A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.
Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.
După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.