Categorie: Ganduri

Bine în pielea ta

Am auzit pe cineva de curând spunând că se simte bine cu sine, bine în pielea lui. O spunea de ca și cum ar fi fost un fel de destinație finală, o stare de conștiință superioară, care trebuie păstrată cu orice preț: „nu mai am nici o problemă, mă simt bine în pielea mea”. Sau: „nu mai am nimic de schimbat, mă simt bine așa cum sunt”.

Atunci am realizat că pentru cineva care se simte rău în pielea lui, a se simți bine cu sine, poate fi cel mai înalt ideal, deși sunt mulți care nesocotesc disarmonia în care se găsesc cu ei înșiși, pentru scopuri mai înalte. Și mai este ceva în această afirmație care nu poate trece de o examinare mai atentă: în privința sentimentului de sine poți doar să nu te mai simți rău în pielea ta. Din momentul în care nu te mai simți rău, cum te simți în pielea ta nu mai are importanță. Evident
că te poți simți bine în pielea ta intr-un mod euforic, narcisic, dar asta are mai puțin de a face cu armonia. 🙂

Bucuria pe care eu o cunosc, vizavi de simțitul în pielea mea, este ceea ce am simțit atunci când mi s-a luat această piatră de pe inimă.

6 săptămâni în jurul lumii – Jurnal de Călătorie

Lun 07.10
9:36
Am plecat cu două inimi. Una plină de emoție – nu mă așteptam la asemenea manifestare de emoție din partea Alexandrei: mă ținea în brațe și nu-mi mai dădea drumul aseară: tati, o să-mi fie atât de dor. Și mie!!!
Cealaltă inimă zboară sus, la propriu și figurat.

Mă voi întoarce pe acest aeroport. Peste 5 saptămâni și ceva: pe 16.11. Până atunci, aventură pe 4 continente la Business Class, trăind din geamantan!

20131030-120231.jpg

20131030-120305.jpg

 

Avocatul lui Iisus

Un avocat din Kenia dă în judecată la Curtea Internațională de Justiție statul Israel, statul Italian, pe Irod si Pilat pentru condamnarea lui Iisus.

In engleză:
http://freebeacon.com/kenyan-lawyer-sues-israel-over-death-of-jesus-christ/

În germană:
http://m.spiegel.de/panorama/justiz/a-914329.html#spRedirectedFrom=www&referrrer=https://www.google.de/

Foarte interesant acest proces, dacă se ajunge la deschiderea lui …

Polisse – cinema aproape romanesc

Printr-un realism „țipător”, amintind de ultimele filme românești premiate, Polisse ne face martorii vieții de zi cu zi și ai cazuisticii complexe, diverse și înspăimântătoare a unei brigăzi de protecție a minorilor din Paris. Pe tot parcursul filmului, ajunge la noi, din toate unghiurile posibile calitatea cu totul aparte a sentimentelor pe care copiii le nasc în noi, atât în sens bun, cât și – prea adesea, din păcate – în sens rău. Inevitabil, orice om normal, în fața agresiunii asupra unui copil, devine salvator cu orice preț, eroic dacă este nevoie, împlinindu-și astfel menirea de treaptă care împiedică prăbușirea unui suflet, uneori cu prețul propriei prăbușiri.

Merită văzut și discutat/dat mai departe …

Ascuns sau la vedere în comunicare

Mă număr printre cei care preferă să comunice la nivel rațional, recepționând totuși nivelurile mai adânci ale comunicării: afectiv, corporal, inconștient, etc. Fac asta din două motive:

  1. Respect: decid să iau în serios, ceea ce interlocutorul meu decide să-mi transmită, nu ceea ce intuiesc eu, sau rezultatul interpretărilor mele empirice,
  2. Mă simt mai sigur în comunicare la nivel rațional decât intuitiv, interpretativ, eventual speculativ.

Condiția ca să pot rămâne în teritoriul meu preferat, al comunicării raționale este ca semnalele pe care le recepționez la celelalte niveluri să nu contrazică flagrant mesajul la nivel rațional. Dacă aceasta se întâmplă, este clar că interlocutorul meu vrea cu tot dinadinsul să-mi ascundă ceva, ba chiar să mă inducă în eroare, sau mai simplu, să mă mintă. În acest caz, îmi pierd rapid interesul de a comunica la orice nivel cu interlocutorul respectiv, părându-mi-se inutil, atât să continui să mă las indus în eroare, cât și să încerc să descopăr un adevăr mascat într-o mie de veșminte. Revin atunci la paradigma respectului: dacă omul vrea să mă mintă, de ce să-i fac eu în ciudă, descoperindu-i minciuna, sau mai cinic: dacă-i descopăr minciuna, tot nu voi putea avea încredere în el, deci la ce să-mi mai bat capul?

Așa sunt eu, în partea cealaltă însă avem o categorie de oameni care sunt mai interesați, nu doar de celelalte niveluri de comunicare, ci de exact lucrul sau ideea pe care interlocutorul lor vrea s-o ascundă, mergând până la a bănui automat o parte ascunsă conștient în orice comunicare, cu orice interlocutor. Cu alte cuvinte, ei pornesc de la premiza lipsei de sinceritate la mai toți interlocutorii lor, ba chiar a intenției omniprezente de a minți. La primă vedere au dreptate, sunt șmecheri, nu sunt naivi, sinceritatea nu poate într-adevăr fi de la sine înțeleasă, dar … nici minciuna. Și în definitiv, cu ce drept îi deranjează pe ei lipsa de sinceritate a interlocutorilor – N.B. în cazul în care aceasta nu e chiar minciună?

Mă irită atât atitudinea scrutătoare a acestor „ne-naivi”, care încearcă din reflex să caute mereu în spatele celor spuse, cât și rigiditatea imbecil-zâmbitoare a unui interlocutor care refuză să ia în calcul altceva decât mesajul rațional transmis direct. Cred că inteligent ar fi să validăm între ele informațiile recepționate prin diversele antene cu care am fost înzestrați întru comunicare, prioritatea excesivă acordată unuia dintre canale, având întotdeauna ca efect vicierea comunicării. Noroc că avem mult de învățat fiecare de la fiecare în acest domeniu. 🙂

Noi și scena politică – Iulie 2012

Când toate mîncărurile care ți se oferă iți provoacă greața … ar fi cazul sa iei un tratament de stomac.
Extrapolând la scena politică românească, al acestui iulie halucinant, ar trebui ca fiecare dintre noi sa să gândească ce nereguli din el însuși au putut contribui la crearea situației actuale, sau chiar au atras-o în ascuns.
Poate acest spectacol grotesc este și un soi de oglindă …

Timecapsule

„Dupa 20 de ani…Amintiri dezgropate, lacrimi, suflete prea pline, dans, frumusete, rasete pana la cer…..multa tinerete, destainuiri, foste dorite iubiri si fosti iubiti, un sarut, elan si o dragoste atat, atat de mare. Le multumesc. Cu ei am invatat sa iubesc, sa rad, sa chiulesc, sa citesc, sa impart, sa daruiesc, sa dansez, sa razbesc, sa chefuiesc pana-n zori, sa am incredere, sa nu uit, sa plang, sa-mi amintesc….si-acum m-au invatat din nou sa iubesc. Prietenii mei, la fel de frumosi.”

Mona Sferle, XII-D


 

Totul te face mai puternic

Se spune că:

„Tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.”

Adevărat, aparent. V-ați întrebat vreodată ce anume din întâmplările prin care trecem ne face mai puternici? Oare nu este chiar noutatea în fiecare întâmplare? Nu oare confruntarea cu necunoscutul este cea care ne obligă să ne dezvoltăm noi facultăți, noi percepții, făcându-ne astfel mai puternici?

Cum ar puteo atunci moartea, care este confrunatrea ultimă cu necunoscutul, să fie excepția din zicala de mai sus? Dimpotrivă, zic eu, este stimulentul evoluționar ultim, catapultă în devenirea noastră, fiind în același timp și dovada faptului că nu există slăbiciune, căci:

– Cu toții murim și totul ne face mai puternici.

Povara imaginii de sine

Aseară, într-un film mediocru se făcea că un tată, știind că urmează să moară în următoarele 60 de minute, are o discuție-testament cu singura sa fiică, adolescentă. Pe lângă declarații dramatice de iubire, mândrie și iertare, m-a lovit în moalele capului următorul schimb de replici: „Promite-mi că vei deveni o persoană de care mama ta să fie mândră întotdeauna!” – „Promit!”.

Acest îndemn m-a frapat ca ceva profund familiar și nu familiar doare mie, ci probabil majorității copiilor crescuți „normal”, „sănătos”, cărora părinții au încercat să le transmită niște valori, în care ei la rândul lor credeau cu putere. Câți dintre noi nu au urmat cu loialitate un îndemn similar, în decursul copilăriei sau adolescenței? Câți dintre noi, reușind măcar parțial să devină acele persoane, nu au sfârșit prin a se amăgi că acea persoană sunt ei? Câți dintre noi nu au ajuns să trăiască în paradigma „așa da, așa nu”: „Eu sunt bun, nu sunt rău, ei sunt răi”, „Eu sunt harnic, detest lenea și leneșii”. Am ajuns să trăim în această paradigmă pentru că cineva, la un moment dat, cineva foarte drag nouă, a crezut că are dreptul să ne ceară să FIM într-un anumit fel, în loc să ne ceară singurul lucru îndreptățit, anume să FACEM sau să NU FACEM ceva. Ne-am însușit un anumit model de comportament pentru a câștiga ceva mult dorit, apoi, pentru a nu pierde lucrul câștigat, pattern-ul a devenit parte din noi. Și tot așa, învățând tot mai multe partituri și scheme de adaptare la mediu, am ajuns să credem că SUNTEM aceste scheme, de supraviețuire afectivă până la urmă. Mulți dintre noi au renunțat chiar la a căuta moduri de reacție, interpretări și soluții noi, ajungând să se creadă reduși la propriile obiceiuri. Până ce, supuși unor experiențe noi, s-au suprins reacționând neașteptat, din instincte ne-bănuite. La o experiență limită vom reacționa de multe ori în contradicție cu tot ce știam despre noi înșine, atunci imaginea noastră de sine va trebui să se lărgească cu noul registru tocmai descoperit. Uneori acest conflict poate fi dramatic, dar după câteva astfel de experiențe, ar trebui să ni se releve futilitatea autodefinirii.

Din teama de a pierde respect, iubire, îngăduință, rămânem atașați unei imagini de sine prefabricate, uitând că favorurile câștigate astfel sunt iluzorii, sunt câștigate de personajul interpretat, nu de actorul din spatele său. Astfel, paradoxal, putem ajunge în culmea singurătății, deși suntem iubiți de sute, mii, milioane de oameni uneori. Nu putem capta această iubire, căci e direcționată spre proiecția noastră conștientă, meticulos fabricată, spre sosia noastră, ce ne încovoaie spinarea.

Putem concluziona că imaginea de sine este mereu doar un ciob dintr-o oglindă spartă, o minciună, care stă între noi și ceilalți dragi, între noi și noi înșine, între noi și iubire. Dar ce este dincole de ea? Puțin mai mult adevăr, puțin mai multă nemărginire, șansa la iubire și la comuniune autentică.

Nu mai cereți nimănui, dar mai ales copiilor să fie în vreun fel (ca și cum n-ar fi deja, și mult mai mult decât ne putem imagina)!

Mitocanul neamț

Mitocanul neamț e o specie aparte, foarte diferită de mitocanul român. În 90% din cazuri aparține păturii de jos, genul proletar, cu venituri limitate, dar suficiente pentru a scoate nasul în lume. Te face să te simți prost că ești atât de sărac încât să mergi între-un loc în care-și permite și el. De obicei nu umblă singur, sau când e singur nu se face remarcat, nu poate să facă destulă gălăgie și mizerie încât să te deranjeze.

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale! 🙂

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.