Ziua cea mai lunga

C. are o afectiune a aparatul locomotor numita boala piciorului de plecare. E intr-o permanenta mutare, intre Frankfurt si Bucuresti, cu familia de 4 capete si tot calabalacul. Asa se face ca de cand s-a intors ultima oara in Romania, in 2012 se gandeste tot timpul cand se va reintoarce in Germania. Prietenii cu care nu se vede in fiecare zi il intreaba mereu pe unde mai locuieste, familia se intreaba unde le e casa, numai el nu se intreaba daca e totul in regula cu el. Dupa cum am spus, el isi luase biletul de avion cu plecarea din Frankfurt, unde credea el ca se va fi re-re-re-restabilit pana atunci. Asa se face ca R. si B. s-au intalnit cu C. abia in Amsterdam, pe 25 Martie, el zburase cu o seara mai inainte la Frankfurt, unde dormise in Hotelul “Scumpul mai mult pagubeste”, langa terminalul 2.

De pe Otopeni, C. il suna pe R inainte de plecare:

C: “Gata frate, facut bagajele?”

R: “Facut nimic, fac diseara, da’ facut check-in pentru B. si mine, loc la culoar, randul 23.”

C: “Cum puii mei, la rezervare primisem randul 29 si B. avea loc la geam, care era de fapt locul meu!”

R: “Da, pai asta e, tie n-am putut sa-ti fac check-in, am facut pentru mine si B.”

C. avea deja pulsul 150, astia ii incurcasera rezervarile si pierduse locul la geam. Asfel de amanunte sunt existential importante pentru C. Minutiozitatea cu care planifica orice detaliu destinat sa-i asigure confortul si non-efortul este demna de talentul sau organizatoric, perfectionat intr-o deja lunga cariera manageriala. Majoritatea prietenilor sunt exasperati de consecventa cu care C. se inconjoara de confort in permanenta, evident inclusiv B. si R. Cateodata S. face exceptie de la asta. De ce? Bucuria lui C. de copil fara o grija pe lume atunci cand e invingator in lupta sa pentru confort si rasfat, in datile in care nu-l enerveaza de sa-i plesneasca jugulara, ii atinge o coarda sensibila  smulgandu-i chiar un zambet.

Oricum, dupa aflarea incurcaturii, cu 10 minute inainte de imbarcarea spre Frankfurt, C., surescitat, il suna si pe B.:

C: “Salut frate, tutto, bene, tutto, pronto, tutto e pagare?”

B: “Ce faci C.poaca?”

C: “Ahm, frate, ai luat tuica si papucii lu’ S.?”

B: “Da C.poaca, luat tuica, d-aia buna, ambalat, trecut pe la nevasta-sa, luat papucii, totul OK.”

C:”Auzi frate, aaaa cu locul ala, voi acum ati facut check-in pe alte locuri, si locul tau, care era de fapt locul meu, ca eu facusem rezervarea si care era la geam, nu mai e la geam acum.”

B. cam perplex: “Da ma C.poaca, lasa ca vedem noi, iti dau eu locul meu.”

C: “Ba da locul tau era al meu, de cand l-am rezervat, ca l-am rezervat intai pe-al tau, direct de pe site-ul Delta si dupa aia…”.

B.: “Da ma C.poaca, linistestet-e! Hai, ne vedem in Amsterdam”

Evident, C. trebuia sa-si faca – in drum spre Frankfurt – un plan pentru a castiga locul la geam, cu orice pret.

25.04: C. ajunge, dupa o trezire oribila inainte de 5 AM la check-in-ul AirFrance din terminalul 2 gata nervos, zborsindu-se inca de la paznicul (de culoare) care intampina pasagerii inainte de check-in ca a avut loc o eroare, i s-a dat locul gresit etc. Dupa discutii aprinse ramane sa negocieze schimbarea locului la gate in Amsterdam. Off to Schipoll intr-o musca de CityHopper KLM.

In Amsterdam: pauza de aprox. 3 ore, pentru C. tigarillos din free-shop, pentru B. si R. un sah relaxat pe genunchi. Se intalnesc cu totii pentru prima data tocmai la gate. C. trecuse, cu tupeul dat de pasaportul german in 3 minute de interviul de intrare in US, care se facea deja din Amsterdam si ii astepta iritat pe ceilalti doi ca sa inceapa scandalul cu locul. B. cu alte griji, statea de 20 de minute cu domnii de la “profiling”, care-l descuseau aproape “corporal”,  dandu-i de inteles ca nu-s extrem de hotarati sa-l lase sa treaca. Cand in sfarsit se intalnesc bucuria e scurta. C. il ia pe B., care evident vroia si el sa se relaxeze si il taraste spre doamna de la Delta Airlines care urma sa coordoneze imbarcarea.

C.”Doamna, sunteti ultima persoana care poate indrepta aceasta eroare oribila: prietenul meu – arata spre B. – a primit la check-in alt loc decat cel asignat la rezervarea biletului! Locul e mai prost, nu e la geam. Va rog sa faceti in asa fel incat el sa primeasca locul la geam inapoi si noi sa ramanem toti 3 impreuna”.

Cu toate ca posesorul locului in cauza, B. nu avea de reclemat nimic si ca linia aeriana nu garanta locurile din momentul rezervarii pentru pasagerii din Economy Class, doamna de la Delta, tocmai cand incepuse imbarcarea cheama prin difuzor posesoarea locului la geam, culmea, chiar o batranica simpatica si-i schimba locul pentru a i-l da lui B., care i-l da lui C. Se restabilise in sfarsit armonia universala, egalitatea in favoarea celor care merita. Era totul OK.

Realitatea apasatoare a “zilei celei mai lungi” incepe sa-si arate amploare cand ni se reamintesc, imediat dupa decolare, datele zborului:  Plecare la 10:25 dimineata, zborul pana la Minneapolis: 10 ore si 10 minute. La sosire va fi abia 13:30, in loc de 21:30 cat ar fi fost in Bucuresti si va urma o escala de vreo 4 ore, un zbor Minneapolis – Denver si o calatorie cu masina de 400 de KM pana la destinatia finala: Grand Junction.

Pana una alta C. se bucura de locul lui la geam, B. se exerseaza in tacere, iar R. isi incepe jocul cu esarfa lui pestrita: de fiecare data cand il privesti e in alta pozitie, indeplinind alt scop, ba e banderola de cap, ba gat de helanca, ba banda de pus la ochi. E fascinant sa te uiti la el, parca de fiecare data il apara de alta suferinta, sau potentiala suferinta. B. si C. comenteaza putin, B. face cateva glumite din alta liga, nu a lui, mai jos, iar C. nu rateaza ocazia sa-i scoata pe nas comparatia pe care o facuse mai devreme intre umorul lui C. si cel al unui prieten comun avocat, sa-i zicem Bre Vere, la care vorbitul are o dimensiune mai ales cantitativa … indeosebi mare, adica multa, torentiala.

La un moment dat apare haleul, se da pui sau vita: “Sir, would you like chicken or beef today?”

B. “C.poaca ce e today?” – in timp ce Stewardesa astepta zambind fortat raspunsul.

C. “B., zi beef sau pui, “today” nu-i nimic!”

B. alege iritat pui, convins fiind ca a ratat meniul zilei, dar il lasa totusi rabdator pe C. sa-i explice haioasele formule de politete americane gen “how are you today, Sir?”

Intre reprize disparate de somn, ne tin de urat filme, ca “Dallas Buyers Club”, iar pe C. mersul din ce in ce mai des la WC, indigestie, sigur din Germania, de la hotelul ala, “Scumpul, bla bla bla”…

In coborare spre Minneapolis, apar vaste tinuturi acoperite de zapada, pai parca plecasem in vacanta cu soare, pantaloni scurti si slapi!

Minneapolis

Pilotul ne ofera cateva detalii despre destinatia noastra. La fiecare pomenire a orasului Minneapolis sau a aeroportului MNS, pilotul ne aminteste de relatia de fratie intre Minneapolis si St. Paul. Se pare totusi ca producatorii de la Hollywood vad lucrurile usor altfel: noi in Romania nu auziseram pana atunci de orasul St. Paul.

Ajungem la sol, afara zapada, inauntru coada. Ni se explicase in Amsterdam ca indiferent de destinatia finala (la noi, Denver) primul aeroport in care aterizezi in State, este si locul unde se face intrarea in tara, iti iei in primire bagajul, tot tacamul. La coada, din 10 meregeau vreo 4 ghisee, ne amestecam cu un grup de copii nemti, maxim clasa a IX-a, venisera si ei in excursia scurt pana-n state, imi aduc aminte de excursiile noastre cand eram mici, cea la fabrica de zahar de la Bod fiind fost printre cele mai lungi. Bine, suntem si batrani… Deasupra ghiseelor un anunt mare ne indemna sa mergem la toaleta in aceasta sala de asteptare, caci: “No restrooms beyond this point” (scris in 3 limbi, dintre care a doua chineza). Adica, in toate SUA nu exista toalete?!?

Dupa cam jumatate de ora de stat, oboseala si amorteala de dupa zborul de 10 ore isi spunea cuvantul, ajungem la ofiterul de frontiera: Homeland Security Officer. C. si R. trec dupa cateva intrebari standard cu zambetul pe buze si ajung intr-o sala lunga, ponosita, cu doua benzi de livrare a bagajelor vechi si clapauge. B. ramasese in spate, ba si i-am zis sa nu faca glume cu oficialiii americani! R. e prima oara in USA si prima observatie e legata de aspectul invechit, ponosit al aeroportului, adica nu e ca-n Germania sau Elvetia unde totul e nou si luceste. Da, nu e. Trec 15 minute, B. nimic, vin bagajele pentru toti trei, B. nimic. A trecut peste juma’ de ora pana sa apara B. explicandu-ne calm si inexpresiv ca granicerul ii retinuse pasaportul spunandu-i ca-l va recupera la urmatorul ghiseu. Urmatorul ghiseu era controlul bagajelor, si nu era ocupat. Cand in sfarsit a aparut cineva, n-a stiut altceva sa faca decat sa-l caute in bagaj pe B., desi nu aia era problema de fapt cu el. Am aflat pe parcurs: B. nu incercase sa faca glume cu granicerul, dimpotriva, incercase sa fie serios, atat de serios, incat a inceput sa se balbaie. Saracul isi facea probleme ca engleza lui nu e suficienta, negandindu-se la milioanele de Pablo, Sancho Pancha si Li Xi care trec zilnic granita aia, fara sa rupa nicio limba, fara sa stie de capul lor. Asta, sau B. chiar e agent secret.

Ajunsi in sfarsit toti 3 pe pamant american, C., original ca-ntotdeauna, nu ca el iese afara, sa inhaleze si el niste aer de Minneapolis si sa bage o tigara, B. si R. raman in zone de transfer, mai erau 3 ore pana la zborul spre Denver. Dupa vreo ora se reintalnesc la un Fast Food Subway. C. cauta disperat Pizza, stomacul lui nu poate accepta altceva, e deja pe pastile. Primul contact cu dozatoarele uriase de Cola , portiile imense de orice si personalul de serviciu cu un vocabular de 20 de cuvinte, din care n-ai voie sa-l scoti ca l-ai pierdut. Te duce cu gandul la una din culmile intelepciunii romanesti, care zice ca “al mai prost si mai prost om, ii Americanul”. A, si primul contact cu preturile mici: un pahart urias de cola cu refill la infinit, 2 $, cu 2,5 €, un sfert de ora de masaj pe scaun: 5$, etc. Interesante sunt si standurile cu lustragii de pantofi, evident toti fara exceptie de culoare, care la prima vedere par mandrii de meseria lor, n-as stii sa va spun cum ar parea la a doua vedere.

3 ore in starea noastra e un timp lung, C. si-l umple cu drumuri dese la buda si masaj pe scaun la 5 para, ceilalti doi, facand misto de el.

Pe drum spre Denver, zbor linistit, se doarme, deja ne simtim ca la cercul polar, nu se mai face noapte odata! Ajungem in jur de 9 PM, adica 5 AM a doua zi acasa, adica 24h  de la ultimul sculat. E un fel de high, iar cand apare S. la iesirea de la gate high-ul devine suprarealist, ne ia in brate cum numai el o face, dar vocea cu care ne mana suna cumva din departare. Omul e energizat si hotarat: “Baieti, gata, incepe distractia!”, “Revelion”. In timpul asta, pentru noi, o perna si un pat orizontal, par ca mantuirea de dupa iertarea pacatelor. Pana la urma e foarte placut acest high suprarealist, armonie a intregirii care se continua cu hipnoza bagajelor defiland prin fata ochilor nostri pe banda, unul dupa altul, asproape o ora. Chiar, de ce stam de atata timp in fata benzii? C. si R. si-au recuperat bagajele .. Da, asta e, lu B. nu i-au ajuns bagajele! Ce-o fi? Or fi gasit hamalii tuica pentru S. si au uitat bagajul in Minneapolis? Sau au gasit arma secreta a lui B.? Iarasi B., eternul B. in nepotrivirea lui cu sistemul american… In timp ce R. si C. se abandonasera in seama starii lor, S. era deja la biroul de bagaje pierdute incercand zambitor sa faca scandal. In acest moment apare o perspectiva extrem de ispititoare pe firmamentul restului de zi: sa ramenem in Denver peste noapte, in asteptarea bagajului lui B.: adica o perna sub cap in mai putin de doua ore, crazy shit, man! C. se baga in vorba in biroul de bagaje, ca sa fie bine, sa nu fie rau, Doamne ajuta. S. il da afara pe loc. E prea tarziu sau prea devreme pentru nervi. Incredibil, primim promisiunea ca bagajul sa fie livrat a doua zi dimineata cu un avion special direct la Grand Junction, pe aeroportul lor cat o pista de triciclete. Ba, daca voi credeti in asta, be my guest, what do I care, isi zice C. si pornim sa ne luam masina in primire cu autobuzul. Mai sunt si alti oameni care merg cu acest autobuz, intre terminal si parcarile pentru rentals, da luam noi in primire totul. Dupa o tigara binecuvantata, il luam la p.. pe sofer sa bage odata mare ca ne grabim. Omul, indian fiind, se supune. 🙂

Ajuns DENVER

Cred c-am mers ceva cu autobuzul ala, cat sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru iubit ramas acasa, cel de pe alta planeta de interviul de intrare si controlul de pasapoarte, sau nu. :). Plus, povestea din Londra, in timpul escalei lui S.: O doamna, varsta medie, trece de security (in Londra in mod exceptional si la coborarea din avion) si-l interpeleaza extrem de natural si hotarat pe ofiterul de securitate englez sadea cu turban:

“Auziti, eu vreu sa ajung la Fionix, pe unde o iau?”

“Excuse me, madam?”

“La Fionix vreau sa ajung, pe unde o iau???”

“Madam, I’m sorry, I don’t speak your language.”

La care S. nu se mai poate abtine:

“Doamna, lasati-l, nu vedeti cat e de prost, nu stie Romaneste!”

“Da zau ca-i prost, nu-ntelege nimic. Eu nu stiu englezeste, el nu stie romaneste, sa-l vedem cum se descurca acum!”

S. e perplex si incantat, o faze ca asta ii lumineaza cate o zi intreaga, evident doamna primeste tot suportul necesar.

Pana la parcare, am mai avut timp sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru extraterestru de controlul de securitate, dupa oboseala incepea sa se asterne linistea… Dar mai aveam o discutie lunga, eventual o coada inaintea noastra la biroul de inchiriat masini. Cand ajungem acolo, S. ne duce direct la masina, masina noastra, cea care ne va duce vreo 2500 km, o inchiriase deja si ne astepta cuminte intrßo parcare intunecata, ma rog, teren viran:

image

Bagajele incap la fix si ne punem pe drum, capitanul nostru la volan, B. in fata langa el, R. pe randul din mijloc, iar C. in spate, intins pe bancheta din spate cu gandul la somn si la confortul lui. Tocmai se lasa noaptea in Denver, orasul drogatilor legali, in care nu ai voie sa fumwzi in baruri decat daca fumezi iarba. Aveam 450 km inainte noastra si de trecut muntii prin cea mai mare regiune de ski a US.

B., care trebuia si promisese c-o sa-l tina de vorba pe S. adoarme instant, sforaind permanent, dar cu pauze lungi, intr-un fel foarte saltaret. Prima oprire la o benzinarie, ocazia pentru C. sa trateze WC-ul cu meniurile din avion si sa se mute langa S. la plecare. WC-urile americane in care nu curge apa de sus, ci se “umfla” de jos pana aproape sa dea pe afara, facand sa danseze excrementele, in functie de consistenta un moment, inainte de a le suge in pantecul lor…

Din nou curbe, tuneluri si paduri … si somn. Trecem prin Aspen, fitosenie de statiune de ski, mai ceva ca Poiana Brasov 🙂 Iarasi curbe, paduri, asfalt mangaiat de lumina farurilor, un stop de pipi in tufis intr-o benzinarie inchisa si iarasi curbe si faruri. Un panou anunta: “Sharp curve”.

C.: “Curve Sony” – funny

S. care culmea, mai era treaz la volan: “Curve Akai”

C.: “Curve Kastan”

S.: “Curve Sanyo”

Curve si iubire … zzzzzzz, S. ramane singur pe ultima suta de KM. El stie cum a gasit la periferia oraselului Grand Junction minunatia de Best Western primitor, cu o receptionera complet derutata cand ne vede fetele si actele si primul pat cald si primitor dupa 32 de ore de la inceputul zilei celei mai lungi. In drum spre cotet ne trece pe langa urechi indemnul lui S.: “Maine la 7 plecam”. Yeah, right!

image

6 săptămâni în jurul lumii – Jurnal de Călătorie

Lun 07.10
9:36

Am plecat cu două inimi. Una plină de emoție – nu mă așteptam la asemenea manifestare de emoție din partea Alexandrei: mă ținea în brațe și nu-mi mai dădea drumul aseară: tati, o să-mi fie atât de dor. Și mie!!!
Cealaltă inimă zboară sus, la propriu și figurat.

Mă voi întoarce pe acest aeroport. Peste 5 saptămâni și ceva: pe 16.11. Până atunci, aventură pe 4 continente la Business Class, trăind din geamantan!

20131030-120231.jpg

20131030-120305.jpg

 

Avocatul lui Iisus

Un avocat din Kenia dă în judecată la Curtea Internațională de Justiție statul Israel, statul Italian, pe Irod si Pilat pentru condamnarea lui Iisus.

In engleză:
http://freebeacon.com/kenyan-lawyer-sues-israel-over-death-of-jesus-christ/

În germană:
http://m.spiegel.de/panorama/justiz/a-914329.html#spRedirectedFrom=www&referrrer=https://www.google.de/

Foarte interesant acest proces, dacă se ajunge la deschiderea lui …

Timecapsule

“Dupa 20 de ani…Amintiri dezgropate, lacrimi, suflete prea pline, dans, frumusete, rasete pana la cer…..multa tinerete, destainuiri, foste dorite iubiri si fosti iubiti, un sarut, elan si o dragoste atat, atat de mare. Le multumesc. Cu ei am invatat sa iubesc, sa rad, sa chiulesc, sa citesc, sa impart, sa daruiesc, sa dansez, sa razbesc, sa chefuiesc pana-n zori, sa am incredere, sa nu uit, sa plang, sa-mi amintesc….si-acum m-au invatat din nou sa iubesc. Prietenii mei, la fel de frumosi.”

Mona Sferle, XII-D


 

Mitocanul neamț

Mitocanul neamț e o specie aparte, foarte diferită de mitocanul român. În 90% din cazuri aparține păturii de jos, genul proletar, cu venituri limitate, dar suficiente pentru a scoate nasul în lume. Te face să te simți prost că ești atât de sărac încât să mergi între-un loc în care-și permite și el. De obicei nu umblă singur, sau când e singur nu se face remarcat, nu poate să facă destulă gălăgie și mizerie încât să te deranjeze.

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale! 🙂

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.