Balkan-Deutschland

De ceva timp mi se pare că văd tot felul de semne că nemții sunt pe cale să se balcanizeze: prețurile in magazine se negociază, abonamentul la Vodafone, așișderea … tocmeală peste tot.

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: “Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: “Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: “Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: “Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. “E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină 🙂 – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Piatra din mână

Hristos a inviat!

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!

Jurnal marocan

… din zecile de amintiri depanate in jurul Marocului copilariei noastre:

Dragă Ion,

Am aşteptat in fiecare zi cu sufletul la gura urmarea povestirii dumneavoastră. Mulțumesc pentru împărtășirea sinceră a frumoaselor amintiri din acel acasă exotic și acea extraordinară aventură care a fost Marocul pentru mii de români în anii ‘80.

Cum ați observat în final, Marocul copilăriei, pentru noi, al tinereții pentru părinții noștri, a fost o experienţă determinantă, care – sunt convins – ne-a schimbat viețile într-o bună măsură. Evident, experienţa a fost mult amplificată de antiteza cu lagărul de acasă. Marocul profesorilor, inginerilor și medicilor români a fost – cred – și un fenomen-experiment social: comuniatatea românilor era formată aproape exlusiv din intelectuali.

Cel mai important efect l-a avut însă vibrația umană extrem de puternică a marocanilor. Am redescoperit-o – revenind în Maroc – ca pe o coardă aparte a sufletului meu, care doar acolo vibrează.
Într-adevăr merită scris despre această experienţă, pentru mulți dintre noi, “copiii”, echivalentă ca bogâție și profunzime cu Humuleștiul lui Nică. Acest vis îl am și eu. Ar fi minunat de așternut pe hârtie cele 2 perspective: a copiilor și a tinerilor.

Cu bucurie în suflet,
Ciprian

P.S. Cu permisiunea dumneavoastră voi aduna capitolele într-un articol separat:

Pregatirea pentru Maroc,
Primul an in Maroc

De la inceput, as vrea sa precizez urmatoarele:
E mult de-atunci. Deci ce voi spune sunt amintiri inca vii.
Marocul pentru mine, ce am trait in Romania comunista, a insemnat botezul: aerian, si de frontiera noua, si nu numai.

In 1973 se pleca pentru prima data in Maroc. S-a aflat cumva pe sest, cum ziceam atunci in argou. Nestiutor fiind de limba franceza, am ratat primul an. Cand au plecat foarte putini profesori. Sa zicem un esantion experimental. Sub 100, in orice caz.

Continuă să citești Jurnal marocan

Berlin – București

Întors de curând de la Berlin, Mircea Cărtărescu își așterne impresiile într-un scurt articol, publicat în ediția online a Evenimentului Zilei din 19.02.2010.

Neputând să exprim mai bine propriile impresii și experiențe, aproape identice, nu-mi rămâne decăt să-l citez, mulțumindu-i:

Ca tristețea să fie deplină

Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu- se româneşte în jurul meu.
Continuă să citești Berlin – București

Identitatea românilor

Românii sunt – se pare – un popor prea tânăr, sau prea dezorientat, ca să nu-și mai pună radical problema propriei identități.

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. 🙂 Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap – să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus! 🙂

Blazare

Impresia că nimeni și nimic nu merită efortul, este o imensă aroganță. La baza ei stă un fel de convingere că oamenii din jur, societatea, lumea este angajată în întregime pe calea pierzaniei. Mai mult chiar: însuși efortul de-a ajuta sau salva oamenii din jur devine inutil, fie că blazatul e convins că ceilalţi sunt irecuperabil pierduți, fie că a obosit pur și simplu să tot salveze lumea. Oricum, în ambele cazuri, blazatul va ajunge singur la întâlnirea cu Dumnezeu, ceilalţi n-au mai putut fi salvați, săracii. Absolut sfântă tristețea metafizică a blazatului.

Pe lângă această tristeţe aproape eroică, blazatul nutreşte şi o profundă milă – nu compasiune, doar milă superioară, amestecată cu silă – pentru semenii săi, care – nu-i aşa? – nu-şi dau seama de futilitatea acţiunilor lor. Cea mai mare repulsie i-o provoacă însă întâlnirea cu o persoană entuziastă. Pentru el acesta este un imbecil, un biet hamster care aleargă la infinit într-o roată, fără a se mişca din loc. Blazatul este autosuficient în inacţiunea lui, profund conştient de importanţa covărşitoare a propriei persoane şi deplin satisfăcut de adevărul irefutabil descoperit: nimic nu merită vreun efort pentru că nimic nu are sens. Blazatul est cu adevărat un geniu în suspensie.

În faţa unei asemenea evidenţe, nici nu merită amintită mulţimea de hamsteri bezmietici, care, nesocotind importanţa propriilor eforturi, au ajutat la crearea acelei stări de suficienţă care permite celor superiori accesul la starea de blazare.

În Germană, entuziasmul se traduce prin Begeisterung, însufleţire. În antiteză, blazarea este în esenţă o stare de dezsufleţire, de moarte spirituală. Din perspectivă psihologică, blazarea pare a avea la bază ura de sine, căci ce altceva poate naşte un egoism atât de atotcuprinzător încât să refuze chiar şi urmărirea propriei plăceri?

Totuși, blazarea are o rezolvare relativ simplă, în raport cu anvergura trăirii: un pumn sau un picior în gură, evident simbolic (dar sincer). Asta face sens, nu?

Ce-am invățat din greva Lufthansa …

… în afară de a nu mai zbura prea curând cu ei. Următoarele le-am invățat pe propria piele, fiind reprogramat de 4 ori și ajungând la destinație cu 24 ore întârziere.

Se oferă fără probleme restituirea prețului zborului anulat, un bilet luat în aceeași zi costă însă mult mai mult.

Linia aeriană nu este obligată să ofere un zbor alternativ cu altă linie aeriană, ci doar cu propriile avioane, chiar dacă acest zbor este mult mai târziu.

În schimb, linia aeriană este obligată să asigure pasagerilor cazare, masă și transport local până la momentul zborului reprogramat.

Zborul oferit în schimbul celui anulat trebuie să fie pe aceeași rută și cu același număr de escale. În caz contrar, pasagerul poate refuza oferta și continua să aștepte un zbor similar, pe banii companiei aeriene – dacă are timp.

Linia aeriană mai este obligată să confirma în scris (printr-o adeverință) anularea zborului și intârzierea provocată fiecărui pasageri, adeverință care permite transferul eventualelor daune pricinuite terților (angajator, parteneri de afaceri, etc.) către linia aeriană.

Cine are timp de scrisori și avocați, poate să obțină în plus despăgubiri substanțiale chiar și pentru întârzieri de câteva ore. Eu unul nu m-am decis încă dacă îmi voi bate capul.

În rest, toate bune … în București a venit primăvara. 🙂

Mutare blog

Aparent s-a schimbat doar infățișarea, adică tema sau template-ul. În spate a avut loc migrarea întregului conţinut de pe WordPress.com (unde blogul fusese găzduit până acum, cu mai multe limitări) pe platforma WordPress.org, adică o aplicație găzduită de un host oarecare.

Cel mai greu a fost să găsesc un template care să-mi placă și să fie funcțional (2 sidebaruri, fonturi mari și loc suficient în coloana text, nici prea business, nici prea grunge etc.). Cred că am testat vreo 800 de template-uri până să mă hotărăsc pentru cel de față.

În fine, a urmat redirecționarea domeniului, setarea URL-urilor ca să arate ca cele vechi (“găsirile” vechi de pe Google ar fi fost altfel pierdute) și înlocuirea tag-urilor de embeding pentru filme.

Acum migrarea este încheiată, singurul lucru pe care nu l-am putut prelua sunt subscibțiile la articole și comentarii.

Așa că, dacă vă interesează să primiți in continuare update-uri la blog, articole și comentarii, vă rog să vă refaceți subscripțiile.

Să ne vedem cu bine pe www.cioiulescu.ro

Aparențe

Nu știu cine și de ce s-a gândit să pună între noi și realitate un paravan: aparențele. Acestea formează o țesătură densă, aparent impenetrabilă. Cel ce nu și-a pierdut sfânta curiozitate, va găsi – mai devreme sau mă tărziu – capetele libere ale acestei țesături și – deșirând până la capăt – va pătrunde esența lucrurilor.

Tentația de a accepta aparențele în locul realității este mare, la fel cum mare este consumul de energie pentru a le deșira. Dar oare, se ascunde realitatea de noi, se preface lumea în fața noastră? Evident nu, aparențele sunt doar rezultatul percepției noastre eronate. Deci, stricăciunea e în noi, e parte din noi … dar nu e a noastră.

Căci, oare cum ar putea exista răul în lume, dacă n-ar putea să ne altereze percepția realității?

Tinerețe … bătrânețe … tinerețe

Foarte interesantă percepția pe care o avem despre propria vârstă. Îmi aduc aminte că la 30 îmi cădea cerul în cap, când eram copil însă, vroiam doar să cresc mai repede. Acum, la 36 mă simt mai tânăr decât la 35.

Fiecare vârstă are condiționările ei și – odată obișnuiți cu ele – ne e teamă să le schimbăm. De fapt suntem și ne simțim bătrâni doar în raport cu etapa din viață pe care tocmai am încheiat-o. În același timp suntem tineri și “verzi” în raport cu etapa care tocmai începe și trebuie – pentru a ne simți ca atare – doar să lăsăm în urmă ce am încheiat.
Deci, până la urmă, ce e bătrânețea? Lipsa curiozității, cred eu.

Simply iPad

Apple a lansat astăzi noua sa creaţie, pe nume iPad, 

  • la preţuri între 499 USD (16 GB, Wi-Fi only) şi 829 US (64 GB, Wi-Fi, UMTS),
  • şi având la bază sistemul de operare iPhone OS şi poate rula toate aplicaţiile din AppStore.
  • iPad-ul va fi pus în vânzare în SUA începând cu sfârşitul lui martie şi internaţional din iunie 2010.
  • Versiunile cu UMTS nu vor avea Simlock.
  • Ecranul, cu o diagonala de 9,7 Inch are rezoluţie HD.
  • Aplicaţia iBook, destinată afişării de E-Books are un E-Book Store propriun.

iPad-ul poate fi interesant pentru cei care utilizează laptop-ul mai ales pentru browsing, E-Mail şi multimedia – adică vasta majoritate. Device-ul, cu un preţ  neaşteptat de redus – paradoxal iPad-ul este mai ieftin decât iPhone-ul – poate aduce o revoluţie în categoria calculatoarelor portabile, aşa cum a făcut-o iPhone-ul, sau, dimpotrivă să rămţnă un produs absolut periferic.

Oricum interesant pariul făcut de Apple cu acest produs, prezentat de către Steve Jobs ca “cea mai însemnată creaţie a sa”.