Spyder

Incredibil, e sfârșit de Octombrie, iar zăpada pârâie sub clăpari, la -7℃. Mulțimea se îndreaptă cu încetinitorul spre porțile de acces în instalația sofisticată, care intercalează pe același cablu două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă, două scaune și o gondolă…
– Tati, de ce nu luăm scaunele, că merg mai repede?
– Cum să meargă, Ale, mai repede, sunt pe același cablu!
– Da, dar, uite, coada lor merge mai repede.
– Ți se pare.
– Nu, uite, vin câte două scaune la o gondolă.
Avea dreptate, ce să zic, plus că scaunele aveau câte 10 locuri.
– Da, băi, dar scaunele se opresc la mijloc, gondolele merg direct până în vârf.
– Cum adică se opresc la mijloc?
– Nu mai știi, de acum 2 ani? Lasă că o să vezi și-ți aduci aminte.
Soarele ascuțit se reflecta din streșini, geamuri, ochelari. Atomic-urile XT double-deck, cu un design oribil, portocaliu cu caractere albastre și un fier negru pe mijloc, pe care le cumpărasem la sfârșitul penultimului sezon, erau acum super-răspândite.

Abia așteptam prima tură pe anul ăsta, la fel ca majoritatea vecinilor de coadă din jur, relaxați, bucuroși că sunt aici, între soare și zăpadă, în loc să fie la servici. N-ai cum să nu simți, această zăpadă perfectă, la sfârșit de octombrie, ca pe un covor roșu care ți se întinde în față. Habar nu aveam cărui eveniment religios era dedicată această zi liberă de 31, dar, pentru mine, român ortodox, nu avea nici o însemnătate. Sigur era o sărbătoare catolică, judecai după faptul că în Bavaria, land catolic, era liber și 01.11.
– Marius, ne întâlnim sus la teleschi, da! Marius, 7-8 ani, scutură energic din casca împodobită cu coarne de ren, în semn că “da, normal”. Tresar puțin, simțind grupul de puști români, strecurându-se printre noi, urmați îndeaproape de doi instructori. Fiică-mea se uită la mine zâmbind.

În străinătate, când întâlnești români, ai de obicei sentimente amestecate. Ai vrea să-ți manifești solidaritatea națională, dar în locul ei, în tine, găsești un mare gol. Atunci ai reflexul de a supra-compensa și a sări în brațele celuilalt, plângând după slană cu ceapă, polenta, Coloana Infinitului, Luceafărul, și morții de la Mărășești. Iar atunci te uiți la el, la românul care ți-a ieșit în cale, parcurgând cât poți de repede, să nu se prindă, un check-list mental:
1. Mă cunoaște? Să nu fie vreun vechi coleg de liceu sau fiul doctoriței din Ghimbav și să mă fac de râs. Relevant mai ales pe pârtie, unde suntem destul de mascați, iar grupul schiorilor e destul de limitat … credeam eu.
2. Are ceva cu mine? Poate omu’ e șmecher și nu-i plac fețele de români. Poate i se pare că suntem la St. Moritz și se simte jignit să vadă alt român că-și permite să schieze acolo.
3. Dacă nu mă cunoaște și nu vrea să se ia de mine, ce-aș putea oare să vorbesc cu el? Dacă doi români nu fac parte din categorii socio-culturale apropiate, cu alte cuvinte, dacă nu aparțin aceleași găști, lărgite sau nu, e nevoie de curaj, sau de o motivație concretă, pentru a iniția un dialog. Ne leagă, din păcate, mai degrabă complicitatea de gașcă, decât educația, sau valorile comune.
Sau poate e doar teama cu care ne-am născut în os, cei mai de vârstă mijlocie în sus, că oricare dintre noi, prieten, unchi, frate, poate fi și chiar s-a dovedit că este turnător.

În cazul de față, poate și doar pentru apartenența la gașca schiorilor, curiozitatea învinse circumspecția. Eram la un pas de a intra în vorbă cu unul dintre instructori, să-l întreb de unde e și cum a ajuns, cu grupul de copii, tocmai în Kaprun, o stațiune nu foarte cunoscută. Aș fi vrut să-l întreb mai ales cum i se par pârtiile, pe unde s-a dat și cumva să împărtășesc cu el bucuria primei zăpezi. Aparenta autosuficiență și expansivitate a grupului, nu mi-au creat ocazia unei abordări ne-intriuzive. Unul dintre copilași se strecurase între timp în fața mea, astfel încât am putut să-i observ costumul Spyder nou nouț și schi-urile Fischer Race Junior, în total, peste 1000 €. Instructorii, luând o pauză de la îndemnurile autoritare și savante adresate copiilor, rămăseseră puțin mai în spate. Cu toate astea, discuția lor se auzea perfect:
– Ia uite câta coada frate!
– Da, s-au strâns toți fraierii la ski, e zi liberă la ei.
– Bă, o porcărie! Nu mai calc pe aici în viața mea, mai ales când au ei zile libere. E varză!
– Nu merită, e pârtia plină de tembeli, n-au instalații ca lumea, satul jos e mort… Mă apăsau dimensiunile acestei liste și năduful sincer, cu care se abținea a continua enumerarea lipsurilor. Al doilea puști, tot în costum Spyder, venise lângă primul și se încurcaseră în schi-uri, astfel încât se sprijineau pe mine, să nu cadă. Eu mă uitam cu oroare la fiică-mea, la schi-urile ei cumpărate de pe eBay și geaca neagră, cu care urma să meargă la școală la iarnă. Acest mini-concediu de 3 zile ne costase așa: 650 € cazarea, 250 € ski-pass, 280 € școala de ski pentru ăla micu’, 100 € benzina, plus vreo 250 € restaurantele. În total 1.530 €, pentru 3 zile. Și toate astea pentru prima zăpadă și ziua liberă, fără de care, în Germania, era imposibil să scoți copiii din școală. Scump ca naiba, dar nouă ni se părea perfect, până să apară ăștia. M-am bucurat că nu intrasem în vorbă, ar fi trebuit probabil să le dau dreptate, să-i compătimesc, pe ei și pe mine, pentru așteptatul timp de 5-6 minute, hai 10, la coadă pentru a ajunge în vârful ghețarului. Ași fi vrut să-i fac să-și uite pentru o clipă nemulțumirea și să privească lacul Zell din vale, 2000 m sub noi, în care zăpada care ne pârâia sub clăpari nu ajungea, decât poate în toiul verii, dar m-am liniștit, regăsind zâmbetul relaxat al fiicei mele. Ajunși la barierele de acces, puștii, stimulați de indignarea instructorilor, se agitau să se bage în față. În fond, de ce să nu le-o iei în față la nemțălăi, cum stăteau ei cuminți, zâmbind tâmp, ca roboțeii la coadă, invitându-te parcă să-ți bați joc de ei. Îmbulzeala la urcarea în gondolă, a fost cât de cât cavalerească, un fel de “care pe care”, dar fără ostilitate. Stația de la jumătatea versantului despărțea telescaunele, care se întorceau goale înapoi, de gondole, care-și continuau fără oprire drumul spre vârful ghețarului. Gondolele care veneau de sus, se despărțeau și ele, una o lua în jos, iar cealaltă se întorcea, intercalându-se pe firul de urcare în locul lăsat liber de cele două scaune care se întorceau în vale. După închiderea fermoarului, începea peronul stației, unde ușile gondolelor se deschideau, pentru a primi schiorii de la jumătatea pârtiei. Nu puteai, adult sau copil, să nu privești cu oarece fascinație acest mecanism.

Fiică-mea făcea ochii mari, de fiecare dată când gondola, pe drumul spre ultima stație, vârful ghețarului, era legănată de câte o rafală de vânt.
– Tata, sus o să fie vânt tare?
– Poate o să fie, da’ nu pățești nimic.
– Știi, când vine așa o rafală din aia de vânt, parcă simt că nu pot respira.
– Și te sperii?
– Da. Cu fiecare an care va trece, voi regăsi mai greu această candoare în ochii ei. Mereu, oricât de greu va fi și atunci când ea va avea vârsta mea de acum, voi continua bezmetic să o caut.
– Ții minte cum e când înoți și intri cu capul sub apă? Tot nu pățești nimic. Ce, atunci te sperii?
– Nu
Jos, în dreapta, teleschi-ul urca paralel cu gondola și era plin. Oare de ce ar prefera cineva teleschi-ul pe aceeași rută? Să mergi prin frig, susținut de o bară și să faci dublul timpului până sus, în loc să stai într-un spațiu închis, ferit de vânt, cu fundulețul pe o bancă încălzită… Mă uit în vale, coada la teleschi e mai mare ca cea de la gondolă, ar fi fost singura explicație. O nouă rafală de vânt ne accentuează tangajul, chiar înainte de intrarea în stația din vârf, șinele instalației ne redresează cu smucituri. Peronul la sosire e lung de vreo 20 de metri, așa că nimeni nu se grăbește la coborâre. E chiar timp pentru priorități oferite galant, la părăsirea gondolei. Mergând în urma fetei mele, îmi ridic fără grabă schi-urile din lăcașul lor și observ că peronul era plin de lume, abia se înainta.
– Îți aduci aminte, puiule de stația asta? Nu-și aducea aminte, dar nu-mi răspunse, se mulțumi să-mi zâmbească. Oare ce se întâmplase, era vreo oră de vârf, sau ceva? Totuși coada înainta și profitai de ocazie să-i reamintesc de vizita din urmă cu doi ani, în interiorul ghețarului.
– Vezi ieșire din stânga, “Gletscherwelt”? Acolo e peștera aia de gheață.
Între timp, coada înaintase și se putea vedea în dreptul ieșirii dinspre pistă, casca unui soldat. Era neagră, veche, metalul greu părea că-i înfundă soldatului capul între umeri. În timp ce ne apropiam de el, i-am urmărit fața, degaja constant un zâmbet prietenos și relaxat. Era un veritabil soldat nazist din al doilea război mondial, cu banderolă cu zvastică pe braț, cotul sprijinindu-și-l pe un pistol-mitralieră cu încărcătorul pe post de mâner. Ne îndruma cu mișcări calme, spre colegii lui, aflați în fața ieșirii, pe pistă.
– Schiorii avansați, vă rugâm în dreapta, ceilalți, vă rugăm, în stânga.
Cei trei soldați, din vârful pârtiei, aidoma îmbrăcați, dar cu pistoalele-mitralieră pe spate se apropiau de câte unul dintre schiori, cu mișcări politicoase, care cereau încuviințarea, și le lipeau zâmbind timid câte un smiley galben pe piept. Alegerea lor, nu părea să urmeze vreo logică, se îndreptau pur și simplu spre cei care păreau că au nevoie de un zâmbet. Câțiva metri mai încolo, alți doi soldați naziști dădeau explicații practice, asaltați de schiori, cu planul pârtiilor desfășurat în fața lor.

Coborârea din partea stângă, era de fapt doar o buclă largă spre platoul de la baza piscului. Cea din dreapta, coborând direct spre același platou, oferea în plus accesul spre pârtiile roșii și negre de pe versantul estic. Pista principală, lată și destul de lină, unea platoul cu stația de mijloc, unde scaunele se despărțeau de gondole. Am coborât încet, cu multe opriri, în urma fiicei mele cei doi kilometri de pârtie, forțându-mă să am răbdare cu precauția ei exagerată.
– Ale, ce ți-a spus instructorul ăla, acu’ doi ani, când te-a convins să renunți la plug?
– Să nu-mi fie frică să cad, că așa e la ski, se mai și cade.
– Și vrei să-ți dau un brânci, să cazi, să vezi că nu pățești nimic?
– Nu, tata, lasă că-mi revin.
– Hai că ajungem imediat la stația de gondolă.
– Nu, te rog, hai până jos la mama, să vedem cum e și porțiunea aia. Deci își aducea amintea! Al doilea tronson de pârtie era mult mai ușoară, un fel de drum forestier mai lat. Trăiască manipularea omului de către om!
Pe această porțiune, media de vârstă scăzu dramatic, grupuri de copii șerpuiau în plug dintr-o margine în alta a drumului, mămici dezorientate, cocoțate pe câte un hop mai înalt se încurcau în bețe, iar nelipsitul erou al pârtiilor, trecând razant pe lângă sperietura lor, le smulgea câte un țipăt excitat. Am întors instinctiv capetele după un instructor furios, care tocmai își încheia tirada de mustrări către turma lui răsfirată, cu un “Târgu Mureș”, azvârlit cu năduf, ca un fel de “ducețivă-n… ungurime”.

Trecând pe lângă ei, mă gândi dacă aș putea să-i explic fiicei mele efectul Doppler. Oare îi va plăcea fizica, vom avea discuții despre Newton, vom rezolva împreună probleme de termodinamică? Fenomenele capilare, tot nu a reușit să mi le explice nimeni, poate cu ea voi găsi explicația. Panta era din ce în ce mai lină aproape că nu mai necesita viraje, mi-aș fi putut continua reveria pe schiuri, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi, înainte de următoare curbă, de dreapta și de-a stânga pârtiei, două cămile, pășind agale prin zăpadă, fără a se afunda. Cea din stânga purta un arab mic și îndesat, îmbrăcat tradițional, într-o djalaba groasă, gri și sandale, dar înfășurat într-o pufoaică bombată de atâta puf, iar în fața lui o femeie, în strai negru până la glezne, ghete și fața complet acoperită. Arabul de pe cealaltă cămilă, puțin avansată, mai înalt, zvelt, înfășurat și el într-o pufoaică, dar încălțat în cizme, părea liderul grupului. Bărbile ritualice, în care se rătăciseră câțiva fulgi albi, foșneau în contact cu suprafața aspră a pufoiacelor. Trecând de ei, îi simțeam în spate ca pe niște păstori, mânându-și răbdători turma spre plaiul celor o mie de virgine. Văzui piscurile Alpilor transformându-se în dune și pe noi toți rătăcind însetați, fără drum, fără busolă, tăvălindu-ne prin nisipul încins, în costumele noastre de ski, în timp ce continuam să fim flancați de cele două cămile de-a dreapta și de-a stânga, imperturbabile, în drum spre o destinație sigură, singura posibilă.

Curba în care intrasem, ne obligă la câteva viraje, încheiate printr-o oprire bruscă pentru a cerceta porțiunea abruptă din continuarea ei. Avea doar vreo 50 de metri, dar era plină de hopuri înalte, iar fiică-mea trebuia să le negocieze unul câte unul. La capătul acestei pante, era stația de bază, cu restaurante, șezlong-uri la soare și muzică de Apres-ski.
– Ai vorbit cu mama? Ne așteaptă?
– N-am vorbit cu ea, o sun când ajungem jos. Hai, dă-ți drumul, o îndemnai, deși știam că n-o va face.
Oare există ancoră mai puternică în realitate, decât un copil?
Mama ne aștepta, făcându-ne cu mâna din depărtare, ca un far care te invită să te ciocnești de coastă. Încercasem ani de zile să o conving să învețe să schieze, cu răbdare, monitori privați, încurajări, mișto-uri, în zadar, a rămas și va rămâne credincioasă paltonului, iar eu legat, cu copiii de gât.

Șnițelul cu pommes frittes, oare limba germană în toată complexitatea și precizia ei, nu a găsit un cuvânt pentru cartofi prăjiți, a oferit fetei ocazia de-ași povesti impresiile și mie de a încuviința sec. Admir sincer capacitatea maturilor de a conversa cu copiii, o pun pe baza unui soi de inventivitate, pentru mine misterioasă. Oboseala teatrală a fiică-mii îmi dădea speranțe, iar refuzul ei de a rămâne după masă jos, să se odihnească, mă exasperă cu atât mai mult. După o scurtă pauză de digestie am coborât spre intrările de la gondolele intercalate de scaune. Holul era ocupat de puștii noștri în costume Spyder, care țopăiau de colo colo, strigând unul la altul și bătând din clăpari, în timp ce instructorii, aplecați sau în genunchi, le curățau și împachetau echipamentul. Tare curios eram să aflu despre instructori: erau părinți sau doar angajații acestora, slugăreau la copii dintr-un ordin, sau din convingere? Eu unul îmi obișnuisem copiii să-și ducă și îngrijească singuri echipamentul, pe cât posibil, atitudine pe care o observasem la diverși instructori și care se potrivea și cu lenea mea aspirațională. Mă încerca un sentiment de rușine și unul de mândrie, făcând comparația.

Am luat din nou o gondolă, eram amândoi zgribuliți la contact cu frigul, iar băncile încălzite nu ne ajutau. Mă uitam la Ale, stând ca o pernuță între doi bărbați masivi. Mereu mă va înduioșa privirea ei visătoare și dârză, atât de conștientă de propria fragilitate. Cu toate astea:
– Ale, ce zici, te dai singură pe pârtia mare până la stația de mijloc?
– Tu pe unde te duci?
– Pe pârtia aia roșie, ții minte, de acum doi ani? Aia pe care ți s-a făcut frică.
– Aia abruptă? Nu vreau!
– Nu Schatzi, tu te dai pe pârtia mare și ne întâlnim la gondola de la mijloc.
– Bine.
Ajunși sus observarăm că eram din nou de capul nostru. Soldații Reich-ului nu mai erau acolo, să despartă capabilii de incapabili. Le-am regăsit totuși, ieșind afară puștile sprijinite de peretele stație, între două perechi de schi-uri.
– Ale, eu o iau în dreapta, ne vedem la gondola.
După un canal plin de pietre de vreo 150 m se deschidea o pârtie, netedă, înfășurând piscul ghețarului ca un fular, de la urechea formată de terasa gondolei, până la baza gâtului, de unde porneau două pârtii roșii desăvârșite, ultima fiind mai de grabă neagră. Cea din stânga era închisă pentru antrenament. Puteai observa schiorii, alunecând printre jaloane, din adâncitura care despărțea cele două piste. Vedeai talpa schi-ului și fasciculul de pulbere albă ridicându-se ca scânteile unei freze, de la jumătatea schi-ului în sus. Am coborât de 3 ori cu poftă neagra din stânga, deservită de un telescaun dedicat, care te urca în vârf în sub 5 minute. Virajele necesitau ceva forță, datorită înclinației, dar terenul perfect neted, îmi dădeau siguranță. Spinarea muntelui se lăsa brăzdată nepăsător de canturile noastre. Ski-ori mai rapizi treceau pe lângă mine și le simțeam încordarea bucuroasă, schimbând greutatea în viraje, în armonie cu muntele.

La poalele pârtiei, un ofițer călare, purtând o cască lucioasă de metal cu un pinten în creștet superviza porțile telescaunului. Eram prea prins în rausch-ul acestei pârtii pentru a da importanță acestei noi viziuni. Abia când am obosit o leacă, m-am oprit lângă el. I-am adresat un “Bună ziua, Excelență”, încercând să par ferm, dar respectuos. Priveam încântat lațele coborând pe picioarele calului și acoperind copitele, ca niște jambiere. Nu și-a întors capul spre mine, deși simțeam că mă observase. După câteva secunde, îmi răspunse, în Română, cumva încordat:
– Ești de-al nostru, e bine. I-ai văzut, m-a întrebat, privind atent derularea oamenilor prin porțile telescaunului, parcă încercând să identifice asemănări sau deosebiri. Fără îndoială, era vorba despre grupul copiilor Spyder, cu instructorii lor.
– Nu, erau în stația de la mijlocul pârtiei, își curățau deja schi-urile.
– Foarte bine, îi așteptăm și mâine și poimâine, până se vor strânge toți aici. Să vină și cei din București, din Mureș, de peste tot, să formăm națiunea română de schiori, de cutezători, de stăpâni ai munților. Ski-ul ne va scăpa de melancolia dealurilor molcome și fatalismul baciului. Norișori de aburi se formau la nările calului.
– Mâine ne vedem aici, cu ceilalți, tinere. Încă nu-și luase privirea de la defilarea prin porțile de acces ale telescaunului, mă privise în tot acest timp cu lateralul calului. Văzusem deja atâția trecând prin acele porți, aliniindu-se unul lângă celălalt în poziție fixă pentru a aștepta șezutul mișcător să-i ia pe sus, încât vedeam aceleași mișcări repetându-se identic, ca într-un dans de roboți perfect sincronizați. Plecai capul în semn de încuviințare și renunțare și dădui să mă alătur defilării spre șezutul mișcător. Era interesant de observat: cu cât mai utopică o idee, cu atât mai ușor convins purtătorul ei, că ceilalți o adoptă fără îndoieli.

Nu reușii să mă mai încălzesc în timpul următoarei ture, îmi simțeam încheieturile reci și adunate. Mă despărțisem de fiică-mea de peste o oră și jumătate, cu siguranță coborâse în vale la maică-sa. De la jumătatea pârtiei o bretea ducea în dreapta, traversând baza pistei celei închise pentru antrenamente, unindu-se după câteva sute de metri cu pârtia ce mare. Mă nimerii direct lângă Ale, care își înșiruia sârguincioasă virajele precaute.
– Hai după mine, dă-ți drumul. Accelerai spre miriapodul teleschi-ului, care împărțea pârtia în două. Hai să trecem de partea cealaltă! Trecusem deja, ea s-a oprit:
– De ce? Nu vreau, e mai greu de parte cealaltă.
– HAI! Nu mai comenta atât. Nu mă așteptam să te găsesc pe pârtie. Câte ture ai făcut singură?
– Trei. Trecuse între timp printre picioarele miriapodului și se ținea după mine în viraje coerente. Mergi foarte bine, ții picioarele mult mai aproape. Aproape că nu mai mergi în plug. Nu-mi răspunse, evident. Nu voi înțelege niciodată în ce se transformă nevoia copilului de confirmare, când devii adult.
– Câte ture mai facem? Hai, vreau și eu să te văd.
– Tati, mi se adresă cu vizibilă mândrie. Uite, mai facem două ture și coborâm la mama, bine?
– Da, draga mea. Mă simțeam ca un ghiocel, abia răsărit între două firicele plăpânde de iarbă, în fața echipei de asfaltare.
Îmbătrânisem pe schi-uri în acea zi, iar acum simțeam frigul interior topindu-se în lacrimi. Mergeam tot timpul câteva zeci de metri înaintea ei, o îndemnam cu răceală să meargă mai repede, să țină picioarele mai apropiate, să nu-mi vadă emoția. Îmi simțeam pieptul și brațele arzând, picioarele, vrând să arunce schi-urile pentru a zbura spre ea, a o îmbrățișa, pe ea și această clipă. N-am vorbit nici când stăteam alături la coadă, nici când am ales gondola spre care să ne repezim, nici măcar când treceam printre excrescențele mișcătoare ale teleschi-ului. Am schiat, viraj, după viraj, fără tulburare, fără claritate. N-am vorbit nici despre frigul care se așternea în urma soarelui coborât la asfințit, nu ne-am întrebat dacă ne oprim, sau mai facem o tură, am luat-o pur și simplu în jos, unul lângă celălalt, spre stația de bază unde ne aștepta restul familiei ne-bănuitoare.
S-au reîntâlnit, frate cu soră, în cearta lor perpetuă, mamă cu fiică, în dependența lor întunecată. Ne-am strâns în cerc să privim un elicopter care ateriza anevoios în spatele turnantei telescaunului, stârnind a mică furtună de zăpadă sau nisip fierbinte. Selfie-uri și poze trimise cu trufie colegelor de școală.
– Te rog, lasă-i să-și care singuri schi-urile! Cu expresia de a fi fost din nou prinsă ajutându-și pe furiș copiii, nevastă-mea le înmână, cu inima frântă de milă schi-urile prea grele pentru oboseala lor la sfârșit de zi.
După câteva încercări, ne-am găsit în sfârșit loc, împreună cu alți 7-8 schi-ori obosiți și un paltonar, într-una din gondolele rotunde, suspendate pe două cabluri portante, care ducea în vale, la poalele muntelui. Paltonarul, care refuzase să ia loc, a scos după câteva secunde de coborâre o stație și a început să comunice agitat, într-o germană complet ne-inteligibilă informații despre starea pistelor pe care le survolam care, prin dispariția zăpezii se transformau treptat în drumuri. Am înțeles totuși iritarea lui: căuta schiori naufragiați, aventurieri doritori să fie salvați de pe marginea prăpastiei, înjurând în păsăreasca lui toți turiștii turbulenți, care necesitau intervenția salvamont-ului din pur teribilism: ruși, români, polonezi.

Priveam cu fascinație sub fusta muntelui când, coborând, am lăsat în urmă și ultimul fir de dantelă din voalul de zăpadă. Vedeam vinele întortocheate și monturile muntelui bătrân, lăsând să crescă câte un sfârc de brad solitar și îndemnându-te să-i ghicești, cu vibrație-n uretre, crăpătura cea adâncă.
În marea parcare de la poalele muntelui, între autocare venite de aiurea, se ciocnea beri și, în bocăînit vesel de clăpari, se asculta Queen, The Show Must Go On.

Lasă un răspuns