Cura de biscuiti

Cand intalnesti pe cineva si vezi in ochii lui ca STIE, viata din tine s-a indragostit din nou de nesfarsit. Cand vezi ochii celuilalt umezindu-se de aceeasi fragilitate, inteleapta nesiguranta, de abis, de duiosia nebuniei, de dorul nesfarsit de aceeasi casa de care nu ne amintim, il intrebi soptit: “Tu unde-ai adormit de te-ai trezit in viata asta?”. Raspunsul din ochi, ca o concluzie relevata simultan: “Langa tine.”. Ai putea sa-i spui orice, dar vorbele nu-ti vin, ar insemna o fragmentare, totul e deja acolo. E o cadere intr-o perna moala, pe cale de-a se transforma in asfintit.

O alta constiinta te-a lasat sa-i auzi imnul catre cer, sa-i gusti vasnicele lacrimi. Timpul, real doar in asteptarea revelatiei a disparut, parca nu s-ar fi stiut vreodata de el. Realitatea e vrajita. In sincronizarea magica dintre constiinte, nesigurantele, paradoxurile existentiale isi pierd puterea de-a ne inlantui, transformandu-se in pitici, toti in ajutorul Albei ca Zapada, iar cand ea isi gaseste printul, parasesc tiptil povestea. Povara sinelui, scarbosul labirint al destinului solitar dispare, constiinta se largeste si depasind limitele artificiale ale individualitatii, isi observa continuumul. Unirea se produce cu fiecare secunda cu care privirea staruie, dispar zidurile dinlauntrul carora zbieram de-o viata la propriul ecou. Pace, da pace, minte linistita si recunostinta. Simtirea se amplifica, sufletul se limpezeste pana in adanc, toate sensurile impartasite sunt mai adevarate decat orice sens individual, viata a scapat de orbecaiala, ne privim in ochi, durerea impartasita s-a transformat in comfort, energia unui bland orgasm sudeaza la cald privirile unite in intimitatea primordiala. In cateva minute am ars mii de etape, am rezolvat cea mai grea problema din culegerea vietii: a ne da din calea noastra.

Continuă să citești Cura de biscuiti

Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Aproape toti cei apropiati mie se arata deranjati si ofensati de egoismul meu. Maica-mea spunea despre egoismul meu ca e “rapace, atroce si feroce”. Nepasarea fata de dorintele si nevoile celorlalti, adesea nedeclarate, indiferenta mea fata de “binele” lor si obiceiul de a-mi da prioritate la accesul la comfort si lucruri placute, mi-au atras milioane, kilometrii intregi de reprosuri exasperate: cum de nu inteleg ca e imposibil sa fiu cum sunt, cum de intarzii atat de mult sa ma schimb? Urmeaza de cele mai multe ori lamentari de genul: “Nu stiu cum te suport(i)!”, sau “Sunt eu/suntem noi prosti ca te acceptam!”, sau “Cat o sa mai incerci sa-i prostesti pe toti?”. Dupa aceste reprosuri vin sfaturile amenintatoare, despre ce ar trebui sa schimb neintarziat pentru a evita iminenta eliminare, marginalizare, declasare. Mai devreme sau mai traziu mai toti se lumineaza la fata, au patruns marea taina: “Ba, tu nu pricepi nimic, esti chiar nesimtit” si privind la cei din jur: “nuu, omul e nesimtit, e incredibil de nesimtit!”. Si gata, ne-am linistit cu totii. S-a gasit explicatia: n-are cum sa nu mai fie egoist, ca e prea nesimtit sa vada ca ne deranjeaza pe toti. Si viceversa e adevarata: n-are cum sa fie mai putin nesimtit, ca-i prea egoist. Gata, misterul s-a elucidat, ne putem vedea de treaba. Vestea buna e ca discutia si disperarea se termina la un moment dat, vestea proasta e ca ea poate dura mult si e repetitiva. Desi am rezolvat-o o data, problema revine, doar doar i s-o gasi o alta rezolvare, mi se dau sanse peste sanse sa eludez cumva acest blestem. Si eu, nimic.

Continuă să citești Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Pentru noi cine se mai roagă?

Nu-mi invidiez copiii pentru ștafeta pe care o vor prelua și tăria de care vor trebui să dea dovadă. Sper sa le pot transmite cât am primit și cât am adăugat în plan spiritual. Am primit de la părinții mei credința că ai nevoie de o credință. Și am primit de la părinții mei credința că există credință bună și credință rea. În esență am primit smerenie și speranță pentru inimă. Această credință se opune total post-spiritualității predominante actual în societățile occidentale printre care, România face atâtea eforturi să se numere.

Continuă să citești Pentru noi cine se mai roagă?

De ce nu ține “Je suis Charlie”

Charlie-Hebdo-LickNepotrivirea

Domnul președinte Iohannis a înlocuit poza de profil a paginii sale de Facebook – cea de care s-a ajutat cu atât succes în campanie – cu textul “Je suis Charlie”. Pe frontispiciul Arcului de Triumf din Paris a apărut același text. O grămadă de personalități simt nevoia compulsivă de a declara că sunt sau nu sunt “Charlie”. Oare ce mesaj clar, răspicat și responsabil, de-o gravitate corespunzătoare evenimentelor au vrut ei să ne transmită? Toți și-au umplut gura de cuvântul “solidaritate”. Cu cine? Cu victimele ca persoane? Păi aceștia sunt decedați, tocmai află la prima mână cum se desfășoară orgiile între zei. Nu știu ce rost are să te solidarizezi cu niște persoane decedate. Nu mai bine te-ai solidariza cu cei rămași în viață, lider politic fiind? Normală față de victime ar fi fost exprimarea de regrete, simpatie, condoleanțe, în nici un caz să te declari “Charlie”. Dacă victimele ar fi fost șomeri, ce făceai, te solidarizai cu serviciile sociale, sau la moartea lui Dali te declari ceasuri curgătoare? Iar apoi chiar declarația “Je suis Charlie” nu înseamnă solidarizare ci identificare. Poate dânșii se identifică cu produsul “Charlie” sau cu valorile pe care cred ei că acesta le reprezintă, caz în care noi ar trebui eventual să credem că Iohannis, Merkel sau Hollande sunt adevărate fântâni arteziene de umor, gândire creativă, îndrăzneală și lipsă de prejudecăți. Evident, această identificare nefericită i-a scos din sărite pe supraviețuitorii din redacția numitei reviste, care au declarat prompt că vomită pe “je suis charlie”-iști. Evident și declarația nu sunt “Charlie” e o aberație. Păi cum ai putea fi?

Mesajul

Dar să nu fim mefianți, aleșii au vrut cel mai probabil să spună că susțin libertatea de expresie și condamnă terorismul, mesaje de o platitudine înspăimântătoare, mai ales în condițiile de război în care ne aflăm. Și ar fi bine dacă ar fi doar platitudini pornite dintr-o amorțeală, apatie sau evaluare greșită a situației. Din păcate, lipsa totală de mesaj, asociată cu adoptarea unui slogan complet nepotrivit trădează un singur lucru: frică, frică palpabilă, dacă privim chipurile șefilor de stat, adunați braț la braț in centrul Paris-ului, vrând parcă să demonstreze: frigul (frica) nu ne învinge, ne putem incălzi între noi. Și din păcate cu asta și rămân, încălzitul între ei și bătutul pe umeri – și ei, și noi – liderii europeni neavând nici măcar hotărârea clară de a se opune islamizării și scindării societăților lor, darămite o viziune de abordarea a problemelor care au dus la atacurile de marți.

Continuă să citești De ce nu ține “Je suis Charlie”

Ziua cea mai lunga

C. are o afectiune a aparatul locomotor numita boala piciorului de plecare. E intr-o permanenta mutare, intre Frankfurt si Bucuresti, cu familia de 4 capete si tot calabalacul. Asa se face ca de cand s-a intors ultima oara in Romania, in 2012 se gandeste tot timpul cand se va reintoarce in Germania. Prietenii cu care nu se vede in fiecare zi il intreaba mereu pe unde mai locuieste, familia se intreaba unde le e casa, numai el nu se intreaba daca e totul in regula cu el. Dupa cum am spus, el isi luase biletul de avion cu plecarea din Frankfurt, unde credea el ca se va fi re-re-re-restabilit pana atunci. Asa se face ca R. si B. s-au intalnit cu C. abia in Amsterdam, pe 25 Martie, el zburase cu o seara mai inainte la Frankfurt, unde dormise in Hotelul “Scumpul mai mult pagubeste”, langa terminalul 2.

De pe Otopeni, C. il suna pe R inainte de plecare:

C: “Gata frate, facut bagajele?”

R: “Facut nimic, fac diseara, da’ facut check-in pentru B. si mine, loc la culoar, randul 23.”

C: “Cum puii mei, la rezervare primisem randul 29 si B. avea loc la geam, care era de fapt locul meu!”

R: “Da, pai asta e, tie n-am putut sa-ti fac check-in, am facut pentru mine si B.”

C. avea deja pulsul 150, astia ii incurcasera rezervarile si pierduse locul la geam. Asfel de amanunte sunt existential importante pentru C. Minutiozitatea cu care planifica orice detaliu destinat sa-i asigure confortul si non-efortul este demna de talentul sau organizatoric, perfectionat intr-o deja lunga cariera manageriala. Majoritatea prietenilor sunt exasperati de consecventa cu care C. se inconjoara de confort in permanenta, evident inclusiv B. si R. Cateodata S. face exceptie de la asta. De ce? Bucuria lui C. de copil fara o grija pe lume atunci cand e invingator in lupta sa pentru confort si rasfat, in datile in care nu-l enerveaza de sa-i plesneasca jugulara, ii atinge o coarda sensibila  smulgandu-i chiar un zambet.

Oricum, dupa aflarea incurcaturii, cu 10 minute inainte de imbarcarea spre Frankfurt, C., surescitat, il suna si pe B.:

C: “Salut frate, tutto, bene, tutto, pronto, tutto e pagare?”

B: “Ce faci C.poaca?”

C: “Ahm, frate, ai luat tuica si papucii lu’ S.?”

B: “Da C.poaca, luat tuica, d-aia buna, ambalat, trecut pe la nevasta-sa, luat papucii, totul OK.”

C:”Auzi frate, aaaa cu locul ala, voi acum ati facut check-in pe alte locuri, si locul tau, care era de fapt locul meu, ca eu facusem rezervarea si care era la geam, nu mai e la geam acum.”

B. cam perplex: “Da ma C.poaca, lasa ca vedem noi, iti dau eu locul meu.”

C: “Ba da locul tau era al meu, de cand l-am rezervat, ca l-am rezervat intai pe-al tau, direct de pe site-ul Delta si dupa aia…”.

B.: “Da ma C.poaca, linistestet-e! Hai, ne vedem in Amsterdam”

Evident, C. trebuia sa-si faca – in drum spre Frankfurt – un plan pentru a castiga locul la geam, cu orice pret.

25.04: C. ajunge, dupa o trezire oribila inainte de 5 AM la check-in-ul AirFrance din terminalul 2 gata nervos, zborsindu-se inca de la paznicul (de culoare) care intampina pasagerii inainte de check-in ca a avut loc o eroare, i s-a dat locul gresit etc. Dupa discutii aprinse ramane sa negocieze schimbarea locului la gate in Amsterdam. Off to Schipoll intr-o musca de CityHopper KLM.

In Amsterdam: pauza de aprox. 3 ore, pentru C. tigarillos din free-shop, pentru B. si R. un sah relaxat pe genunchi. Se intalnesc cu totii pentru prima data tocmai la gate. C. trecuse, cu tupeul dat de pasaportul german in 3 minute de interviul de intrare in US, care se facea deja din Amsterdam si ii astepta iritat pe ceilalti doi ca sa inceapa scandalul cu locul. B. cu alte griji, statea de 20 de minute cu domnii de la “profiling”, care-l descuseau aproape “corporal”,  dandu-i de inteles ca nu-s extrem de hotarati sa-l lase sa treaca. Cand in sfarsit se intalnesc bucuria e scurta. C. il ia pe B., care evident vroia si el sa se relaxeze si il taraste spre doamna de la Delta Airlines care urma sa coordoneze imbarcarea.

C.”Doamna, sunteti ultima persoana care poate indrepta aceasta eroare oribila: prietenul meu – arata spre B. – a primit la check-in alt loc decat cel asignat la rezervarea biletului! Locul e mai prost, nu e la geam. Va rog sa faceti in asa fel incat el sa primeasca locul la geam inapoi si noi sa ramanem toti 3 impreuna”.

Cu toate ca posesorul locului in cauza, B. nu avea de reclemat nimic si ca linia aeriana nu garanta locurile din momentul rezervarii pentru pasagerii din Economy Class, doamna de la Delta, tocmai cand incepuse imbarcarea cheama prin difuzor posesoarea locului la geam, culmea, chiar o batranica simpatica si-i schimba locul pentru a i-l da lui B., care i-l da lui C. Se restabilise in sfarsit armonia universala, egalitatea in favoarea celor care merita. Era totul OK.

Realitatea apasatoare a “zilei celei mai lungi” incepe sa-si arate amploare cand ni se reamintesc, imediat dupa decolare, datele zborului:  Plecare la 10:25 dimineata, zborul pana la Minneapolis: 10 ore si 10 minute. La sosire va fi abia 13:30, in loc de 21:30 cat ar fi fost in Bucuresti si va urma o escala de vreo 4 ore, un zbor Minneapolis – Denver si o calatorie cu masina de 400 de KM pana la destinatia finala: Grand Junction.

Pana una alta C. se bucura de locul lui la geam, B. se exerseaza in tacere, iar R. isi incepe jocul cu esarfa lui pestrita: de fiecare data cand il privesti e in alta pozitie, indeplinind alt scop, ba e banderola de cap, ba gat de helanca, ba banda de pus la ochi. E fascinant sa te uiti la el, parca de fiecare data il apara de alta suferinta, sau potentiala suferinta. B. si C. comenteaza putin, B. face cateva glumite din alta liga, nu a lui, mai jos, iar C. nu rateaza ocazia sa-i scoata pe nas comparatia pe care o facuse mai devreme intre umorul lui C. si cel al unui prieten comun avocat, sa-i zicem Bre Vere, la care vorbitul are o dimensiune mai ales cantitativa … indeosebi mare, adica multa, torentiala.

La un moment dat apare haleul, se da pui sau vita: “Sir, would you like chicken or beef today?”

B. “C.poaca ce e today?” – in timp ce Stewardesa astepta zambind fortat raspunsul.

C. “B., zi beef sau pui, “today” nu-i nimic!”

B. alege iritat pui, convins fiind ca a ratat meniul zilei, dar il lasa totusi rabdator pe C. sa-i explice haioasele formule de politete americane gen “how are you today, Sir?”

Intre reprize disparate de somn, ne tin de urat filme, ca “Dallas Buyers Club”, iar pe C. mersul din ce in ce mai des la WC, indigestie, sigur din Germania, de la hotelul ala, “Scumpul, bla bla bla”…

In coborare spre Minneapolis, apar vaste tinuturi acoperite de zapada, pai parca plecasem in vacanta cu soare, pantaloni scurti si slapi!

Minneapolis

Pilotul ne ofera cateva detalii despre destinatia noastra. La fiecare pomenire a orasului Minneapolis sau a aeroportului MNS, pilotul ne aminteste de relatia de fratie intre Minneapolis si St. Paul. Se pare totusi ca producatorii de la Hollywood vad lucrurile usor altfel: noi in Romania nu auziseram pana atunci de orasul St. Paul.

Ajungem la sol, afara zapada, inauntru coada. Ni se explicase in Amsterdam ca indiferent de destinatia finala (la noi, Denver) primul aeroport in care aterizezi in State, este si locul unde se face intrarea in tara, iti iei in primire bagajul, tot tacamul. La coada, din 10 meregeau vreo 4 ghisee, ne amestecam cu un grup de copii nemti, maxim clasa a IX-a, venisera si ei in excursia scurt pana-n state, imi aduc aminte de excursiile noastre cand eram mici, cea la fabrica de zahar de la Bod fiind fost printre cele mai lungi. Bine, suntem si batrani… Deasupra ghiseelor un anunt mare ne indemna sa mergem la toaleta in aceasta sala de asteptare, caci: “No restrooms beyond this point” (scris in 3 limbi, dintre care a doua chineza). Adica, in toate SUA nu exista toalete?!?

Dupa cam jumatate de ora de stat, oboseala si amorteala de dupa zborul de 10 ore isi spunea cuvantul, ajungem la ofiterul de frontiera: Homeland Security Officer. C. si R. trec dupa cateva intrebari standard cu zambetul pe buze si ajung intr-o sala lunga, ponosita, cu doua benzi de livrare a bagajelor vechi si clapauge. B. ramasese in spate, ba si i-am zis sa nu faca glume cu oficialiii americani! R. e prima oara in USA si prima observatie e legata de aspectul invechit, ponosit al aeroportului, adica nu e ca-n Germania sau Elvetia unde totul e nou si luceste. Da, nu e. Trec 15 minute, B. nimic, vin bagajele pentru toti trei, B. nimic. A trecut peste juma’ de ora pana sa apara B. explicandu-ne calm si inexpresiv ca granicerul ii retinuse pasaportul spunandu-i ca-l va recupera la urmatorul ghiseu. Urmatorul ghiseu era controlul bagajelor, si nu era ocupat. Cand in sfarsit a aparut cineva, n-a stiut altceva sa faca decat sa-l caute in bagaj pe B., desi nu aia era problema de fapt cu el. Am aflat pe parcurs: B. nu incercase sa faca glume cu granicerul, dimpotriva, incercase sa fie serios, atat de serios, incat a inceput sa se balbaie. Saracul isi facea probleme ca engleza lui nu e suficienta, negandindu-se la milioanele de Pablo, Sancho Pancha si Li Xi care trec zilnic granita aia, fara sa rupa nicio limba, fara sa stie de capul lor. Asta, sau B. chiar e agent secret.

Ajunsi in sfarsit toti 3 pe pamant american, C., original ca-ntotdeauna, nu ca el iese afara, sa inhaleze si el niste aer de Minneapolis si sa bage o tigara, B. si R. raman in zone de transfer, mai erau 3 ore pana la zborul spre Denver. Dupa vreo ora se reintalnesc la un Fast Food Subway. C. cauta disperat Pizza, stomacul lui nu poate accepta altceva, e deja pe pastile. Primul contact cu dozatoarele uriase de Cola , portiile imense de orice si personalul de serviciu cu un vocabular de 20 de cuvinte, din care n-ai voie sa-l scoti ca l-ai pierdut. Te duce cu gandul la una din culmile intelepciunii romanesti, care zice ca “al mai prost si mai prost om, ii Americanul”. A, si primul contact cu preturile mici: un pahart urias de cola cu refill la infinit, 2 $, cu 2,5 €, un sfert de ora de masaj pe scaun: 5$, etc. Interesante sunt si standurile cu lustragii de pantofi, evident toti fara exceptie de culoare, care la prima vedere par mandrii de meseria lor, n-as stii sa va spun cum ar parea la a doua vedere.

3 ore in starea noastra e un timp lung, C. si-l umple cu drumuri dese la buda si masaj pe scaun la 5 para, ceilalti doi, facand misto de el.

Pe drum spre Denver, zbor linistit, se doarme, deja ne simtim ca la cercul polar, nu se mai face noapte odata! Ajungem in jur de 9 PM, adica 5 AM a doua zi acasa, adica 24h  de la ultimul sculat. E un fel de high, iar cand apare S. la iesirea de la gate high-ul devine suprarealist, ne ia in brate cum numai el o face, dar vocea cu care ne mana suna cumva din departare. Omul e energizat si hotarat: “Baieti, gata, incepe distractia!”, “Revelion”. In timpul asta, pentru noi, o perna si un pat orizontal, par ca mantuirea de dupa iertarea pacatelor. Pana la urma e foarte placut acest high suprarealist, armonie a intregirii care se continua cu hipnoza bagajelor defiland prin fata ochilor nostri pe banda, unul dupa altul, asproape o ora. Chiar, de ce stam de atata timp in fata benzii? C. si R. si-au recuperat bagajele .. Da, asta e, lu B. nu i-au ajuns bagajele! Ce-o fi? Or fi gasit hamalii tuica pentru S. si au uitat bagajul in Minneapolis? Sau au gasit arma secreta a lui B.? Iarasi B., eternul B. in nepotrivirea lui cu sistemul american… In timp ce R. si C. se abandonasera in seama starii lor, S. era deja la biroul de bagaje pierdute incercand zambitor sa faca scandal. In acest moment apare o perspectiva extrem de ispititoare pe firmamentul restului de zi: sa ramenem in Denver peste noapte, in asteptarea bagajului lui B.: adica o perna sub cap in mai putin de doua ore, crazy shit, man! C. se baga in vorba in biroul de bagaje, ca sa fie bine, sa nu fie rau, Doamne ajuta. S. il da afara pe loc. E prea tarziu sau prea devreme pentru nervi. Incredibil, primim promisiunea ca bagajul sa fie livrat a doua zi dimineata cu un avion special direct la Grand Junction, pe aeroportul lor cat o pista de triciclete. Ba, daca voi credeti in asta, be my guest, what do I care, isi zice C. si pornim sa ne luam masina in primire cu autobuzul. Mai sunt si alti oameni care merg cu acest autobuz, intre terminal si parcarile pentru rentals, da luam noi in primire totul. Dupa o tigara binecuvantata, il luam la p.. pe sofer sa bage odata mare ca ne grabim. Omul, indian fiind, se supune. 🙂

Ajuns DENVER

Cred c-am mers ceva cu autobuzul ala, cat sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru iubit ramas acasa, cel de pe alta planeta de interviul de intrare si controlul de pasapoarte, sau nu. :). Plus, povestea din Londra, in timpul escalei lui S.: O doamna, varsta medie, trece de security (in Londra in mod exceptional si la coborarea din avion) si-l interpeleaza extrem de natural si hotarat pe ofiterul de securitate englez sadea cu turban:

“Auziti, eu vreu sa ajung la Fionix, pe unde o iau?”

“Excuse me, madam?”

“La Fionix vreau sa ajung, pe unde o iau???”

“Madam, I’m sorry, I don’t speak your language.”

La care S. nu se mai poate abtine:

“Doamna, lasati-l, nu vedeti cat e de prost, nu stie Romaneste!”

“Da zau ca-i prost, nu-ntelege nimic. Eu nu stiu englezeste, el nu stie romaneste, sa-l vedem cum se descurca acum!”

S. e perplex si incantat, o faze ca asta ii lumineaza cate o zi intreaga, evident doamna primeste tot suportul necesar.

Pana la parcare, am mai avut timp sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru extraterestru de controlul de securitate, dupa oboseala incepea sa se asterne linistea… Dar mai aveam o discutie lunga, eventual o coada inaintea noastra la biroul de inchiriat masini. Cand ajungem acolo, S. ne duce direct la masina, masina noastra, cea care ne va duce vreo 2500 km, o inchiriase deja si ne astepta cuminte intrßo parcare intunecata, ma rog, teren viran:

image

Bagajele incap la fix si ne punem pe drum, capitanul nostru la volan, B. in fata langa el, R. pe randul din mijloc, iar C. in spate, intins pe bancheta din spate cu gandul la somn si la confortul lui. Tocmai se lasa noaptea in Denver, orasul drogatilor legali, in care nu ai voie sa fumwzi in baruri decat daca fumezi iarba. Aveam 450 km inainte noastra si de trecut muntii prin cea mai mare regiune de ski a US.

B., care trebuia si promisese c-o sa-l tina de vorba pe S. adoarme instant, sforaind permanent, dar cu pauze lungi, intr-un fel foarte saltaret. Prima oprire la o benzinarie, ocazia pentru C. sa trateze WC-ul cu meniurile din avion si sa se mute langa S. la plecare. WC-urile americane in care nu curge apa de sus, ci se “umfla” de jos pana aproape sa dea pe afara, facand sa danseze excrementele, in functie de consistenta un moment, inainte de a le suge in pantecul lor…

Din nou curbe, tuneluri si paduri … si somn. Trecem prin Aspen, fitosenie de statiune de ski, mai ceva ca Poiana Brasov 🙂 Iarasi curbe, paduri, asfalt mangaiat de lumina farurilor, un stop de pipi in tufis intr-o benzinarie inchisa si iarasi curbe si faruri. Un panou anunta: “Sharp curve”.

C.: “Curve Sony” – funny

S. care culmea, mai era treaz la volan: “Curve Akai”

C.: “Curve Kastan”

S.: “Curve Sanyo”

Curve si iubire … zzzzzzz, S. ramane singur pe ultima suta de KM. El stie cum a gasit la periferia oraselului Grand Junction minunatia de Best Western primitor, cu o receptionera complet derutata cand ne vede fetele si actele si primul pat cald si primitor dupa 32 de ore de la inceputul zilei celei mai lungi. In drum spre cotet ne trece pe langa urechi indemnul lui S.: “Maine la 7 plecam”. Yeah, right!

image

Decizia

Mai intai a fost Cuvantul, Cuvantul lui S.: “baieti, de pe 25 Martie pana pe 5 Aprilie, roadtrip in America! Va bagati?”. S. este fan America si Israel si trcouri cu sclipici si muzica disco, intrunind toate calitatile importante pentru a fi organizatorul si liderul spiritual si stilistic al acestei calatorii. Ah, era sa uit: S. este si cel mai bun sofer din lume ever. Pe bune! Da nu-i place sa i se spuna. 🙂

Evident ca nimeni nu s-a bagat pe loc, dar sarpele a fost plantat in inima.

B. a fost primul care s-a decis, la aspiratia lui S, dar fara sa-si ia inca biletul de avion. B. cu cativa ani peste noi ca varsta, bate toate recordurile de taciturnie si in acelasi timp poante plasate impecabil (la vinclu, coltul scurt, cu bolta, pe spate … e un spectacol). Practic tace atat de mult incat tot ce spune sunt poante. Si sunt bune! Ah si in afara de faptul ca pare intelept intr-un mod atat de natural incat nu-ti vine sa te intrebi daca chiar este, mai are si cel mai demn mod de-a nu-l contrazice pe S. De-acolo si aspiratia. Pentru C. era inimaginabil, cum sa plece singur, copiii urlau acasa, tati, tati, vrem mancare, nevasta cu facaletul etc. Situatie imposibil de abordat frontal. Iar R. nici macar nu era in carti.

Dar daca e sa se descurce itele, n-ai ce-i face. Ajungem in Februarie si se apropia ziua lui C de nastere. El e rasfatatul si dojenitul grupului, al familiei, firmei unde lucreaza, etc. etc. Ca de fiecare data isi dorea o supriza de ziua lui de 40 de ani. Motivul principal datorita caruia a putut participa la roadtrip a fost lipsa de inspiratie a sotiei cu facaletul in a identifica supriza potrivita. El a lasat-o asa vreo 10 zile, dupa care i-a plasat bomba in chiloti: “Iubi – asa-mi imaginez ca-i spune – daca de ziua mea de 40 de ani (simbolistica, soledad, bla bla bla) vrei sa-mi faci si o surpriza si o bucurie in acelasi timp, atunci ….”, suspans, tobe .. si-a bagat-o cu roadtrip-ul, cu baietii, experienta masculina, once in a lifetime etc. etc. de mi-e rusine mie! Oricum, problema plasata cand trebuie si cum trebuie a facut tandari facaletul. Ca sa nu riste nimic, C s-a urcat la tastatura si a si facut rezervarile de avioane pentru el Si B. Pentru el cu AirFrance din Frankfurt (asa credea el ca e bine atunci) iar pentru B. din Bucuresti prin Amsterdam. S. avea biletele deja rezervate, el urma sa plece cu o saptamana mai devreme, avand un curs de pielisti la Denver.

R. e prototipul barbatului … e un prototip de barbat. E frumos, inalt sportiv, rocker sensibil. Daca-l vezi pe motor, juri ca pentru el s-a inventat Harley Davidson, dar daca e sa omoare o musca, i se frânge inima in mii de licurici. Si e un foarte bun prieten! Nu stie nimeni cum a reusit de s-a scos sa vina si el, dar se banuieste ca a reusit sa hackuiasca chiar nucleul Matrix-ului. C. i-a spus de trip stiind ca-si doreste de mult asa ceva si oricum trebuia sa se dea mare ca el merge. Dar nu trec 10 zile si R. vine ca si-a rezervat biletul. Triunghiul se transforma in patrulater.

USA Roadtrip 2014 – jurnal pentru participanti si apropiati

Totul a revenit la normal

Povestile au fost putine, intepaturile au dezamagit asteptarile, Copacul a redevenit rutina, am revenit la normal neschimbati, neimpresionati. Oare?

Acesta a fost itinerariul

Apasati PLAY, animatia e marfa! Astept precizari daca traseul nu este exact.

 

 

Continut: 

  1. USA Roadtrip 2014 - jurnal pentru participanti si apropiati
  2. Decizia
  3. Intre timp
  4. Ziua cea mai lunga

Bine în pielea ta

Am auzit pe cineva de curând spunând că se simte bine cu sine, bine în pielea lui. O spunea de ca și cum ar fi fost un fel de destinație finală, o stare de conștiință superioară, care trebuie păstrată cu orice preț: “nu mai am nici o problemă, mă simt bine în pielea mea”. Sau: “nu mai am nimic de schimbat, mă simt bine așa cum sunt”.

Atunci am realizat că pentru cineva care se simte rău în pielea lui, a se simți bine cu sine, poate fi cel mai înalt ideal, deși sunt mulți care nesocotesc disarmonia în care se găsesc cu ei înșiși, pentru scopuri mai înalte. Și mai este ceva în această afirmație care nu poate trece de o examinare mai atentă: în privința sentimentului de sine poți doar să nu te mai simți rău în pielea ta. Din momentul în care nu te mai simți rău, cum te simți în pielea ta nu mai are importanță. Evident
că te poți simți bine în pielea ta intr-un mod euforic, narcisic, dar asta are mai puțin de a face cu armonia. 🙂

Bucuria pe care eu o cunosc, vizavi de simțitul în pielea mea, este ceea ce am simțit atunci când mi s-a luat această piatră de pe inimă.

6 săptămâni în jurul lumii – Jurnal de Călătorie

Lun 07.10
9:36

Am plecat cu două inimi. Una plină de emoție – nu mă așteptam la asemenea manifestare de emoție din partea Alexandrei: mă ținea în brațe și nu-mi mai dădea drumul aseară: tati, o să-mi fie atât de dor. Și mie!!!
Cealaltă inimă zboară sus, la propriu și figurat.

Mă voi întoarce pe acest aeroport. Peste 5 saptămâni și ceva: pe 16.11. Până atunci, aventură pe 4 continente la Business Class, trăind din geamantan!

20131030-120231.jpg

20131030-120305.jpg

 

Avocatul lui Iisus

Un avocat din Kenia dă în judecată la Curtea Internațională de Justiție statul Israel, statul Italian, pe Irod si Pilat pentru condamnarea lui Iisus.

In engleză:
http://freebeacon.com/kenyan-lawyer-sues-israel-over-death-of-jesus-christ/

În germană:
http://m.spiegel.de/panorama/justiz/a-914329.html#spRedirectedFrom=www&referrrer=https://www.google.de/

Foarte interesant acest proces, dacă se ajunge la deschiderea lui …

Polisse – cinema aproape romanesc

Printr-un realism “țipător”, amintind de ultimele filme românești premiate, Polisse ne face martorii vieții de zi cu zi și ai cazuisticii complexe, diverse și înspăimântătoare a unei brigăzi de protecție a minorilor din Paris. Pe tot parcursul filmului, ajunge la noi, din toate unghiurile posibile calitatea cu totul aparte a sentimentelor pe care copiii le nasc în noi, atât în sens bun, cât și – prea adesea, din păcate – în sens rău. Inevitabil, orice om normal, în fața agresiunii asupra unui copil, devine salvator cu orice preț, eroic dacă este nevoie, împlinindu-și astfel menirea de treaptă care împiedică prăbușirea unui suflet, uneori cu prețul propriei prăbușiri.

Merită văzut și discutat/dat mai departe …

Ascuns sau la vedere în comunicare

Mă număr printre cei care preferă să comunice la nivel rațional, recepționând totuși nivelurile mai adânci ale comunicării: afectiv, corporal, inconștient, etc. Fac asta din două motive:

  1. Respect: decid să iau în serios, ceea ce interlocutorul meu decide să-mi transmită, nu ceea ce intuiesc eu, sau rezultatul interpretărilor mele empirice,
  2. Mă simt mai sigur în comunicare la nivel rațional decât intuitiv, interpretativ, eventual speculativ.

Condiția ca să pot rămâne în teritoriul meu preferat, al comunicării raționale este ca semnalele pe care le recepționez la celelalte niveluri să nu contrazică flagrant mesajul la nivel rațional. Dacă aceasta se întâmplă, este clar că interlocutorul meu vrea cu tot dinadinsul să-mi ascundă ceva, ba chiar să mă inducă în eroare, sau mai simplu, să mă mintă. În acest caz, îmi pierd rapid interesul de a comunica la orice nivel cu interlocutorul respectiv, părându-mi-se inutil, atât să continui să mă las indus în eroare, cât și să încerc să descopăr un adevăr mascat într-o mie de veșminte. Revin atunci la paradigma respectului: dacă omul vrea să mă mintă, de ce să-i fac eu în ciudă, descoperindu-i minciuna, sau mai cinic: dacă-i descopăr minciuna, tot nu voi putea avea încredere în el, deci la ce să-mi mai bat capul?

Așa sunt eu, în partea cealaltă însă avem o categorie de oameni care sunt mai interesați, nu doar de celelalte niveluri de comunicare, ci de exact lucrul sau ideea pe care interlocutorul lor vrea s-o ascundă, mergând până la a bănui automat o parte ascunsă conștient în orice comunicare, cu orice interlocutor. Cu alte cuvinte, ei pornesc de la premiza lipsei de sinceritate la mai toți interlocutorii lor, ba chiar a intenției omniprezente de a minți. La primă vedere au dreptate, sunt șmecheri, nu sunt naivi, sinceritatea nu poate într-adevăr fi de la sine înțeleasă, dar … nici minciuna. Și în definitiv, cu ce drept îi deranjează pe ei lipsa de sinceritate a interlocutorilor – N.B. în cazul în care aceasta nu e chiar minciună?

Mă irită atât atitudinea scrutătoare a acestor “ne-naivi”, care încearcă din reflex să caute mereu în spatele celor spuse, cât și rigiditatea imbecil-zâmbitoare a unui interlocutor care refuză să ia în calcul altceva decât mesajul rațional transmis direct. Cred că inteligent ar fi să validăm între ele informațiile recepționate prin diversele antene cu care am fost înzestrați întru comunicare, prioritatea excesivă acordată unuia dintre canale, având întotdeauna ca efect vicierea comunicării. Noroc că avem mult de învățat fiecare de la fiecare în acest domeniu. 🙂

Noi și scena politică – Iulie 2012

Când toate mîncărurile care ți se oferă iți provoacă greața … ar fi cazul sa iei un tratament de stomac.
Extrapolând la scena politică românească, al acestui iulie halucinant, ar trebui ca fiecare dintre noi sa să gândească ce nereguli din el însuși au putut contribui la crearea situației actuale, sau chiar au atras-o în ascuns.
Poate acest spectacol grotesc este și un soi de oglindă …