Categorie: Ganduri

Tinerețe … bătrânețe … tinerețe

Foarte interesantă percepția pe care o avem despre propria vârstă. Îmi aduc aminte că la 30 îmi cădea cerul în cap, când eram copil însă, vroiam doar să cresc mai repede. Acum, la 36 mă simt mai tânăr decât la 35.

Fiecare vârstă are condiționările ei și – odată obișnuiți cu ele – ne e teamă să le schimbăm. De fapt suntem și ne simțim bătrâni doar în raport cu etapa din viață pe care tocmai am încheiat-o. În același timp suntem tineri și “verzi” în raport cu etapa care tocmai începe și trebuie – pentru a ne simți ca atare – doar să lăsăm în urmă ce am încheiat.
Deci, până la urmă, ce e bătrânețea? Lipsa curiozității, cred eu.

Libertate

Contează puțin frumusețea gândirii
şi meșteșugul cuvintelor noastre,
în fața credinței din inima vie.
Căci sufletul liber dogorește credință,
în zborul său treaz spre infinita iubire.  

Minunată-i libertatea ce ne-o dă Dumnezeu
și povară pentru cei însetați de robie.  

În dragostea minții e nodul pieirii,
căci ea nu zboară la firea din noi.
Ferecându-ne singuri în turnul puterii
e doar copil vitreg al iubirii de noi.

În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Continuă să citești În București, fără treabă

Bine-ai venit, 2010!

Bine-ai venit 2010, te așteptam de peste un an! Din 2008, de la începutul crizei, mai exact. Fie ca Tu să fii anul regăsirilor – măcar puțin. Adio 2009, du-te de unde ai venit! Ai fost anul descoperirilor amare, anul scormonelilor și-al lipsei de credință.

Dar poate, mai mult decât orice, 2009 a fost anul în care am primit o mică proformă a facturii pe care o vor primi copiii noștri în contul nepăsării noastre:

  • Amânăm renunțarea la combustibilii fosili până ce benzina și motorina vor deveni mai scumpe decât energiile regenerabile, cu două urmări:
    1. Mai poluăm atmosfera timp de câțiva ani.
    2. Mai băgăm câteva sute de miliarde în buzunarele OPEC-ului, asigurând în continuare finanțarea organizațiilor teroriste islamice.
  • Blocăm datorită SUA și China a doua oară un plan de reducere a emisiilor poluante.
  • Din conflictele existente nu mai rezolvăm nimic: nu-l mai căutăm pe Bin Laden, nu-l mai sâcâim pe Ahmadinejad cu programul nuclear, nu ne mai interesează ce face Hamas-ul, sau ce s-a întâmplat cu planul de creare a unui stat palestinian.
  • Despre săracii Africii nu mai cântă nici Bono, ne luptăm însă ca blegii cu niște bieți pirați somalezi. Cutremurul de Crăciun din Indonezia îl trecem deja la capitolul Reality Show.

Într-un cuvănt, am devenit și mai cinici, cu noi și mediul nostru înconjurător social, natural, spiritual. Ne-a lovit criza în cap, dar, paradoxal mai ales pe cei doar marginal afectați de ea. A devenit mai egoiști decât eram deja și-am pierdut și ultima brumă de entuziasm.

La fel cum Ulcerul Duodenal este somatizarea stresului, în cele mai multe cazuri, această criză poate fi – eu cred că este – o manifestare superficială a unui blocaj social și spiritual mult mai profund. Mult prea multe paradigme s-au prăbușit în ultimii ani, fără a fi fost înlocuite de altele noi:

  • Lumea bipolară, atât ca putere, cât și ca dihotomie bine/rău.
  • Corectitudinea politică.
  • Globalizarea, va lua sfărșit, odată cu petrolul.
  • Economia de piață pură, minimal reglementată și neoliberalismul.
  • Natura ca dat constant.
  • Ecumenismul.
  • etc.

Acest uriaș Titanic ce este omenirea pare a nu mai putea continua fără o schimbare de curs. 2009 are singurul merit de a fi pus în calea lui un prim ghețar pentru a-l devia. Fie ca în 2010 să ne aducem aminte de busolă și să-nțelegem pe unde navigăm.

La mulți ani!

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație “lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

Maybach-ul la români

În 1935 Nae Ionescu, maestrul celei mai prolifice generații de gânditori români interbelici (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.) dădea curs pasiunii sale exclusiviste, comandându-și în Germania acest Maybach:

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: “Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul “Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis “Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie.” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu “ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a alienării societății romănești actuale. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.

Am votat și noi

În ziua alegerilor am fost cuprins de cum m-am trezit de o profundă stânjeneală vizavi de secvența în care urma, după un drum de 170 de km, vânzoleala și agitație, să depun lozul evident necâștigător în urnă – fie cu o atitudine demn-ipocrită, fie cu un zâmbet tâmp-încurcat. După aceea, cu sufletul senin, obștește mulțumit că mi-am făcut – nu-i așa ? – datoria față de patria noastră și a copiilor noștri, s-o iau iarăși cei 170 de km inapoii.

Totuși, cafeaua de dimineață și un mesaj primit m-au făcut să-mi regăsesc numaidecât poziția și motivația în ce privește prezidențialele de astăzi: era musai să particip cu votul meu la marele talcioc de favoruri dintre cele două tururi de scrutin. Cu dârzenia recâștigată, mi-am adunat toate muierile din bătătură și am pornit de grabă spre Consulatul României din Bonn.

Când am ajuns ne-am așezat la o coadă sănătoasă și cu perspectiove incerte. Se aștepta între 2 și 4 ore pentru a putea vota și aceasta cu toate că mulți dintre cei sosiți făceau cale întoarsă la vederea cozii. Noi am așteptat cu totul 3 ore.

Deși proasta organizare a îngreunat votarea, timpul foarte lung de aşteptare a fost cauzat și de o prezență mult mai mare la vot a românilor, luând evident prin surprindere personalul consulatului, aceeași suprindere cu care primăriile din toată țara întâmpină an de an prima zapadă: de parcă ar veni în mijlocul lui August.

Până la urmă însă, jumătatea de zi petrecută în picioare și frig în curtea consulatului s-a transformat într-un bun prilej de socializare și bășcălie. Cu genialul haz de necaz românesc – nu știu ce e mai tipic românesc, hazul sau necazul – întrerupt de nelipsitele gâlceve și răbufniri de indignare, urmate de fiecare dată de expresia unanimei dezamăgiri intra- și interromânești, am reușit să ne petrecem timpul în mod tonic și cu voioșie. Copiii au transformat curtea și chiar o parte a clădirii în loc de joacă, iar preotul parohiei din Köln ne-a mângâiat sufletele cu prezența sa impunătoare și câteva vorbe de duh.

Diferențele dintre candidații pentru al căror succes eram cu toții acolo s-au estompat, furiei cauzate de proasta organizare i-a luat locul o complicitate înțelegătoare și cu toții am alunecat pe nesimțite în dulcea Nirvană românească, acolo unde – dacă suntem împreună – nu mai contează nici de ce-am venit și nici ce altceva se mai întâmplă astăzi. Astfel, nepomenită și neanticipată de nimeni, “ziua de mâine” românească își păstrează privilegiul de a rămâne o veșnică supriză. Facându-ne astfel s-o iubim.

Am venit deci cale lungă, am votat, am stat în frig, dar n-am plecat cu mâna goală. 🙂

Tarantino si evreii

IB_2De mult nu mi-a mai provocat vreun film o asemenea stare de bună dispoziție ca “Inglorious Basterds”, ultima operă tarantiniană. 

Sarcastic și liber, Tarantino reușește să se apropie cu lejeritatea copilului – dincolo de bine și rău – de tema Holocaustului, ridicând confruntarea la nivelul adevărului interior, al inteligenței și libertății personale. O echipă de simpli soldați, dintr-o bucată și adevărați, scot la iveală penibilul fără margini al naziștilor, pentru ca apoi să-i ademeneasă la un loc și să-i pârjoleasă, într-o veselă isterie a răzbunării.  Scena aduce aminte de finalul filmului “The Rats”. 🙂

IB_3Demnitatea copilului inteligent care i-o plătește colegului bătăuș este actul final, eliberator al dramei unui popor prigonit și decimat, care prin bucuria inocentă a răzbunării își celebrează despărțirea de propriile traume. Este bucuria evidenței a ceea ce merită să trăiască.

De cealaltă parte, în afara conjuncturii istorice și nebuniei colective a poporului german, naziștii sunt niște fraieri penibili, complexați și dizgrațioși, cu o singură calitate: nu te saturi să le-o tragi! 🙂

IB_7Cu o veselă prietenie, Tarantino reușește să te facă să te bucuri pentru evrei, chiar într-un film despre al treilea Reich.

Link către trailer: http://www.youtube.com/watch?v=dOMKloOEKcU

Viitorul României este azi!

Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeată în cap din fundul fântânii,
scutura-vom din plete amintirile-amare
Și cu chef vom porni cu capu’-nainte.

Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.

Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare:

Despre nesimțire

În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Nesimțirea are la bază mitul superiorității a priori, rezultat al conversiei fricii de propria non-valoare, îngenunchiere și umilință. Nu cred să existe nesimțit care să nu fi fost umilit și batjocorit de către alți nesimțiți – incluzând aici posibil chiar proprii părinți – până la a nu mai vedea altă soluție decăt supunerea față de acest model și mit. Nesimțitul nu este superior printr-o calitate sau acțiune anume, ci aparține în întregime unei specii superioare, formulă prin care evită abil nevoia de a-și proba superioritatea. Ceilalţi, aparțin cu toții altei rase, inferioare, de obicei numită “rasa fraierilor”. Acest construct delirant – minciuna lui cea mai de preț – ajunge cu timpul să fie singurul mijloc prin care nesimțitul își poate asigura respectul de sine. Nemaiputând să-și arate fața umană, prea vulnerabilă, nesimțitul ajunge să renunțe la relațiile interumane normale și prin aceasta chiar la visul lui cel mai tainic: să fie iubit și respectat, sau măcar acceptat așa cum este și nu așa cum încearcă să pară. În consecință, nesimțitul este doar un pierzător lamentabil și un om care – odată izolat – ar trebui ajutat, susținut și mângâiat.

Problema nu este nesimțitul ca individ pervertit și captiv, ci nesimțirea ca plagă. Asemeni gândacilor de bucătărie atrași de hrana alterată a unei societăți cu o regăsire anevoioasă, aceste dăunătoare se inmulțesc în neștire până cineva se hotărăște să facă curat în casă. În caz contrar, plaga ocupă tot spațiul pus la dispoziție, până ce nu mai știi că acolo a fost o casă de om. Asta s-a întâmplat în București. Paradoxal ne-nesimțiții au un important dezavantaj moral: dorința lor de a se purta civilizat, inclusiv cu nesimțiții. Dacă nu te-ai supus credinței delirante că lumea e formată din tine, pretenarii tăi și o mare gloată de fraieri, este foarte greu să faci față unei majorități pentru care acest delir este realitate. Cu toate acestea, efectul de acomodare e extrem de puternic. Dacă stai destul timp într-un aer îmbibat de flatulență începi să crezi că e mirosul lui natural, ba chiar începe să-ți placă. Încet, încet găsești cu voluptate plăcerea flatulenței. Dacă aerul tot pute, de ce să nu-ți dai și tu drumul?

Dar până la urmă, ce e de făcut cu această plagă fetidă? Ne adaptăm sau ne opunem? Ne luptăm bărbătește sau le invățăm metodele lunecoase? Ne ținem doar de nas?

Nimic din toate astea, din fericire veacul lor a trecut. După 20 de ani, răbdătoarea noastră ființă a inceput să se scuture de buruieni. Demnitatea valorii e pe cale de restituire și la noi. Trebuie doar să continuăm să ne facem curățenie în casă. Putem liniștiți să le râdem în nas, știind c-au început deja, din lipsă de mizerie, să se mănânce între ei – și să ne îngrașe pământul de flori.

P.S. Câteva comentarii interesante pe Rețeaua Literară.

Frankfurt, din nou

Skyline 2Nu mai făcusem de mult drumul spre Germania cu mașina, mai exact de un an, de când am plecat ultima oară spre România. Prevăzusem totul atunci, știam că-mi va fi greu la început, mai ales în București. La fel de bine știam că în câteva luni mă voi obișnui. Cu împotrivirea mea față de România era ceva în neregulă – intuiam vag. Ce m-am intrebat în tot acest timp a fost, ce voi simți cănd voi pleca din nou.

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens. 🙂

Continuă să citești Frankfurt, din nou

Bani la uscat

Intr-un ocult orasel din Oltenia, un afacerist de ciupeli adunase o mica avere: vreo 200.000 de dolari. Avand putina scoala, dar conceptii sanatoase, nu avea incredere in banci si-i tinea in casa, la saltea … si salteaua direct pe podea.
Totul a mers bine mult timp, dormea implinit pe gazonul lui de verzisori.
Dar iata ca si saltelele dau faliment. Intr-o zi i s-a inundat casa bietului oltean … si i-a udat dolerii toti, aflati direct pe dusumea.

Asa ca, in acceasi zi si-a umplut casa de Lincolni si Franklini intinsi la uscat pe sarma. A trebuit sa intinda si-n pridvor, si prin curte .. deh, ciupise si el cat un oltean cinstit. “Daca-i vad vecinii atat banet, ii dau in cap pe loc”. Cand termina de intins cheama pe rand cativa dintre vecini, romani mai tuciurii, sa cine stie, chiar tigani:

“Frate am o afacere beton si-mi trebuie ajutoare”. “Ia zi sefu'”. “S in gasca cu niste, ucrainieni tari de tot, care tiparesc bani falsi. Dolari, marfa beton, nu se vede nimic. Uite aici, pe sarmele astea am vreo 200.000. Da, frate, tre’ sa-i dam repede ca ne taie ucrainienii. Baieti cinstiti, daca le dai marfa repede, iti dau alta pe loc … daca nu, te-au calcat pe gat! Ce zici, te bagi?”.
“Frate, nu stiu cu ucrainienii astia … Nu m-as baga. Am familie, probleme, cam grea treaba… Da, n-am vazut nimic, frate!”

Si uite asa, speriind toti vecinii, putu smecherul nostru sa-si tina banii la vedere. Cum tine ea, smecheria romanului loc de banca, politie si foen 🙂

Leaganul din Vama Veche

La mare … tavanele au disparut, simti prezenta cerului.

Pe drum, 7 oamnei care se cunosc dar nu se intuiesc, se pregatesc inconstient de multe clipe, unii pentru altii.

Discutii, argumente – pretexte bune pentru schimbul inconstient de plan. Primele tatonari, “esti tatal tipic de fata, autoritar !” – fara a judeca. “Esti orgolioasa !” – aruncam unii in altii cu stereotipuri, sa vedem cum reactionam – ca un dans.

“Vine ploaia !” Sigur ca vine, am avut dreptate. A si venit. Sunt la volan si le explic tuturor ca eu nu prea vad mare lucru cand e uscat si senin, asa ca n-are cum sa fie mult mai rau pe ploaie. A tinut. 🙂

Ce muzica ne place? U2, come on, stim cu totii: e alfa si omega 🙂 Dar de iarba, ce stiti ? Foarte buna, in cativa ani va fi legala. Alte substante ? Nu, sunt periculoase. Stie fiecare pe cineva care a avut de suferit. Eu ma gandesc cu teama la adolescenta lui Ale, alergand spre noi.

Ajungem in Constanta, falnicele vapoare pe picioroange, ca niste pasari ingropate si ancore tatuate marinareste pe umeri de barbati, nu lasa nici o indoiala. Deodata apare ea! E blonda, inalta, imbracata in alb – daca ma gandesc bine avea si niste aripi stravezii pe undeva. Aaa, si e fecioara, cu ganduri murdare, numai pentru mine. Dealtfel, numai eu o vad. Peste cateva secunde, dupa colt, la marginea trotuarului: o prostituata. Pe ea o vad toti. Hm, straniu …

“Ana’ sigur face deja baie !”. “Cum, n-ati ajuns inca ? Ce faza !”. Cealalta masina din grupul nostru are un sofer mai naravas – asa spune legenda – a carui dieta speciala ii da energii nebanuite, de aceea toata lumea se asteapta sa ajunga mereu primul, cel putin cand e la volan.

In curand vom ajunge pe taramul iubirilor fara potrivire si-al leganarii ca-n pantec.

Continuă să citești Leaganul din Vama Veche