Lună: aprilie 2010

Balkan-Deutschland

De ceva timp mi se pare că văd tot felul de semne că nemții sunt pe cale să se balcanizeze: prețurile in magazine se negociază, abonamentul la Vodafone, așișderea … tocmeală peste tot.

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: „Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: „Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: „Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: „Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. „E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină 🙂 – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Piatra din mână

Hristos a inviat!

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, „at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!