne imbatam cu propriile emanatii.

Si atunci totusi, de ce ?

Blog-urile nu sunt altceva decat marturii sofisticate ale singuratatii noastre, ale privarii noastre dureroase de apropiere umana, in aceasta consta romantismul si frumusetea lor. Asemenea unor “Message in a bottle”, ele sunt marturia naufragiului nostru pe propria insula pustie.

In acelasi timp sunt un bun exercitiu de confruntare cu propria poveste. Sunt putini acei oameni care si-au cunoscut atat de bine barierele dintre suflet si constiinta, dintre constient si inconstient incat sa-si perceapa launtrul, sa-si auda chemarile si nazuintele fara distorsiuni. Pentru acestia formularea este un exercitiu excelent, cu conditia sa-si exprime toata fiinta, nu doar, sau nu in primul rand gandurile.

Deci, plimbati-va desculti pe plaja de nisip de la malul vietii, cititi mesajele din sticla si patrundeti printre randuri in intimitatea celuilalt.

Matricea universala

Este un mesaj primit de la o prietena cu care am inceput o discutie foarte intensa despre “Matricea Legilor Universale”. Persoana la care ma refer este psiholog si scrie automat, prin channeling.

Spune ca si-a cunoscut vieti anterioare. Iata citatul: “Matricea este forma primordiala de energie. Aici se gasesc toate informatiile si energiile pentru tot ce a fost creat si va fi din universul nostru si celelalte universuri. Dumnezeu si Matricea au existat dintotdeauna. Dumnezeu poate lucra cu matricea pe cand matricea nu poate actiona asupra lui. Dumnezeu este coordonatorul Matricei..окна ком юа… Matricea ne-a creat…..

Mai vorbim…..cand ne vom intalni…………….. Gandurile de mai sus pot fi regasite in multe carti scrise automat…………Vin din supa universala………….”

Voi reveni dupa discutia cu ea de poimaine.

Zelea Codreanu

Astazi mi-a trezit interesul un articol foarte tare din revista Lumea, un care era o compilatie din mai multe scrieri ale lui Zelea Codreanu. Extrem de impresionante ideile d-lui Codreanu. In esentă crestin si foarte etic. Corectitudine si solidaritate, valori care cred ca ne lipsesc astazi mai mult ca atunci. Nationalismul romanesc si mandria natională romanească пластиковые окна цена 2 concepte foarte interesante mai ales pentru mine, cel putin primul este de-a dreptul subiect de studiu.