Blazare

Impresia că nimeni și nimic nu merită efortul, este o imensă aroganță. La baza ei stă un fel de convingere că oamenii din jur, societatea, lumea este angajată în întregime pe calea pierzaniei. Mai mult chiar: însuși efortul de-a ajuta sau salva oamenii din jur devine inutil, fie că blazatul e convins că ceilalţi sunt irecuperabil pierduți, fie că a obosit pur și simplu să tot salveze lumea. Oricum, în ambele cazuri, blazatul va ajunge singur la întâlnirea cu Dumnezeu, ceilalţi n-au mai putut fi salvați, săracii. Absolut sfântă tristețea metafizică a blazatului.

Pe lângă această tristeţe aproape eroică, blazatul nutreşte şi o profundă milă – nu compasiune, doar milă superioară, amestecată cu silă – pentru semenii săi, care – nu-i aşa? – nu-şi dau seama de futilitatea acţiunilor lor. Cea mai mare repulsie i-o provoacă însă întâlnirea cu o persoană entuziastă. Pentru el acesta este un imbecil, un biet hamster care aleargă la infinit într-o roată, fără a se mişca din loc. Blazatul este autosuficient în inacţiunea lui, profund conştient de importanţa covărşitoare a propriei persoane şi deplin satisfăcut de adevărul irefutabil descoperit: nimic nu merită vreun efort pentru că nimic nu are sens. Blazatul est cu adevărat un geniu în suspensie.

În faţa unei asemenea evidenţe, nici nu merită amintită mulţimea de hamsteri bezmietici, care, nesocotind importanţa propriilor eforturi, au ajutat la crearea acelei stări de suficienţă care permite celor superiori accesul la starea de blazare.

În Germană, entuziasmul se traduce prin Begeisterung, însufleţire. În antiteză, blazarea este în esenţă o stare de dezsufleţire, de moarte spirituală. Din perspectivă psihologică, blazarea pare a avea la bază ura de sine, căci ce altceva poate naşte un egoism atât de atotcuprinzător încât să refuze chiar şi urmărirea propriei plăceri?

Totuși, blazarea are o rezolvare relativ simplă, în raport cu anvergura trăirii: un pumn sau un picior în gură, evident simbolic (dar sincer). Asta face sens, nu?