Tinerețe … bătrânețe … tinerețe

Foarte interesantă percepția pe care o avem despre propria vârstă. Îmi aduc aminte că la 30 îmi cădea cerul în cap, când eram copil însă, vroiam doar să cresc mai repede. Acum, la 36 mă simt mai tânăr decât la 35.

Fiecare vârstă are condiționările ei și – odată obișnuiți cu ele – ne e teamă să le schimbăm. De fapt suntem și ne simțim bătrâni doar în raport cu etapa din viață pe care tocmai am încheiat-o. În același timp suntem tineri și „verzi” în raport cu etapa care tocmai începe și trebuie – pentru a ne simți ca atare – doar să lăsăm în urmă ce am încheiat.
Deci, până la urmă, ce e bătrânețea? Lipsa curiozității, cred eu.

Simply iPad

Apple a lansat astăzi noua sa creaţie, pe nume iPad, 

  • la preţuri între 499 USD (16 GB, Wi-Fi only) şi 829 US (64 GB, Wi-Fi, UMTS),
  • şi având la bază sistemul de operare iPhone OS şi poate rula toate aplicaţiile din AppStore.
  • iPad-ul va fi pus în vânzare în SUA începând cu sfârşitul lui martie şi internaţional din iunie 2010.
  • Versiunile cu UMTS nu vor avea Simlock.
  • Ecranul, cu o diagonala de 9,7 Inch are rezoluţie HD.
  • Aplicaţia iBook, destinată afişării de E-Books are un E-Book Store propriun.

iPad-ul poate fi interesant pentru cei care utilizează laptop-ul mai ales pentru browsing, E-Mail şi multimedia – adică vasta majoritate. Device-ul, cu un preţ  neaşteptat de redus – paradoxal iPad-ul este mai ieftin decât iPhone-ul – poate aduce o revoluţie în categoria calculatoarelor portabile, aşa cum a făcut-o iPhone-ul, sau, dimpotrivă să rămţnă un produs absolut periferic.

Oricum interesant pariul făcut de Apple cu acest produs, prezentat de către Steve Jobs ca „cea mai însemnată creaţie a sa”.

Libertate

Contează puțin frumusețea gândirii
şi meșteșugul cuvintelor noastre,
în fața credinței din inima vie.
Căci sufletul liber dogorește credință,
în zborul său treaz spre infinita iubire.  

Minunată-i libertatea ce ne-o dă Dumnezeu
și povară pentru cei însetați de robie.  

În dragostea minții e nodul pieirii,
căci ea nu zboară la firea din noi.
Ferecându-ne singuri în turnul puterii
e doar copil vitreg al iubirii de noi.

În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui „cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la „Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: „Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică „cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Continuă să citești În București, fără treabă

Bine-ai venit, 2010!

Bine-ai venit 2010, te așteptam de peste un an! Din 2008, de la începutul crizei, mai exact. Fie ca Tu să fii anul regăsirilor – măcar puțin. Adio 2009, du-te de unde ai venit! Ai fost anul descoperirilor amare, anul scormonelilor și-al lipsei de credință.

Dar poate, mai mult decât orice, 2009 a fost anul în care am primit o mică proformă a facturii pe care o vor primi copiii noștri în contul nepăsării noastre:

  • Amânăm renunțarea la combustibilii fosili până ce benzina și motorina vor deveni mai scumpe decât energiile regenerabile, cu două urmări:
    1. Mai poluăm atmosfera timp de câțiva ani.
    2. Mai băgăm câteva sute de miliarde în buzunarele OPEC-ului, asigurând în continuare finanțarea organizațiilor teroriste islamice.
  • Blocăm datorită SUA și China a doua oară un plan de reducere a emisiilor poluante.
  • Din conflictele existente nu mai rezolvăm nimic: nu-l mai căutăm pe Bin Laden, nu-l mai sâcâim pe Ahmadinejad cu programul nuclear, nu ne mai interesează ce face Hamas-ul, sau ce s-a întâmplat cu planul de creare a unui stat palestinian.
  • Despre săracii Africii nu mai cântă nici Bono, ne luptăm însă ca blegii cu niște bieți pirați somalezi. Cutremurul de Crăciun din Indonezia îl trecem deja la capitolul Reality Show.

Într-un cuvănt, am devenit și mai cinici, cu noi și mediul nostru înconjurător social, natural, spiritual. Ne-a lovit criza în cap, dar, paradoxal mai ales pe cei doar marginal afectați de ea. A devenit mai egoiști decât eram deja și-am pierdut și ultima brumă de entuziasm.

La fel cum Ulcerul Duodenal este somatizarea stresului, în cele mai multe cazuri, această criză poate fi – eu cred că este – o manifestare superficială a unui blocaj social și spiritual mult mai profund. Mult prea multe paradigme s-au prăbușit în ultimii ani, fără a fi fost înlocuite de altele noi:

  • Lumea bipolară, atât ca putere, cât și ca dihotomie bine/rău.
  • Corectitudinea politică.
  • Globalizarea, va lua sfărșit, odată cu petrolul.
  • Economia de piață pură, minimal reglementată și neoliberalismul.
  • Natura ca dat constant.
  • Ecumenismul.
  • etc.

Acest uriaș Titanic ce este omenirea pare a nu mai putea continua fără o schimbare de curs. 2009 are singurul merit de a fi pus în calea lui un prim ghețar pentru a-l devia. Fie ca în 2010 să ne aducem aminte de busolă și să-nțelegem pe unde navigăm.

La mulți ani!

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație „lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

Maybach-ul la români

În 1935 Nae Ionescu, maestrul celei mai prolifice generații de gânditori români interbelici (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.) dădea curs pasiunii sale exclusiviste, comandându-și în Germania acest Maybach:

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: „Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul „Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis „Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie.” (Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu „ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a alienării societății romănești actuale. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.

Am votat și noi

În ziua alegerilor am fost cuprins de cum m-am trezit de o profundă stânjeneală vizavi de secvența în care urma, după un drum de 170 de km, vânzoleala și agitație, să depun lozul evident necâștigător în urnă – fie cu o atitudine demn-ipocrită, fie cu un zâmbet tâmp-încurcat. După aceea, cu sufletul senin, obștește mulțumit că mi-am făcut – nu-i așa ? – datoria față de patria noastră și a copiilor noștri, s-o iau iarăși cei 170 de km inapoii.

Totuși, cafeaua de dimineață și un mesaj primit m-au făcut să-mi regăsesc numaidecât poziția și motivația în ce privește prezidențialele de astăzi: era musai să particip cu votul meu la marele talcioc de favoruri dintre cele două tururi de scrutin. Cu dârzenia recâștigată, mi-am adunat toate muierile din bătătură și am pornit de grabă spre Consulatul României din Bonn.

Când am ajuns ne-am așezat la o coadă sănătoasă și cu perspectiove incerte. Se aștepta între 2 și 4 ore pentru a putea vota și aceasta cu toate că mulți dintre cei sosiți făceau cale întoarsă la vederea cozii. Noi am așteptat cu totul 3 ore.

Deși proasta organizare a îngreunat votarea, timpul foarte lung de aşteptare a fost cauzat și de o prezență mult mai mare la vot a românilor, luând evident prin surprindere personalul consulatului, aceeași suprindere cu care primăriile din toată țara întâmpină an de an prima zapadă: de parcă ar veni în mijlocul lui August.

Până la urmă însă, jumătatea de zi petrecută în picioare și frig în curtea consulatului s-a transformat într-un bun prilej de socializare și bășcălie. Cu genialul haz de necaz românesc – nu știu ce e mai tipic românesc, hazul sau necazul – întrerupt de nelipsitele gâlceve și răbufniri de indignare, urmate de fiecare dată de expresia unanimei dezamăgiri intra- și interromânești, am reușit să ne petrecem timpul în mod tonic și cu voioșie. Copiii au transformat curtea și chiar o parte a clădirii în loc de joacă, iar preotul parohiei din Köln ne-a mângâiat sufletele cu prezența sa impunătoare și câteva vorbe de duh.

Diferențele dintre candidații pentru al căror succes eram cu toții acolo s-au estompat, furiei cauzate de proasta organizare i-a luat locul o complicitate înțelegătoare și cu toții am alunecat pe nesimțite în dulcea Nirvană românească, acolo unde – dacă suntem împreună – nu mai contează nici de ce-am venit și nici ce altceva se mai întâmplă astăzi. Astfel, nepomenită și neanticipată de nimeni, „ziua de mâine” românească își păstrează privilegiul de a rămâne o veșnică supriză. Facându-ne astfel s-o iubim.

Am venit deci cale lungă, am votat, am stat în frig, dar n-am plecat cu mâna goală. 🙂

Tarantino si evreii

IB_2De mult nu mi-a mai provocat vreun film o asemenea stare de bună dispoziție ca „Inglorious Basterds”, ultima operă tarantiniană. 

Sarcastic și liber, Tarantino reușește să se apropie cu lejeritatea copilului – dincolo de bine și rău – de tema Holocaustului, ridicând confruntarea la nivelul adevărului interior, al inteligenței și libertății personale. O echipă de simpli soldați, dintr-o bucată și adevărați, scot la iveală penibilul fără margini al naziștilor, pentru ca apoi să-i ademeneasă la un loc și să-i pârjoleasă, într-o veselă isterie a răzbunării.  Scena aduce aminte de finalul filmului „The Rats”. 🙂

IB_3Demnitatea copilului inteligent care i-o plătește colegului bătăuș este actul final, eliberator al dramei unui popor prigonit și decimat, care prin bucuria inocentă a răzbunării își celebrează despărțirea de propriile traume. Este bucuria evidenței a ceea ce merită să trăiască.

De cealaltă parte, în afara conjuncturii istorice și nebuniei colective a poporului german, naziștii sunt niște fraieri penibili, complexați și dizgrațioși, cu o singură calitate: nu te saturi să le-o tragi! 🙂

IB_7Cu o veselă prietenie, Tarantino reușește să te facă să te bucuri pentru evrei, chiar într-un film despre al treilea Reich.

Link către trailer: http://www.youtube.com/watch?v=dOMKloOEKcU

Viitorul României este azi!

Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeată în cap din fundul fântânii,
scutura-vom din plete amintirile-amare
Și cu chef vom porni cu capu’-nainte.

Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.

Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare: