Prolog la un taifas

“Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la “alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră. Continuă să citești Prolog la un taifas

Masca

O clipă doar de fericire,
Un da la tot ce ești, șoptit,
Și masca ta, ce-i apăra pe toți de tine,
Mândrie-n lupta ta de asuprit,
O simți de lut, te-înțeapă, nu mai vrea să șadă,
Vezi munții de efort ce te-au îmbătrânit.

Masca de lut nu-ți va mai fi prieten,
Altcineva cu ea te-a înavuțit.

De vei mai vrea să îți acoperi râsul-plânsul,
Fă-ți straie doar de-acoperit,
Și când te întâlnești din nou cu tine,
Asculta-te spunând “bine-ai venit”.

Taj

Mahal –> mahala, ce transformare la preluarea in Romana. 

Nu stiu daca măreția are de-a face cu iubirea, nu stiu nici de ce ai vrea sa-ti păstrezi măreția dupa ce mori.

Dar faptul ca totul in interiorul si împrejurimile Taj-ului respecta cu strictețe principiul simetriei, cu excepția amplasamentului mormântului lui, care e excentric, lateral fata de al ei, imi spune ca ceva a fost acolo 🙂

Delhi


Mult mai curat si ordonat decat Mumbai, procent mai mic de musulmani – in templele hinduse e interzisă burka, iar populația musulmană e relativ izolata intr-un cartier, vizibil mai spart. Ghidul nostru Sikh, se plânge de Ghandi ca a permis musulmanilor sa rămână in India, la despărțirea Pakistanului. 

Prețurilor din restaurante, li se adaugă in jur de 40% TVA si alte taxe, lucru ne-specificat nicăieri. Chiar si prețului camerei de hotel, rezervate prin Booking i se adaugă la fata locului vreo 20% taxe. 

Stat 1,5h la Immigration, viza costa 90€/persoana si nu mai merge “on arrival”. Fiecărui turist se încearcă in zadar sa i se ia amprente: întâi pui mâna, nu merge, mai jos, mai sus, nu merge, iti da o soluție cu care sa te freci pe mâini, pui, nu merge, abia dupa aia vine cu un șervețel si șterge suprafața de contact, pui, tot nu merge, beculetul roșu continua sa palpaie, grănicerul se uita obosit, dupa aia concentrat in ecran si zice ca a mers si-ti pune ștampila si te lasa sa treci. La un metru in spatele ghiseului dai de un tip care verifica daca grănicerul a pus ștampila. Ei toti sunt zen. 

La intrarea in Templul Akshardam, am fost pus sa arunc țigările si bricheta la coș. La ieșire, le-am putut recupera din același loc. O vaca, 3 boi. Vaca o fi si ea sacra, știe cineva?

Copiii (5 si 10 ani) sunt inițial puțin reticenți, apoi spun ca e iute mâncarea, apoi sunt puțin scârbiți in jurul mulțimii din jurul Gate of India, apoi, văzând ca părinții se simt bine, încep si ei sa nu se mai gândească si sa intre in atmosfera vibranta si in fond foarte umană. 

Noaptea, la întoarcerea acasa, cartierul aduce a Titan, înainte de intifada canină.  

Despre nesimțire – din nou

Următorul articol are 7 ani, se cer ajustate concluziile:

“În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vre-unul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Continuă să citești Despre nesimțire – din nou

Prea înalt vis de femeie

Vrei să fii cârpa umedă, ce după luptă
Înmiresmează și dezmiardă răni,
Și varsă lacrimi nenăscute
De luptător înaripat și domn de drept,
De alungat ce și-a reluat regatul,
Bărbat stăpân pe o planetă pe pământ.

Dar știi că lupta nu se va sfârși vreodată,
Eroul tău nu va veni învingător.
Învingător e cel ce crede,
De-i în picioare sau înfrânt se roagă,
Iar visul lui e mărturisitor.

Singurul lucru care se sfârșește veșnic,
E timpul batjocoritor.

Din teama ta de încă o paiață,
Creezi și crești himere cărora să le dai tot,
Dar timpul nu-l poți păcăli, iubito,
El te îndeamnă cu scheletul lui,
Să dai azi și acum peste cât poți suflare,
Sa te dai chiar cât nu te ai, pe-o simplă noimă,
A sufletului tău clarvăzător.

Gratii

Strâng gratiile în mâinile arzând
Și lacrimi reci îmi mângâie obrajii,
Ca un executabil ‘n fața ultimei țigări
Deschid larg ochii pentru prima oară.

Ce văd?
Tot o celulă dincolo de gratii!

O periuță ofilită lângă robinet,
Deasupra ei m-orbește soarele-n oglindă,
Pe ceafă-l simt întâia oară-arzând,
Din spate chicotesc copiii,
Mă-întorc trezit și fug cu inima în gât,
Din spate-un râs fetid
Să nu m-ajungă.

N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor “tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de “Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii “de bine”, “civilizații” și “civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: “sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

Lăsați-mă să-înnebunesc

Lăsați-mă să-nnebunesc încet de voi,
Dați-mi uitarea-n alte ploi.
Un careu.

Ne-am dat o întâlnire,
Am deschis ochii-n ea și v-am văzut lipsa de-nceput.
De ce?

Eram cu toții acolo și totuși am venit și eu,
Sau așa am crezut.
Și suntem fără lipsă, printre noi.

Iar dacă-am ști,
Dacă prin negură ne-am aminti,
Ce ușor, ce nimic nu e a fi,
N-am mai chiuli
In gluma asta cosmică de-a deveni.

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.