Nu știu cine și de ce s-a gândit să pună între noi și realitate un paravan: aparențele. Acestea formează o țesătură densă, aparent impenetrabilă. Cel ce nu și-a pierdut sfânta curiozitate, va găsi – mai devreme sau mă tărziu – capetele libere ale acestei țesături și – deșirând până la capăt – va pătrunde esența lucrurilor.
Tentația de a accepta aparențele în locul realității este mare, la fel cum mare este consumul de energie pentru a le deșira. Dar oare, se ascunde realitatea de noi, se preface lumea în fața noastră? Evident nu, aparențele sunt doar rezultatul percepției noastre eronate. Deci, stricăciunea e în noi, e parte din noi … dar nu e a noastră.
Căci, oare cum ar putea exista răul în lume, dacă n-ar putea să ne altereze percepția realității?