Avocatul lui Iisus

Un avocat din Kenia dă în judecată la Curtea Internațională de Justiție statul Israel, statul Italian, pe Irod si Pilat pentru condamnarea lui Iisus.

In engleză:
http://freebeacon.com/kenyan-lawyer-sues-israel-over-death-of-jesus-christ/

În germană:
http://m.spiegel.de/panorama/justiz/a-914329.html#spRedirectedFrom=www&referrrer=https://www.google.de/

Foarte interesant acest proces, dacă se ajunge la deschiderea lui …

Timecapsule

“Dupa 20 de ani…Amintiri dezgropate, lacrimi, suflete prea pline, dans, frumusete, rasete pana la cer…..multa tinerete, destainuiri, foste dorite iubiri si fosti iubiti, un sarut, elan si o dragoste atat, atat de mare. Le multumesc. Cu ei am invatat sa iubesc, sa rad, sa chiulesc, sa citesc, sa impart, sa daruiesc, sa dansez, sa razbesc, sa chefuiesc pana-n zori, sa am incredere, sa nu uit, sa plang, sa-mi amintesc….si-acum m-au invatat din nou sa iubesc. Prietenii mei, la fel de frumosi.”

Mona Sferle, XII-D


 

Mitocanul neamț

Mitocanul neamț e o specie aparte, foarte diferită de mitocanul român. În 90% din cazuri aparține păturii de jos, genul proletar, cu venituri limitate, dar suficiente pentru a scoate nasul în lume. Te face să te simți prost că ești atât de sărac încât să mergi între-un loc în care-și permite și el. De obicei nu umblă singur, sau când e singur nu se face remarcat, nu poate să facă destulă gălăgie și mizerie încât să te deranjeze.

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale! 🙂

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.

“cultura” americana

Impresiile despre NY nu s-au clarificat încă, cert este că-s multe și puternice. Voi scrie despre ele, la momentul potrivit. Până atunci vă las cu o mostră de “cultură” americană, evident tendențioasă, dar totuși irezistibilă:

Repet, filmulețul e tendențios, ar putea fi făcut oriunde în lume, cu aceleași rezultate … dar poate n-ar ieși atât de funny. 🙂

Germania lui Sarrazin

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

Continuă să citești Germania lui Sarrazin