Hristos a inviat!
Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.
Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.
Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?
Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!
Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.
In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.
Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!