Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. “A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică