Aseară, într-un film mediocru se făcea că un tată, știind că urmează să moară în următoarele 60 de minute, are o discuție-testament cu singura sa fiică, adolescentă. Pe lângă declarații dramatice de iubire, mândrie și iertare, m-a lovit în moalele capului următorul schimb de replici: “Promite-mi că vei deveni o persoană de care mama ta să fie mândră întotdeauna!” – “Promit!”.
Acest îndemn m-a frapat ca ceva profund familiar și nu familiar doare mie, ci probabil majorității copiilor crescuți “normal”, “sănătos”, cărora părinții au încercat să le transmită niște valori, în care ei la rândul lor credeau cu putere. Câți dintre noi nu au urmat cu loialitate un îndemn similar, în decursul copilăriei sau adolescenței? Câți dintre noi, reușind măcar parțial să devină acele persoane, nu au sfârșit prin a se amăgi că acea persoană sunt ei? Câți dintre noi nu au ajuns să trăiască în paradigma “așa da, așa nu”: “Eu sunt bun, nu sunt rău, ei sunt răi”, “Eu sunt harnic, detest lenea și leneșii”. Am ajuns să trăim în această paradigmă pentru că cineva, la un moment dat, cineva foarte drag nouă, a crezut că are dreptul să ne ceară să FIM într-un anumit fel, în loc să ne ceară singurul lucru îndreptățit, anume să FACEM sau să NU FACEM ceva. Ne-am însușit un anumit model de comportament pentru a câștiga ceva mult dorit, apoi, pentru a nu pierde lucrul câștigat, pattern-ul a devenit parte din noi. Și tot așa, învățând tot mai multe partituri și scheme de adaptare la mediu, am ajuns să credem că SUNTEM aceste scheme, de supraviețuire afectivă până la urmă. Mulți dintre noi au renunțat chiar la a căuta moduri de reacție, interpretări și soluții noi, ajungând să se creadă reduși la propriile obiceiuri. Până ce, supuși unor experiențe noi, s-au suprins reacționând neașteptat, din instincte ne-bănuite. La o experiență limită vom reacționa de multe ori în contradicție cu tot ce știam despre noi înșine, atunci imaginea noastră de sine va trebui să se lărgească cu noul registru tocmai descoperit. Uneori acest conflict poate fi dramatic, dar după câteva astfel de experiențe, ar trebui să ni se releve futilitatea autodefinirii.
Din teama de a pierde respect, iubire, îngăduință, rămânem atașați unei imagini de sine prefabricate, uitând că favorurile câștigate astfel sunt iluzorii, sunt câștigate de personajul interpretat, nu de actorul din spatele său. Astfel, paradoxal, putem ajunge în culmea singurătății, deși suntem iubiți de sute, mii, milioane de oameni uneori. Nu putem capta această iubire, căci e direcționată spre proiecția noastră conștientă, meticulos fabricată, spre sosia noastră, ce ne încovoaie spinarea.
Putem concluziona că imaginea de sine este mereu doar un ciob dintr-o oglindă spartă, o minciună, care stă între noi și ceilalți dragi, între noi și noi înșine, între noi și iubire. Dar ce este dincole de ea? Puțin mai mult adevăr, puțin mai multă nemărginire, șansa la iubire și la comuniune autentică.
Nu mai cereți nimănui, dar mai ales copiilor să fie în vreun fel (ca și cum n-ar fi deja, și mult mai mult decât ne putem imagina)!
Acelasi lucru este valabil si la adulti, nu doar la copii. Si adultii pot inceta sa isi mai ceara sa fie ceva si doar sa fie asa cum sunt. Ar insemna sa se accepte asa cum sunt.
Stiu, doar vreau sa arat unde e capcana sau iluzia: anume in a incerca sa te definesti (as sunt, asa nu sunt), ingradind astfel verbul A FI.
Foarte frumos, ideal!