Cu emotie regasesc oameni care au trait cu familiile lor in Maroc in anii ’80. In acea perioada statul roman trimitea in Maroc in principal profesori de liceu care cunosteau limba franceza. Erau insa si ingineri, sau alte profesii. Aproape in fiecare oras marocan se formase o comunitate mica de romani. Noi am locuit 18 luni in Tiznit, la 60 de km sud de Agadir.
Ne leaga ceva: pentru toti Marocul a ramas un important reper emotional.
Dupa 24 de ani m-am reintors in Maroc prima oara in 2005. De atunci am revenit de 5 ori, am batut marocul de la Merzuga, in desert la granita cu Algeria pana in nord, Fez, Meknes, Kenitra, Tanger.
Voi descrie aici periplul geografic, dar mai ales sufletesc al redescoperirii Marocului si al Povestilor din Copilarie din case albe sau rosii, rezonand la cantarea muezinului.
Pana ce povestea mea va fi gata de publicat, las acest articol sa fie modelat de sirul atat de viu al comentariilor :
Prin Ouarzazate am trecut in Octombrie 2006 pe drumul de intoarcere de la Merzouga si dunele Erg Chabi. Am ajuns seara, dupa multi kilometrii, cu o singura dorinta: sa punem capu-n perna. Am mancat repede la un restaurant traditional in centru – era parca intr-un fel de turn. Inainte de culcare ne-am mai asezat putin – baietii – mai intr-o parte sa tragem o gura de whiskey dintr-o sticluta bine camuflata. Eram in Ramadan!
In scurtul timp petrecut mi-a lasat impresia unui oras suprinzator de linistit – desi in Ramadan serile sunt destul de agitate – cu bulevarde parca putin prea largi pentru aglomeratia de acolo …
In drum spre Ouarzazate am facut un detour de jumatate de zi prin spre “Gorges du Dades”. Peisaj semi-lunar, presarat de impresionante Kasbah, parca tot una cu varfurile stancoase din care sunt sculptate ca o singura forma complexa:
Felicitari pentru initiativa asta minunata.
Atat pentru voi cei care aveti amintiri din copilarie legate de MAROC, cat si pentru noi ceilalti care l-am cunoscut mult mai tarziu, locurile acelea calde, atat la propriu cat si la figurat, ne intra adanc in suflet si nu se lasa uitate niciodata.
Erg Chebi…nisipul galben, portocaliu, roscat si mai pe seara maroniu…au nascut in mine cea mai puternica traire legata de un loc pe care am experimentat-o pana acum.
Bineinteles coasta Africii privita de pe inaltimile din jurul Tarifei (Cadiz) a fost doar scanteia ce m-a determinat sa trec dincolo…de Gibraltar.
Am descoperit Marocul cu sufletul deschis, fara prejudecati si asta este poate solutia pentru o unire pe termen lung.
Abia astept povestile tale…sa le completez 🙂
…Asa este…ma bucur ca intelegeti senzatiile pe cale ni le provoaca amintirile de acum 30 de ani…Vreti sa va spun ceva? Acolo am descoperit adevaratul gust al untului…care se cumpara varsat…iti taia o bucata dintr-un calup mare…( intelesesem ca erau subventionati de Olanda cu produse lactate la preturi mici) , gustul branzei topite adevarate…”la vache qui rit”, avea desenata pe cutie un cap de cornuta zambitoare…, daca nu ma-nsel, si cu cercei in urechi…acolo am descoperit gustul lipiei coapte pe carbuni…acolo am descoperit ce inseamna sa mananci curmale si smochine uscate la soare…imediat dupa ce fusesera culese…Si mai stiti cand am descoperit toate aceste gusturi de neegalat? In perioada cand la noi in tara painea era pe cartela si nici macar bomboane cu lapte nu mai gaseai sa cumperi…
Mergeam pe platatiile de maslini si culegeam masline pe care le puneam in apa…dupa ce le crestam cu cutitul, ca sa dispara gustul amar…
La sfarsitul saptamanii mergeam in souk, pentru aprovizionare! Cu aproximativ 100 dirhami faceam piata …si chiar luam de toate…de la pui ( in viu) pana la fructele pe care ni le alegeam din munti de …portocale, mandarine…si ce mai era pe-acolo! Mi-e dor sa ma conving daca mai sunt aceleasi vremuri, sau…poate doar mintea mea de copil a amplificat senzatiile de atunci…
Nu-mi vine sa cred ! 🙂 🙂
Prima mea propozitie in franceza, la varsta de 8 ani, cand m-au trimis ai mei prima oara singur la cumparaturi, cu 2 Dh in buzunar, a fost:
“S’il vous plait, un quart de beurre”. Imi aduc aminte si acum de rotile de unt…
La vache qui rit se vinde si acum peste tot.
Vei regasi aceleasi senzatii, vei regasi muzica acelor locuri. Abia astept s-ajung acasa sa continui povestirea si sa uploadez din sute de poze.
Iata ca si dv ati ramas marcat de aceleasi lucruri: souk-urile aprovizionate din belsug cu produse proaspete si foarte ieftine…
Si mai vreau sa va spun ceva…acolo, nu prea se consuma varza…Noi cumparam…o gatea mama proaspata, sau o punea la murat pentru sarmale( cu carne de pui, ca de carnea de porc nu te puteai apropia, era f scumpa si nici nu se gasea pe toate drumurile) Ei, bine, la taraba de unde cumparam varza, vindea un arab batran, ne-am si pozat cu el, care , indata ce ne vedea apropiindu-ne, alegea cea mai frumoasa varza si ne striga…”madame, madame…ca va? ” Noi l-am botezat SA VA BIEN…niciodata n-am sa uit aceste …nimicuri!
Buna ziua de pe blogul meu de pe blogul lui cip, ca nu am bani sa imi fac si eu unul, da va tin la curent pe blogu asta ca imi place! deci:
azi n u am facut nimic, ne auzim maine!
seba, imi place mult cum scrii pe blog. tine-o tot asa
Seba, sper sa-ti gasesti timp in fiecare zi sa postezi, e f. interesant sa aflu ca astazi ai avut o zi plina!
asa-i, si stiu ca abia asteptati sa aflati noutati dela mine, sigur maine voi avea si mai multe decat azi! haideti ca ma duc sa beau un pahar cu apa acum!
va pup
Seba, te fac autor la blogul meu si-atunci scrii tu ce vrei si cel mai fain, poti sa stergi ce scriu eu 🙂
esti prea dragut cip, merci, da poti sa scrii si tu cate ceva!
inteleg sa respect cuvantul …dar sa am si ce respecta! Daca nu aveti nimic de spus…de ce incercati sa ne stricati ziua?
O sa-l redenumesc in “Blogul lu’ Cip scris de Seba” .. ar fi dementa 🙂
Inca o data, multumiri d-lui Cioiulescu pentru astazi! Si s-aveti o seara placuta in familie!
mike, ia incearca la 5 vertical microfon! incape?
Luminita, m-as bucura sa continuam depanarea de amintiri marocane …
No, gaiz, cu marea cum ramane ?
Noi am locuit in Kenitra…pacat ca atunci eram prea mici ca sa ne dam seama ce inseamna civilizata (ma refer la mine care avem 3 ani si la sora mea care avea 7)
Cu siguranta imi aduc si acum aminte foarte bine mirosurile condimentelor din piata si muntii de portocale si oua :))
Oare are cineva o idee despre numarul romanilor “detasati” in Maroc in anii 80 ? Daca in micul nostru orasel, Tiznit erau in jur de 10-12, la nivelul intregului Maroc trebuie sa fi fost vreo cateva sute, poate 1000.
Ce ziceti ?
tot eu…agresata! Dupa cate-mi aduc aminte, numai in anul 1979, in luna noiembrie cand am ajuns noi au sosit acolo un numar de 240 persoane( cu tot cu copii) . Erau si medici, si profi de biologie. Am facut 4 ore (fara escala) cu un avion al companiei AIR FRANCE.Am aterizat la Rabat. Nu pot uita socul pe care l-am avut cand am iesit din aeroport…Plecasem pe un frig si-o ceata care a intarziat decolarea cu vreo patru ore si am ajuns noaptea, era intuneric afara, cald si un patrunzator miros de flori de portocal sabatic…(erau ca plante de decor in incinta aeroportului)
.. Au urmat vreo doua zile in care ne-au cazat la un hotel…timp in care -au facut repartizarile pe posturi, in orase! li s-au inmanat un fel de diurne…ei le-au spus frayuri de voiaj, sume importante de bani cu care sa -si plateasca o gazda, mobilier si mancare pana primeau salariile…Ai mei erau inspaimantati, cand au vazut ca trebuie sa ajungem tocmai la Quarzazatte. Era o distanta destul de mare la vremea aia… daca nu ma-nsel, vreo 700 de km, pe care i-am facut in doua zile… cu un autocar…(acolo i se spunea car…)cu innoptare in Marrackesh. Am travrsat muntii Atlas…imi amintesc de pasul TISHKA.. un pas la mare inaltime, unde era vesnic zapada si nori de ceata deasa, de nu vedeai la cativa metri…Drumurile erau foarte proaste, pline de grohotis si inguste… Cand am ajuns, eram asteptati de doua famili de romani: MERER din Slatina si Sipos, o fam de medici de pe langa Carei. Vorbeau ungureste intre ei, dar stiau romana la perfectie. D-l Sipos era medic oftalmolog, doamna era pediatru, ca si d-na Merer. Nu am cuvint cat de primitori au fost, ca am stat la ei pana ne-am gasit casa si nu ne-au lasat sa ne mutam pana nu ne-am luat tot ce aveam nevoie…
Fam Sipos nu s-a mai intors in tara…au emigrat in Franta.
…Si ca sa va faceti o idee despre numarul de cooperanti de-acolo, in acea perioada…numai de la noi din comuna, o comuna mica din jud Valcea erau plecate vreo 9 familii…Ultimul care a plecat a fost d-l Florentin Smarandache, prin 1983, daca nu ma-nsel!
Am cautat aseara fara succes… Cum se numeste piata centrala din Ouarzazate? Cumva Mohammed V?
Chiar nu-mi aduc aminte, dar am la parintii mei vederi cu toate punctele “importante” din Quarzazatte. Pe atunci nu stiu daca avea o denumire…Dar ce ma surprinde pe mine este faptul ca daca poza postata de tine este recenta, chiar nimic nu s-a schimbat acolo! Sunt sigura ca revederea locurilor ma va metamorfoza (sufleteste) in copilul care-am fost acum 30 de ani!
Daca ati fost in Quarzazatte, ati vizitat castelul de pamant de acolo? Toate culorile ce compun decoratiunile interioare sunt culori obtinute natural…din plante, galbenus de ou si…ce s-au mai priceput ei sa inventeze…
stiu ca v-am tinut un pic in suspans, da am atatea sa va spun!!! nici nu stiu cu ce sa incep, mai bine astept pana maine sa se mai decanteze un pic ideile!!!
va pup, numai bine, sper sa aveti si voi o viata asa interesanta ca a mea sa ajungeti sa va faceti blog!!!
al vostru seba
Ouarzazate in sine nu a fost un obiectiv pentru noi, mai degraba imprejurimile (o sa scriu despre asta).
Marocul nu s-a schimbat, nu si-a pierdut nimic din farmecul de acum 26 de ani, dar este mai spalat, mai aranjat in multe locuri. Deschiderea incredibila si caldura oamenilor – cu conditia sa fi si tu deschis fata de ei – este aceeasi, Iar cand am regasit-o mi-am dat seama ca este poate motivul principal al legaturii noastre peste ani cu acele locuri.
…Sa inteleg ca prin ” spalat” inseamna ca nu-si mai fac nevoile pe langa garduri? Si la noi intalnim obiceiuri de-astea,noi care avem pretentii de stat civilizat!
….daca tot intri pe-aici, de ce nu spui nimic? Asteptam cu interes! Poate… cine stie?
Au o infrastructura destul de bine pusa la punct: autostrada (foarte buna) de la Tanger la Casa si apoi spre est pana la Fez, trenurile sunt curate si OK, dar nu merg mai sud de Marrakech, de acolo mai departe tot sfantul autobuz – au 2 companii mari, CTM si Supratours care au numai autocare moderne, climatizate si curate.
Tin si eu minte prima calatorie de la Casa spre Tiznit (in jur de 1000 KM). A fost absolut Horror, calatoream pe banci de lemn, la fiecare statie – si oprea foarte des – se imbulzeau cersetorii. Mi se parea ca-s toti bolnavi in jurul meu. Nu-mi imaginam ca as mai rezista s-o repet vreodata si totusi am repetat-o de multe ori.
Fata de imaginea asta, transporturile acum sunt foarte civilizate, nu sufera comparatie.
Ce a ramas insa neschimbat, sunt binecunoscutele Petit Taxi (pentru maxim 3 pasageri – noi am fost acum 4 si trebuia sa luam 2 taxi-uri) si Grand Taxi (aceleasi Mercedes-uri vechi, in care se urca cate 7 cu capra in spate, sub luneta si gainile la picioare) … 🙂 🙂 🙂
Uf…Mi-ai mai amintit de ceva…de cersetorii care aveau diverse boli de ochi…si dinti lipsa…Daca le deschideai poarta si le dadeai ceva, riscai sa te pricopsesti cu ei pe langa casa o buna perioada. Tin minte ca odata nu am iesit cateva ore bune din curte … era unul chiar in dreptul portii; se “pigulea” de zor …(avea dexteritatea unei maimute in ritualul specific al curatarii partenerului).
Seba al nostru, nu puteai lipsi dintre noi.
Bine ai revenit ! 🙂
Take your time, nu te grabi … noi suntem aici.
cipi, hai repede la festi ca te sparg!
… Si boli de piele aveau o gramada. Intotdeauna a fost mare penurie de dermatologi acolo. Maica-mea a lucrat ca medic in ’82 si s-a reintors si a lucrat iarasi in ’92 pentru 6 luni. Medicina generala. Chiar anul asta am reusit sa-i fac bucuria mamei de a merge cu ea pentru 8 zile in Agadir si Marrakech. In Agadir ne-am reintalnit cu o familie de ingineri din Bucuresti pe care-i cunosteam din 82 si care au ramas acolo. Si acum un european castiga considerabil mai mult decat un marocan cu aceeasi calificare.
Sla nitzi la o supa!
Mi-am amintit de un prieten bun de familie care a stat in Oaurzazate, profesorul de fizica Stefan Gavrila. A fost ani de zile coleg de catedra cu tatal meu in Brasov.
opaaa, au venit lautarii, ce nunta… Ma duc un pic la buda!
Faina povestea Marocului. Sper sa ajung si eu cat de curand acolo, dar sunt invidioasa pentru ca experientele voastre (Cipi, Luminita) sunt pentru mine si multi altii, imposibil de …”prins din urma”. Felicitari pentru ca aveti un Maroc al vostru.
buna, Florina! Asa este: acum, dupa zeci de ani, timpul a cernut si a lasat nostalgia si amintirile frumoase! Eram copii, noi nu am simtit temerile si incertitudinile parintilor nostri…Nu era chiar asa usor sa te descurci intr-o tara cu obiceiuri si valori totalmente diferite de ale noastre…NOROC cu faptul ca nu eram singuri…mai erau familii de romani si ne formasem mica noastra comunitate de “romanasi”. Mancam adeseori impreuna cu cei din oras, si de sarbatori ne vizitam prietenii, chiar daca locuiau la peste 1000 de km distanta. Stii, Florina, imagineaza-ti ca pleci intr-o expeditie, obositoare, dar plina de surprize, placute si neplacute laolalta…Ce crezi ca-ti vei aminti peste cativa zeci de ani? Doar partea inedita, frumoasa…se uita in cea mai mare parte neplacerile.
Thanks for feeling in.
Mai de graba cred insa ca noi apartinem lui intr-o oarecare masura. Am simtit asta la prima revenire in Maroc cand, dupa cateva zile m-am hotarat sa-i “recunosc” pe cei de acolo. Am regasit in mine registrul de comunicare pe care mi-l formasem traind acolo. Am simtit imediat acceptarea si deschiderea lor … ca si cum n-as fi plecat niciodata.
E o experienta extraordinara, dar consuma. Nu-i usor sa tot schimbi gama …
Ma maguleste ideea ca mai simte cineva ca mine…Poti sa-ti imaginezi ca ma visez pe-acolo…si ma trezesc plangand de bucurie? Cred ca asa se va intampla la marea revedere…voi plange de emotie…de amintire…nu stiu de ce, dar simt de pe-acum ca voi reactiona asa! Si sper sa -mi revad locurile unde am copilarit trei ani de zile…desi sunt convinsa ca multe s-au schimbat…Oare mai sunt palmierii din curtea familiei Merer, in care ne cataram cu Alin si Nahima? Si lucerna pe care o cultivau vecinii si noi o incurcam alergand prin ea?
Mai este micul chiosc din curte in care ne-adunam si puneam la cale nazbatiile zilei?
Luminita, ai deja planificata vacanta in Maroc sau e doar in stadiul de vis?
nu e planificata data….dar va fi in septembrie, anul acesta!
Luminita, ma bucur mult pentru tine. Cred ca o sa ai o experienta profunda si intensa. Marocul a devenit o destinatie turistica importanta, e peste tot plin de hoteluri bune, infrastructura e OK si te descurci relativ usor prin tara. Centrul Ouarzazat-ului e dominat de un mare hotel Ibis. Noi am stat in Ouarzazate la Hotel Tichka Salam, o retea locala. Nu a fost formidabil, dar sigur mai bun decat Ibis.
In general Marocul nu este o destinatie ieftina. O cazare buna costa peste 60 EUR pe noapte, iar la un restaurant platesti pentru un Tajine intre 10 si 20 EUR / persoana.
Foarte apreciate si raspandite sunt Riad-urile, case traditionale transformate in maison d’hotes. De obicei sunt aranjate cu mult stil si proprietarii te primesc ca pe un oaspete la ei acasa.
Zborurile din marile orase europene in Maroc sunt din ce in ce mai ieftine. Cea mai ieftina/buna companie care zboara in Maroc este Ryanair. Poti gasi zboruri la cativa Euro. Si la Royal Air Maroc gasesti oferte bune. Poti combina destul de bine cu un zbor ieftin cu Blue-Air din Bucuresti. In principiu un zbor aller-retour Bucuresti-Marrakech nu ar trebui sa te coste mai mult de 250 EUR/persoana.
Acestea sunt cateva informatii practica, iti raspund insa cu placere la orice fel de intrebari.
Abia astept sa te intorc si sa impartim impresii.
MULTUMESC, sunt sigura ca ne vom descurca. eu lasasem in Quarzazatte ” LE GRAND HOTEL DU SUD” asa se numea pe atunci cel mai luxos hotel din orasel in vremea anilor 80, avea chiar si piscina . In primul rand, nu sunt fandosita, vreau doar sa fie curat si sa am apa calda, nu conteaza confortul.
Vreau neaparat sa ajung in Quarzazatte, deoarece de-acolo am cele mai placute amintiri. Si vreau sa caut familiile de marocani cunoscute atunci…, in primul rand gazda, apoi buticarul care vindea aur si care nu ne lasa sa plecam pana nu ne luam cate ceva de la el…Cred ca pe “CA VA BIEN ” nu-l voi mai gasi…dar il am in poze. Multumesc pentru faptul ca v-ati rupt din timpul dv si m-ati consiliat . Sigur va voi contacta dupa ce ne vom intoarce!
Am citit, mi-a placut, am sa revin, cand am timp, cu comentariile mele.
Ion
Pregatirea pentru Maroc,
Primul an in Maroc
De la inceput, as vrea sa precizez urmatoarele:
E mult de-atunci. Deci ce voi spune sunt amintiri inca vii.
Marocul pentru mine, ce am trait in Romania comunista, a insemnat botezul: aerian, si de frontiera noua, si nu numai.
In 1973 se pleca pentru prima data in Maroc. S-a aflat cumva pe sest, cum ziceam atunci in argou. Nestiutor fiind de limba franceza, am ratat primul an. Cand au plecat foarte putini profesori. Sa zicem un esantion experimental. Sub 100, in orice caz.
Incurajat de colegii mei de liceu si facultate, Coco si Alic, si buni prieteni de familie, in martie 1974, ma apuc sa citesc o carte, intitulata “Invatati limba franceza fara profesor”. La liceu facusem rusa si germana.
Depun dosar, cu putine sanse si sperante.
Concursul avea loc peste o luna-doua. Am reusit sa invat bine 25 de lectii, si cuvinte cat au putut incape in memoria mea, intr-un timp asa de scurt. Dosarul mi s-a aprobat.
Ma prezint la concurs si il trec cu usurinta chiar, si cu felicitari din partea juriului pentru expunerea lectiei de matematica in franceza. Spre surprinderea prietenilor ce erau deja in Maroc. Chiar inaintea unora care facusera franceza in liceu, dar vorbeau mai prost ca mine, dupa numai doua luni de citit o carte. Mai mult, le-am cerut sa-mi dea un oras in care e misiune franceza pentru ca aveam de gand sa merg cu sotia si copilul.
Nu mi-au dat, dar nu m-am lasat batut. In al doilea an am schimbat orasul.
In 74-75 am lucrat in frumoasa asezare montana Azrou, la 15 km de Ifrane, resedinta de iarna a Regelui, la 60km de Meknes si vreo 80 de Fes, capitala spirituala a Marocului.
Paduri cu cedri seculari inconjurau micutul orasel de aproape 30.000 de locuitori. Era un cedru pe care l-am inconjurat cu bratele, 9 persoane adulte si copii. Avea o creanga crescuta in unghi drept. Niste turisti “nesimtiti” au incrustat in coaja bietului copac svastica germana.
In padure, maimultele erau in stare de libertate.
Mirosul de cedru l-am adus si acasa intr-o masuta de lemn sculpata intr-o radacina de copac de cedru, dintr-o bucata, precum si alte obiecte din cedru si abanos :linguri, furculite, cutite.
Cea mai frumoasa amintire insa consta intr-un covor de lana lucrat la mana, de copilasi, fetite, pana la 6-7 anisori, intitulat « Fleur du jour ». Greu de aproape 35 de kg., l-am transportat impachetat si pus pe portbagajul micutului meu Fiat 127.
A dormit o noapte-doua in parcajul subteran de la Notre-Dame in Paris. Multe masini au fost furate, inafara de a mea. Era murdar si plin de tantari invelisul in care era pus covorul ce avea valoare mare. In jur de 1800 de dirhami, aprox. 600$, in Paris ar fi facut cel putin triplu. Am scapat si acolo de furt, si la frontiera noastra de vama, pe motiv ca era manual.
Liceul Tarick era renumit in tot Marocul pentru matematica.
Aici elevii erau foarte buni. La bac. treceau intotdeauna peste 80%.
Eu am avut foarte bune rezultate in acel an, avand numai clase terminale.
Comunitatea romaneasca numara : doua familii de profesori si una de medici venite cu un an inainte, si cinci familii de profesori venite odata cu mine. Unii din Moldova, altii din Ardeal. Ne intelegeam bine, ne vizitam. Stateam cate 2 familii in aceasi vila, aveam si prieteni fancezi si marocani cu care ne vizitam.
Cea mai placuta amintire o port Kadijei, vecina noastra. Avea niste ochi negri-stralucitori cum numai vazusem pana atunci. Hussein, sotul ei, a acceptat sa pun masina mea in garajul lor, care era liber toata saptamana. Hussein pleca la munca cu saptamana. Pe Kadija o incuia. Numai noi aveam dreptul sa o vizitam. Avea incredere in noi.
Am fost invitati la masa la ei. Aveau un ritual formidabil.
Ne spalam toti pe maini intr-un lighenus cu apa turnata ditntr-o cana de gazda.
Din momentul respectiv nu aveai voie sa pleci de la masa. Sau daca plecai, la revenire trebuia sa te speli din nou pe maini. Bucata cea mai buna era intinsa de gazda oaspetelui.
Cuscusul marocan si puiul tajin erau mancaruri alese. Nu beam decat apa si Fanta.
Ar mai fi multe de povestit de aici, din primul an. Despre fiul nostru Iulian, am sa va povestesc intr-un capitol separat. Avea atunci 5 ani. Cand am plecat de acasa avea 39 de grade temperatura. Uff, Doamne!
Ma opresc aici.
Urmeaza ceilalti 3 ani :la Oujda un an, la Marrackesh 2 ani.
Azrou, primul an(continuare)
Dej, Constanta, Ploiesti, Bucuresti, Braila, Sibiu, si Craiova erau orasele noastre din care veneam in acel mic orasel de munte. Pentru un pumn de dirhami.
Pentru ca majoritatea castigului mergea in buzunarul statului roman si marocan.
Banii ii duceam la ambasada, din cand in cand. “Banii mei, banii mei,/ La tovarasul Andrei. El ne lua din bani, in baza decretului 33. Ne ramaneau foarte putini. Dar era mai mult decat in Romania.
Cand ne-am intalnit cu Ambasadorul Popescu, medic de meserie, la o masa festiva, in preajma sarbatorilor de Craciun, ne-a spus asa :
Nu cumparati aur(era ieftin), nu faceti economii. Decat pentru excursii.
Aveam sa-i dau dreptate mai tarziu, cand am vazut, aici,in America fiind, un epitaf pe mormantul unui ofiter-erou : « What we keep in memory is ours forever ! »
Asa am si facut.
Ne-am luat masini din banii de instalare si cateva economii. Eu si Sandu, cu care stateam in aceeasi vila. Radea Sanducu cand vedea cum tupaia fietelul prin denivelarile usoare ale soselei ce ducea prin El Hajib la Meknes. El avusese déjà in tara Dacia 1300 break.
Kati ii mai zicea cateodata : » Nu ma pot enerva ! » Eu voiam sa o ajut sa se enerveze, dar am aflat mai tarziu sensul expresiei : ca nu avea voie sa se enerveze ; asa ii spusesera doctorii.
In primavara anului ’75, ne vin prietenii de la Oujda, tot cu un Fiat 127, cu inca o familie in aceeasi masina. Noi mai luam o famile din Braila, ne intalnim si cu alti prieteni la Kenifra, si plecam in cucerirea Sudului : Ouarzazate, Moulay Idriss( nu mai stiu cum se scrie ). Ne-am oprit la Marrackech(Mraksh, cum ziceau marocanii). Aci am dormit la familia Brad, fratele poetului Ion Brad.
Plecam spre Sud. In drum ne pozam pe dune. Atentie la scorpioni ! Faceam pipi in drum de frica. Asa faceau si ei. Toti marocanii. Nu plecau departe de autobus.
In drum spre Ouarzazate, spre seara, cand soarele apunea, pe un cer clar, albastru, ne izbeste de afara, era un pic racoare catre seara, un miros nemaintalnit pana atunci. Un parfum puternic de flori de portocal. Am oprit in dreptul plantatiilor regale.
Am luat niste portocale pe care ni le-a dat un lucrator direct din portocal.
Hotelul in care am fost cazati era extraordinar de frumos si de curat. Cu un personal dragut, si nu prea scump. Perdelele camerelor mi-au placut, si faptul ca la baie invarteai un buton si il programai atat cat aveai nevoie sa stai in baie.
Am fost si la Taroudant. Albastru de Taroudant al costumelor imi straduie si acum in minte. Am vizitat si castelul Moulay Idriss. Dezamagire totala. Parasit, o capra si doua gaini intr-o curte,
Ne-am intors pe la Agadar, Casablanca, Rabat, Azrou.
Frumoase locuri, frumoase amintiri.
La Meknes, la Fes mergeam mai des in Medinele lor. Cea mai frumoasa era cea din Fes.
La Casablanca mergeam dupa cumparaturi. In Medina il cunosteam pe unul pe care il chemama Vasile. Stia si romaneste.
La scoala n-aveam probleme. Ma intelegeam bine cu elevii.
Odata au facut greva. Am intrat in clasa. Au venit la mine si mi-au spus sa plec.
Aveau probleme cu administratia pentru prelungirea orei de stingere la internat de la 11 la 12 noaptea. Eu le-am explicat ca nu e bine nici cum fac si nici ce cer.
Pana la urma mi-au dat dreptate.
Nu stiu ce/cine m-a impins, ca mi-am lasat cioc. Nu prea sunt un barbos.
Vad ca in clasa unul din elevi isi lasa cioc la fel ca mine.
La sfarsit de an, inainte cu 100 de zile de bac., elevii dau o serbare, in memoria absolvirii.
Punctul de atractie era imitarea profesorilor.
Unul vine la mine si imi cere trenciul si serviata(un plic de vinilin, cum era pe la noi pe atunci). Eu ma prind, intru in sala pe intuneric, si apare cel cu cioc, in trenciul meu, cu plicul sub brat si incepe : »Matematica e sportul mintii. Ca sa invatati trebuie sa faceti exescitii multe. Ca in sport. Zilnic :zeci, sute… » Cu o voce cam pitigaiata, asa probabil mi se facea vocea cand ma ambalam in sfaturi . Toata lumea radea. Dupa fiecare imitatie se aprindea lumina, iar imitatul se ridica in picioare.
Toti au ramasi surprinsi cand eu m-am ridicat in picioare. Ma barbierisem. Nu mai aveam cioc. Inchipuiti-va ca s-a ras si mai mult.
Voi reveni si cu alte amintiri din anii urmatori. Daca nu va plictisesc prea mmult.
Multumesc sincer pentru aceste amintiri calde. Abia astept urmarea.
Am ras in hohote la amintirea lui Vasile din Casa. Am dat si noi de el, eram eu cu tata la cumparaturi de blugi, Levi’s bineinteles, ca era Marocul plin de ei. Mama, acasa in Tiznit, la vreo 18 ore cu CTM-ul. Cand sa plecam din magazin, vanzatorul insista sa mai stam putin si aduce in cateva secunde alt marocan, care, tinand in brate un teanc de fuste de blugi, ne abordeaza pe romaneste: “Dama! Dama, cum e? Curu’ mare ? Hai la Vasile !”.
Dupa surpriza initiala, era sa lesinam de ras. Evident n-am scapat fara sa cumparam si de la el ceva! Se pare c-a ramas antologic: “Hai la Vasile!”
dumnezeule! Acum mi-am adus si eu aminte de Vasile! Ne-a dus tata acolo…la el, in medina, am trecut peste mormane de blugi intr-o zona in care se lauda el ca are blugi de noi…Aveam 13 si 14 ani, eram domnisoare si-i vroiam mulati pe fund si evazati …Atunci erau doar modele clasice…nu prea gaseai ceva de dama…Nu va aduceti aminte de marca Dollar? . Am luat blugi si geci pentru tot neamul, ca erau ieftini…Cu ce i-am carat IN TARA? Tata si-a cumparat o masina destul de incapatoare si bine intretinuta de la un francez,pe care a dat 3500 dirhami…un citroen GS break, parca-l vad, un verde masliniu. Cand pornea se ridica 10-15 cm de la sol( era pe suspensii hidraulice)…se uita lumea ca la urs la noi cand am ajuns cu dihania in tara…La sfarsitul cooperarii a lasat-o in Maroc…. nu se merita sa o aduci in tara…se plateau taxe vamale f mari!
noi am mers in Maroc in 1978… dar se pare ca afacerea lui Vasile, care rupea romaneste dura de mult timp!Tineti minte ca impacheta blugii si ti-i punea in brate? daca nu aveai pe loc bani spunea ca el are incredere ca vii maine sa-i platesti. La fel pateam si cu buticarul care vindea aur in Quarzazatte. N-am scapat usor de el…cu toate ca-l dadea mai scump decat in Casa.
Micul nostru orasel, Tiznit era – si este inca – destul de bine cunoscut ca centru de bijutieri (mai ales aur). De fapt aurarii aveau si cea mai frumoasa cladire din oras, un centru comercial inchis, cu 2 etaje si imbracat in marmura. L-am revazut acum 2 ani si ceva.
In afara de aur si argint, instaritii bijutieri erau adevarate banci private – fiecare: imprumutau bani (dirhami si valuta), schimbau valuta in orice moment si chiar faceau curierat de bani si valori (doar catre Franta). Evident, totul era “pe incredere”.
…
Anul II, Oujda
In primul an, tot la Azrou fiind, de Craciun suntem invitati de prieteni sa-l petrecem la Oujda.
Hussein, sotul Kadijei, care era padurar, ne-a adus doi brazi frumosi.
Pe care i-am pus pe portbagajul fietelului si am plecat la 700km de Azrou, la Oujda.
Trecuram de Fes. O patrula a Jandarmeriei Royale ne face semn sa oprim. Ma fac ca nu
i-am inteles, pentru ca n-au semnalizat regulamentar oprirea. Nu era un filtru de politie. Ma uit in oglinda retrovizoare si mi se face frica. Erau cu mainile pe pistoale.
Am oprit, m-au dojenit spunandu-mi : »Ne faites plus jamais ca ! »
Motivul opririi erau brazii. Noroc ca Hussein stia legile si ne-a dat si un bon de cumparare. Altfel nu stiu ce am fi patit.
Ajunsi la Oujda, ne-am vazut cu prietenii, si cu ceilalti prieteni ai lor romani.
Am hotarat sa cerem transferul in anul urmator la Oujda, daca vor fi posturi de matematica vacante. Cei de la Azrou tineau de mine. Eu le-am scris ca, daca nu-mi dau un oras care sa aiba misiune franceza, plec. Asa se face ca mi-au dat un post la Lycee Technique in Oujda.
In anul urmator, am venit din Romania, direct la Oujda, prin Muntii Riff(cum se scrie ?). Ce frica ne-a fost. Marocanii vindeau kiff(asa se scrie ?) la tot pasul. Intrebat fiind Regele daca are plantatii de kiff, a zis ca in actele de cadastru nu apar. Erau nebuni sa le inregistreze.
Trei luni staturam la prietenii nostri pana ne gasiram un apartament pe Mohamd V, la Moumni. 400 de dirhami pentru 2 camere, in centrul orasului. Era convenabil.
Astfel fiul nostru putu sa mearga la misiunea franceza. Nu stia franceza decat ce invatase
cu copiii la joaca la Azrou. Odata, prietenul lui francez nu se duse acasa la apusul Soarelui, cum era conventia. Si ce bataie i-a dat tatal lui, si ce pedepsit a fost pentru asta…
In fine, la Oujda nu franceza era problema. In primul an fiind, fata de altii care erau in al doilea sau al treilea avea ceva probleme. Acolo a invatat sa scrie, sa citeasca pentru prima data. In scurt timp insa i-a ajuns, i-a depasit, si venea acasa cu micile premii, niste imagini. Ce se bucura, ce vesel era ! Ma opresc aici despre el.
Aci comunitatea romaneasca era mare. Era impartita pe prietenii si dusmanii.
Nu as vrea sa vorbesc despre asta. Ar fi urat din partea mea sa vorbesc despre amintiri urate, nu-i asa ?
Cu prietenii nostri si cu inca cativa ne intelegeam bine.
Un doctor oftalmolog, Valica, il invata pe fiul meu sa sparga si el un geam. Ca-l plateste el. Nea Janel, alt doctor, era si mai simpatic. Povestea cum ca la o frontiera n-a stiut unde are portbagajul Fiatului lui tip sport. Si s-a dus sa-l deschida in spate, unde avea, de fapt, motorul.
Acolo, era aproape Marea Mediterana. La Saidia mergeam mereu sa facem plaja.
Pe drum cumparam figuri cu galetusa si struguri rosii cu bobul mic si foarte dulci.
N-am vazut nicaieri o apa asa de limpede, un nisip asa de curat si de fierbinte ca acolo.
De Craciun am cumparat si acolo un brad. Dar era ceva stufos, din familia coniferelor, care nu era asa frumos ca bradul lui Hussein, din anul precedent.
Aproape de noi era si Nadorul, unde romanii construiau portul.
Melia era Zone frnache spaniole. La fel ca Ceuta de langa Tanger.
Benzina, cafeaua, bautura,tigarile, aparatura electronica, toate erau ieftine.
Scutite de taxe vamale. Muncitorii romani din Nador mergeau la Melia cu canistrele.
Ce aveti acolo ? intreba vamesul. Apa. O incercara azi, maine tot asa. Pana cand vamesii decat ziceau : Apa ? – Da, ziceau romanii si treceau cu canistrele pline cu benzina, la jumatate de pret fata de Nador. Spaniolii incurajau pe toate caile popularea orasului cu spanioli. Toate erau ieftine si scutite de taxe. Altfel riscau o cotropire demografica marocana.
In ianuarie sau februarie 76 moare Franco. L-au tinut sub aparate pana cand cineva din familie a fost de acord sa-l lase sa moara. Atunci am vazut Spania indurerata. Toti plangeau un dictator. Intelegerea cu el a fost, probabil, sa fie lasata o parte din Mauritania Marocului. Sahara Spaniola. Si au pornit razboiul. Hassan II a trimis cu bratele goale, numai in gilabale, 85000( ?) de oameni catre El Aioun( ?). Intrebat fiind de ce a facut asta, a zis ca el renunta la numarul nasterilor marocane dintr-un an. Si au invins. Conflictul cu Mauritania i-au ridicat si pe algerieni, care voiau si ei o parte din Mauritania, ca sa aiba iesire la Ocean. Hassan le-a raspuns ca le da voie sa faca un pod pana la ocean, dar aerian.
Noua ne era frica. Eram la 15 km de frontiera. Din balconul apartamentului vedeam frontiera. Seara aratau la TV : marocanii captura de arme rusesti, iar algerienii captura de arme americane.
Am fost in excursie totusi in Algeria. Am vazut Algerul si Oranul. Frumos Oranul.
Am fost undeva sus, la Cruce( ?). Ne era frica. Numai serpentine. Oras prins de ciuma( ?) Albert Camus a trait acolo( ?). Nu sunt sigur de nimic. De aceea am pus semnul intrebarii. Am dormit la Oran. O alta noapte la Alger intr-un hotel mizerabil.
Am fost opriti si aici de politisti pentru viteza excesiva, dar n-am patit nimic.
Nu am primit catedra intreaga la liceu ca nu au avut. Mi-au dat o clasa la gimnaziu cu 47 de fete. Am lucrat o saptamana si apoi am refuzat sa mai lucrez cu ele.
Galagioase si multe. Cu greu m-au lasat la 17 ore pe saptamana. Avand insa terminale,
se putea si asa. Chiar sub 18 ore.
Am decis sa mergem acasa. Sa nu mai prelungim. Copilul facea 7 ani, si nu concepeam sa nu inceapa scoala la noi. Pentru el am venit, ziceam, pentru el plecam.
Cand sa merg sa-l aduc de la Misiunea Franceza pe fiul meu, desi am plecat din timp, pe la 5 far 20, accelerez, intr-a treia fiind, ajung la 70 la ora, in plin centru si trafic, si, la prima intersectie, un galigan de aproape 2 m, pesta 90 kile, pe o motoreta imi taie calea executand viraj la stanga. Franez zdravan, el cade pe capota, aproape de parbriz. Galiganul se lateste apoi exact in fata rotilor masinii mele, iar motoreta a plecat de sub el, aproape un metru. M-au lasat sa-l aduc pe baiat de la scoala, si m-au chemat la politie.
Ce viteza ati avut ? 40km/ora. Cum asa ? 14 m de frana neagra in asfalt ? Da, am franat de doua ori. N-ati vazut ca era intrerupta ? Nu cred ca a tinut minciuna, dar mi-au dat drumul, pe motiv ca el era de vina. Mi-a fost frica de el si de neamurile lui. Dar macelarul a fost cuminte. L-am chemat in judecata prin asigurarea mea, sa-mi repare masina, care era un pic zgariata pe bara. Asa s-au linistit toti. Dara de frana a stat saptamani de zile in asfalt.
Cand au auzit « prietenii romani », au si inceput sa cleveteasca cum ca eu, nemaisuferindu-i, am inceput sa-i calc cu masina. Glumeau si ei !?
Asa ca, in primavara lui 76, ma asociez cu doua brasovence, si plecam acasa cu doua masini, ca sa ducem din lucruri. Vara sa ne fie mai usor. Traversaram de la Melia la Malaga, cu un vapor fara punte. Ne-au pus masinile cu o macara pe vapor.
Noaptea am crezut ca mor. Un catalan la capul meu a vomat tot timpul.
Colegele au vomat si ele, dar in alta cuseta. Asa ca, a doua zi n-am fost buni de nimic.
Totusi eu am condus toata ziua, fara pauza, cand o masina, cand alta. La italieni, cand au vazut fiatul sport ultraincarcat, au zis ca asta e masina sport, nu de transport.Trebuia sa ne incadram in timpul celor 10 zile de vacanta, cu dus si intors.
Parasirea Marocului din aeroprtul Oujda, cu opriri la Paris, Geneva, Roma, Otopeni- Bucuresti. Nu va povestesc acum frumusetile pe care le-am vazut peste tot.
La Paris, pe Chaps Elysee, ne opreste unu. Il chema Radu, din Obor. Sa ramanem in Franta. Casa, masa gratuit, plus 2500 fr. pe luna pana ne gaseam de lucru. N-am ramas.
Am venit acasa, mi-am luat Dacia 1300, rosie , cu jumatate valuta, ca sa nu stau la rand, si cu blocul motor spart.
De ce am venit acasa ? De ce n-am mai stat ca si ceilalti ? De ce n-am ramas la Paris ?
Nu stiu.
Stiu insa ca am venit si a doua oara in Maroc, in 1982.
Urmeaza.
Daca mi-aduc bine aminte, Oujda era un orasel mai la sud de Quarzazatte…nu am fost pe-acolo…decat am auzit vorbindu-se de el. Pe la Oujda a trecut si ambasadorul Romaniei in Maroc, d-l Popescu (o personalitate distinsa, si foarte populara cu noi, romanii de rand)impreuna cu sotia si copiii, atunci cand au poposit in Quarzazatte. Doamna ambasador colectiona bijuterii traditionale din pietre semipretioase, cu predilectie coliere si bratari. Era innebunita dupa ele si nu intelegea de ce noi nu le apreciam atunci. Abia mai tarziu, cand nu mai eram pe-acolo am inteles ca erau adevarate “opere de arta”. Erau lucrate manual, ca de altfel si majoritatea podoabelor de aur. Din punct de vedere al obiectelor de artizanat , in special prelucrarea pielii si a lemnului marocanii sunt de apreciat. Stiu sa atraga turistii. Mi-aduc aminte ca la Essaouira era o fabrica de prelucrare a pieilor de vita. De-acolo ne-am luat haine de piele si piele tabacita, pentru a confectiona in tara alte obiecte vestimentare. Asa avem si-acum acele bucati de piele…nu le-am dus la croit.Au 30 de ani, mama le mai aeriseste, pentru a nu prinde mucegai. Si mai odihnesc la noi cateva taftane in special modele brodate cu fir auriu si argintiu, pe care ei le purtau la sarbatori…Stiti ce nu am incercat acolo? Henna, amestecul acela de plante cu care femeile lor isi vopseau parul si se pictau pe maini si picioare. Cred ca avea efecte benefice, caci toate marocancele aveau un superb parlung,roscat, care stralucea de sanatate.
Da, Luminita. Henna este o iarba, nu un amestec. Sotia mea a folosit-o mult timp. A luat si acasa.
Oujda e cel mai mare oras din Nordul Marocului. Ouarzazatte e in Sudul Marocului.
Despre artizanat am scris in primul episod, Azrou e renumit.
Si despre ambasadorul Popescu am scris. Care una zicea si, vad, alta facea. El cumpara bijuterii, dar pe noi ne sfatuia sa nu.
Piele avem si noi de la Essaouira si acum nelucrata. Am facut numai niste pantofi. Ai nostri croitori nu stiu cum s-a lucreze.
Noi l-am cunoscut pe ambasadorul George Gheorghiu, cred ca i-a urmat lui Popescu. Dl. Gheorghiu ne-a ajutat mult, printre altele a ajutat-o pe mama sa obtina post de medic (si toate echivalarile si aprobarile necesare) in clinica din Tiznit, fara “participarea” statului roman. Am ramas apropiati de atunci. Dupa perioada Maroc a fost timp de 7 ani ambasador la Vatican, o pozitie extrem de interesanta. Imi aduc cu placere aminte de dansul … si regret: anul acesta s-a stins din viata.
O familie romaneasca aflata in Maroc din anii ’70, pana astazi – poate ai auzit de ei, draga Ion – este familia Vasile Serițan, din București, pe care am revizitat-o la Agadir, in primavara acestui an. Viata este in continuare buna acolo, in multe privinte mai buna ca in Romania … mai senina, mai plina de bunavointa.
Acum marocanii sunt foarte obisnuiti cu turistii – cel putin in orasele mai mari – si si-au dezvoltat o atitudine specifica (mai rece, comerciala). Am avut de nenumarate ori insa experienta foarte placuta, ca dupa 2-3 propozitii cu accentul meu magrebin (nu stiam franceza in ’81 cand am ajuns acolo si deci s-a lipit de mine si ceva accent local) si eventual o pomenire a Tiznit-ului (de care nu putea sa fi auzit un simplu turist) sa fiu imediat tratat ca unul de-al lor, ajutat, indrumat, invitat acasa, la masa. Daca eram intr-o negociere, mi se numea imediat un pret raisonable … evident :).
Anul ’82, anul campionatului mondial de fotbal din Spania vecina. Preocuparea noastra de baieti – a mea si a lui tata – era sa completam albumele Figurine Pannini cu pozele jucatorilor de la turneul final. Fotografiile autocolante se cumparau cate 5 la plic si se lipeau in album. Comercial era bine pus la punct sistemul caci, anumiti jucatori erau foarte rari. Imi aduc aminte de portarul Valdir Perez care pur si simplu nu se gasea. Erai obligat sa cumperi multe plicuri pentru a gasi jucatorii rari, astfel incat, cu figurinele ramase te apucai imediat de alt catalog. Era incredibil: faceam schimb de figurine cu romani din Casa, Agadir si Rabat. In curand insa pustii de prin Tiznit s-au prins ei ca e rost de facut cativa dirhami si faceau rost exact de figurinele cele mai rare. Alergau dupa noi tot timpul sa ni le vanda la suprapret: “Monsieur, monsieur, vien ici, j’ai Valdir Perez !” … si pune-te pe negociat, fiecare jucator avea alt pret, evident Perez fiind cel mai scump, dar l-am negociat de la 15 la 8 dirhami, pentru a-mi completa ultimul album.
Minunate amintiri …
imi cer scuze pentru ca nu mai stiu unde-i Oujda; aveam 13 ani….si au trecut de-atunci 29 de ani. Confundam Oujda cu un oras mai la sud de Ouarzazatte. In schimb imi amintesc de Ceuta, orasul cu preturi f mici, mai ales la aparatura electronica. De acolo ne-am luat pana si umbrele, stilouri chinezesti…tot felul de nimicuri pentru a le face cadouri celor deagi, nimicuri care la noi erau la “pret de pret”.
Ce ti-e si cu memoria asta….Abia acum realizez ca auzisem ca romanii evitau Oujda, dar tocmai pentru ca erau la granita si erau expusi conflictelor cu algerienii. Deh…omul mai si uita!
MARRACKESH, MARRACKESH!
Era titlul unui cantec pe care l-am cantat in noaptea de Revelion 1982.
N-a durat mult si, prin martie, aflam ca marocanii vor iar profesori. Ei preferau pe cei care au mai fost, iar in tara se facuse déjà un curent sa mai mearga si cei care n-au mai fost.
Mi-am facut dosar din nou. La interviu n-a fost nicio problema. Dupa ce semnam contractul, de data asta facem pregatire « politica » la Stefan Gheorghiu, 1-2 saptamani.
Acolo ma ridic si intreb : Cata datorie externa mai avem, cat mai dureaza pana o achitam, si ce trebuie sa facem noi, cei care plecam, pentru a o achita ?
Mi s-a raspuns clar : « 11 miliarde, duceti-va, veniti, care mai veniti, si om vedea dupa aceia. » Cineva ne-a vorbit despre merele de la munte, mici si gustoase. Cele de ferma erau criticate : mari, cu multa apa, si atat.
Aflaram ca nu ne da drumul cu copii. Am facut memoriu la Minister si la CC., prin care ii incunostintam ca, fara copil, nu plec.
Mi s-a raspuns la telefon, inainte cu o zi de a pleca, cum ca mi s-a aprobat asa cum am cerut. Si mi-a inchis telefonul functionarul de la pasapoarte de la Ministerul Invatamantului.
Cu curaj, ne facem bagajele, iau si copilul si plecam la Bucuresti.
Din cei peste 360 de profesori, care am fost recrutati, am fost singurul cu copil care am si plecat.
La Rabat, desi imi promisesera de la Bucuresti(ca si in prima cooperare), ca-mi dau un oras cu misiune franceza, nu mi-au dat. Le-am spus si lor, ca si celor de la Bucuresti, ca, daca nu-mi dau ce cer, plec acasa.
A durat cateva ore, pentru deliberare. Timp in care m-au chemat de vreo doua ori. Si asa am ajuns la MARRACKESH, unde era cea mai renumita misiune franceza , numita « Victor Hugo ».
Oras mult mai mare decat Oujda, mult mai frumos. Era Resedinta a doua a Regelui.
Aer uscat, numai bine pentru ceea ce cerusem pentru fiul meu.
Acesta e si motivul pentru care am venit si a doua oara :pentru a scapa de o alergie.
Bani au fost chiar mai putini decat in 74-76. Se duceau la decretul 33, revizuit.
Clima era formidabila. Ziua cald, peste 40, dar serile erau racoroase.
Cand batea vantul dinspre Sahara, veneau furtuni de nisip rosu, pe care il luam cu farasul de pe balcon. Seara insa venea o briza de la Muntii Atlas, vesnic acoperiti cu zapada.
O vedeam in unele seri chiar din oras.
Aci comunitatea romaneasca era mai mare. Erau si ingineri ce predau la scoli tehnice.
In primul an am stat pe marele bulevard Mohamed V, pe unde treceau camioanele de mare tonaj. Era un zgomot asurzitor. Cu romanii ne intelegeam relativ bine. Au fost si certuri. Mie imi zicea un inginer, ca sunt factor de echilibru. Pentru ca eram singurul ce mai fusesem inca odata in Maroc. Eu mai si glumeam cu ei, spunandu-le ca am gasit carne de porc cu 20 de dirhami. Cum asa , ca mai ieftina de 40 nu e ? Pai eu am luat num ai o jumate, ca nu-mi trebuie mai mult. Iar ne-o facu olteanu, ziceau ei,un pic suparati pe mine ca i-am pacalit. Era o goana dupa ieftin si economii incredibila.
In anul urmator prind o cunostinta si stam la un functionar de la primarie, doua luni, pana ce vila lui a fost gata. Am inchiriat eu etajul, si niste prieteni din Bacau, parterul.
Plateam mult :fiecare cate o mie, dar facea.
Am stat in conditii. Copilul era mare de acum si avea nevoie de camera lui.
La proprietar am fost invitati de ziua moutonului. Am facut poze cand l-au egorjat,
Am mancat cu ei.
Aveam si alti prieteni, parinti de ai colegilor fiului meu. Fiul meu a ramas prieten bun cu doi dintre ei. Tatal unuia era director de banca. I-am pregatit si fata la matematica. A luat bacul datorita matematicii. Natalie picase cu un an inainte. Inchipuiti-va ca am ramas prieteni. Fiul lor David, coleg cu fiul meu, e in Franta. Iar celalalt prieten al fiului meu, e in New York, unde e si fiul meu acum. Ca sa vezi cum duce ziua cu noaptea!
Sper sa nu va plictisesc. Iata ca in primavara lui ’84, se turneaza niste filme la Marrackesh. Pentru care aveau nevoie de figuranti.
« Le gard du corp », cu Samy Fray( ?), Jeane Birkine, in rolurile principale, si Gerard Jugniot in al doilea rol important. Am avut rol de figurant in care ma vad foarte bine cu sotia, plimbandu-ne prin Medina Marrackeshului, exact in spatele personajelor principale.
« Fil blanc, fil rouge », american, a fost al doilea film, in care eram grefier intr-un proces. Cu si despre evrei. Pelicula de o ora, filmata la Marrackesh, a disparut. Asa se zicea atunci. Eram prieten cu frumoasa actrita americana, cu care, nestiind englea, ma intelegeam cum puteam.
“Casablanca, Casablanca”, a fost al treilea si ultimul film in care am facut figuratie.
Era toamna, racoare seara, actiunea era filmata pe un stadion. Scenarist si interpret un tanar italian de vreo 27 de ani. Franceso Nutti, cu mama lui ca insotitoare, era si eroul
principal. Jucator de biliard, nu voia sa filmeze decat scena in care lovitura cu care castiga sa fie reala, iar noi, figurantii, sa sarim in sus de bucurie. S-a filmat de zeci de ori,
pana s-a reusit.
Am sosit cu avionul de la Bucuresti, cand am plecat din Bucuresti. Desi puteam sa venim cu masina. M-am dus acasa in decembrie cu trenul s-o iau. 10-12 zile dus-intors. Dus cu trenul, intors cu masina. 5000 de km, in 5 zile si cinci nopti. Cu Dacia 1310. A rezistat saracuta pana in deaulul Marrackeshului unde s-a blocat blocul de lumini pe faza lunga. Peripetii sunt multe de povestit.
Si din acest drum, si din excursia catre casa dupa primul an, si din drumul pe care l-am facut in primavara lui ’85, ca sa duc din lucruri acasa, pentru a ne fi usor pe drum.
Am semnat pentru prelungire, fara sa stim ca in vara, dupa vacanta, ni se va spune sa venim acasa definitiv, dar nu oficial. Unii au venit fara sa mai zica nimic, altii s-au oprit definitiv in Franta, altii plecasera ceva mai dvreme in Canada,, etc.
Noi am venit acasa, am lasat baiatul, si am venit inapoi cu speranta ca totusi…
N-am reusit sa luam decat salariile pe vara, dar nu toti, si nici primele de repatriere.
Intr-un ziar a aparut un articol despre Ceausescu cum numai dupa revolutie, la noi s-ar fi putut scrie despre el. Se certasera, Hassan cu Ceausescu, pe o problema evreiasca cred. In primavara lui 85 fusese un Congres la fes, unde participase si Moses Rozem.
Stiu multe lucruri, dar nu e cazul si locul sa le povestesc aici.
La Rabat, cand mergeam la Ambasada, trageam toti romanii la acelasi Hotel.
Se chema « Central ». Odata eram asa de multi, asa de galagiosi, ca proprietareasa a trebuit sa intervina. Imi aduc aminte ca ne cumparam de la un butic, din apropiere, conserve de peste tajin. Era iute. Cu paine, cu racoritaore, sau chiar si bere.
Ne simteam bine pana a doua zi,cand trebuia sa mergem sa dam banii la decretul 33.
Dar, una peste alta, a fost bine. Multe ar fi de spus.
Pentru cei mici, pentru copii, a fost « Marocul COPILARIEI ». Pentru noi, a fost
« Marocul TINERETII noastre » si al maturizarii. A fost o experienta de viata foarte interesanta. Pe ea m-am sprijinit cand am plecat in Franta, dupa revolutie, ca profesor
contractual, pe un an, si am stat doi.
Amandoua aceste experiente m-au ajutat, m-au incurajat sa plec definitiv, in anul 2000 in America. Atunci, in primavara lui 2000 se canta « Mama mi-am facut valiza,/ Mama plec in America . » Unde sunt si acum, de unde va scriu, si va povestesc.
Si inca muncesc. Cand ma opresc voi scrie pentru mine o carte.
Daca bunul Dumnezeu ma va ajuta.
Va doresc multa sanatate la toti.
Cu pritenie,
Ion
Super! Apreciez curajul dumneavoastra ! Ma refer la hotararea de a ramane in alta parte! Ai mei nu au acceptat, cu toate ca aveau nenumarate exemple de “mai bine oriunde, numai la noi nu”. Nu au lasat ceea ce agonisisera pana la 40 de ani, ca atat aveau in acea perioada, si doua fete, pe mine si sora mea . Nu ne putem plange, suntem realizate si aici, dar poate in alta parte aveam orizonturi mai largi…
Asteptam cartea… Si daca veti reveni in vizita in Romania, va rog sa dati un semn. Noi locuim in Craiova .
Draga Ion,
Am aşteptat in fiecare zi cu sufletul la gura urmarea povestirii dumneavoastră. Mulțumesc pentru împărtășirea sinceră a frumoaselor amintiri din acel acasă exotic și acea extraordinară aventură care a fost Marocul pentru mii de români în anii ’80.
Cum ați observat în final, Marocul copilăriei, pentru noi, al tinereții pentru părinții noștri, a fost o experienţă determinantă, care – sunt convins – ne-a schimbat viețile într-o oarecare măsură. Evident, experienţa a fost mult amplificată de antiteza cu lagărul de acasă. Marocul profesorilor, inginerilor și medicilor români a fost – cred – și un fenomen-experiment social: comuniatatea românilor era formată aproape exlusiv din intelectuali.
Cel mai important efect l-a avut însă vibrația umană extrem de puternică a marocanilor. Am redescoperit-o – revenind în Maroc – ca pe o coardă aparte a sufletului meu, care doar acolo vibrează.
Într-adevăr merită scris despre această experienţă, pentru mulți dintre noi, “copiii”, echivalentă ca bogâție și profunzime cu Humuleștiul lui Nică. Acest vis îl am și eu. Ar fi minunat de așternut pe hârtie cele 2 perspective: a copiilor și a tinerilor. 🙂
Cu bucurie în suflet,
Ciprian
P.S. Cu permisiunea dumneavoastră voi aduna capitolele trimise de dumneavoastră într-un articol separat.
Sunt rare ocaziile cand “ma destainuiesc”. Mai intai mie, si apoi altora. Aici am facut un tur de forta. E adevarat ca am primit si incurajarile dvs. care, in acelasi timp, m-au inspirat.
Nu, Luminita. Nu am fost un curajos. Am amanat plecarea de prea de multe ori. Am ezitat continuu. Ca sa plec exact cum zice romanul:” cand e rau, hop si eu”.
In fine, asta e alta mare poveste.
Am scris mereu de cand sunt aici. La ziare in Romania(GdS si Cuvantul Libertatii), in reviste aici(Conexiuni Magazin, New York Magazin). Nu au valoare artistica. Dar am pus suflet in tot ce am scris pana acum. Pentru ca e vorba despre viata. Despre viata mea. Un simplu muritor de rand. Si a celor apropiati mie, si la fel ca mine muritori.
Sigur ca puteti sa folositi materialul pe care l-am scris mai sus.
O zi buna tuturor
Si sa auzim numai de bine
Pe curand poate la Craiova
Ion Cotoi,
pensionar acum, fost profesor
Va apreciez acest curaj domnule Cotoi, care cred ca nu v-a parasit nici acum! Semanati in multe privinte cu tatal meu, care, asemeni domniei voastre inca mai profeseaza, desi este pensionar cu acte in regula de patru ani. Inca mai preda liceenilor si ne spune ca nu se mai invata in ziua de azi carte ca pe vremuri…S-or fi schimbat vremurile, poate nu se mai pretuieste valoarea in ziua de azi.
Multumesc pentru mesaj, Luminita.
E un fel de a spune ca se schimba vremurile.
Nu, nu vremurile se schimba. Ci noi ne schimbam mereu. Fara sa ne dam seama. Fiecare generatie are aceeasi impresie despre generatie precedenta,cat si despre generatiile a venir.
Fata de cea trecuta si generatia noastra avem pareri bune si ne exprimam nemultumirea si neincrederea fata de cele ce vor veni. E un fel de a privi lucrurile. Nu stiu daca e bun sau nu, dar generatiile il practica dintotdeauna.
Fiecare generatie are parte si de bune si de rele. Cu amintirile ei, cu neputintele si implinirile ei.
Nu. Nu e vorba de niciun curaj. Asa am fost crescut la tara. Tatal meu a muncit pana a plecat, acolo Sus. Asa erau vremurile. Nici nu l-am vazut atunci. Eram in drum spre tara, venind din Maroc. Ceva imi spunea ceva. Pentru ca ma grabeam sa ajung acasa.
Daca vrei sa stii mai multe despre “copilaria mea”, citeste ultimul meu articol din Conexiuni Magazin, editia electronica pe site-ul http://www.conexiuni.net. Acceseaza arhiva si ia numarul din septembrie. La Posta redactiei e articolul semnat de mine “La gradina”.
Asta ca sa vezi cum isi faceau vacantele cei de la tara, pe atunci.
Si nu fii dezamagita de generatia ta. Ai incredere in ea, si vei vedea ca sunt multe lucruri bune si de apreciat.
O zi buna!
Ion
Mulțumesc pentru linkul cu articolul din conexiuni. Ceva în ceea ce scrieți, atât în rândurile despre Maroc, cât și în “Grădina” mă impresionează profund – nu încerc să-l numesc.
Stau aici în Walldorf, lângă Frankfurt, unde m-am întors după un an de București și mă las chinuit în continuare de aceleași întrebări. Unde s-a dus demnitatea românului, unde s-a dus iubirea lui și bucuria pentru ce i-a dat Dumnezeu? De ce bântuie deznadejdea? Care e izvorul neputinței noastre?
Iertați-mă (amândoi) dacă gândesc cu voce tare sau pun întrebări fără răspuns, dar sunt multe lucruri care m-au impresionat în rândurile de mai sus…
Dar oare nu chiar întrebările fără răspuns sunt cele ce contează ?
Ma bucur ca ati putut sa accesati revista. Eu am incercat si nu am gasit-o deocamdata in Arhiva.
Asa incat am sa postez, cu permisiunea dvs., textul si aci pentru Luminita.
Iata-l:
La GRADINA
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice text de valoare literara”
(Laurentiu Oraseanu)
– Buna zaua!
-Buna zaua! Un’te duci, ba Ioane?
-La gradina.
-Buna sara!
-Buna sara! De unde vii, ba Ioane?
-De la gradina.
Asta, cand veneam acasa. Pentru ca, de obicei, plecam la gradina, pe 15 iunie, cand luam vacanta, si veneam pe 14 sept. cu o zi inainte de a reincepe scoala. Dormeam intr-o coverca, facuta din crengi si acoperita cu snopi de coceni si cu iarba, pe o rogojina sau pe saci de iuta pusi direct pe pamant, si cu capul pe un capatai plin cu paie. Cand tuna si fulgera, si ploua, ne adaposteam acolo. Dar si cand mancam, si nu aveam un alt loc mai umbros. Intram in coverca , desi era, si acolo, destul de cald. Mancam repede, si pe fuga.
Ca nu era timp de pierdut.
-Terminasi scoala?
-Da. Luai si premiul intai cu coronita.
-Bine, zise taicu, cu fata obosita de munca. Ia vezi,fa! Da-i niste creitari, daca mai ai, sa se duca la Foleanu, sau la Liuta a lu’ Stan, sa ia o litra de verdeseanca sau de sacarica galbina. Sa ne cinstim pentru ca a luat primu’ si anu’ asta. Ca de maine o luam din loc. Mergem la gradina. Si vezi, pune ce ne trebuie de cu sara in car, ca nu mai venim acasa pana la toamna.
-Da, duminica e serbare si se dau diplomele, zic eu.
-Lasa ca o iei la toamna, cand vii. Acu’ avem treaba.
Si plecam, a doua zi, cu noaptea-n cap, acolo unde aveam sa stam pana pe 14 sept.
La Rumanesti,pe Valea Rumanestilor,mai aproape de sat, sau Peste Jiu, in Lunca Jiului,la Obedini, cand schimbam locul de gradina. Pentru ca, pamantul, cultivat fiind mereu cu aceleasi culturi, obosea. Atunci plantelor nu le mai mergea bine, si nu se mai faceau.
Era lucru mare sa ai vad de gradina in doua parti. Sa poti schimba, sau chiar sa ai gradina in doua parti. Atunci insa era nebunie curata sa alergi dintr-o parte in alta.
In plin sezon, erau multe de facut la gradina. Mai mic fiind, eu faceam lucruri mai usoare. Pana cand am mai crescut, cand mi-au dat si mie sapa si calostirea in mana.
Asa ca, eu manam boii la raota, mergeam cu ei la pascut, le adunam iarba de prin porumbi sau de pe mejdine. Mergeam sa le aduc apa rece de baut de la izvor, sau mai faceam si alte treburi pe care le faceau adultii.
Nici vorba sa trag cu sapa la razoare. Asta era lucrul cel mai greu de facut. Pentru ca trebuia s-o tii drept. Cum reusea taicu sa le traga asa de drept nu stiu. Dar sa le si dea panta necesara pentru scurgerea apei pana in capul razorului, ca sa nu balteasca cand udam. Dadea o sapa doua inainte si revenea inapoi cu una. La fel cum se spune ca facea sapa de foraj a lui Gogu Constantinescu pentru a evita devierile in forajul la mare adancime. Acu’, eu nu cred ca taicu ar fi avut cunostinta de inventia lu’ Gogu. Poate invers!?.. Cine stie!?…
Cand sadeam ardeiul eu il insiram in chite de cate doua fire, pe 3-4 randuri in razor, iar taicu sau maica veneau dupa mine sa le infiga cu sadila bine in pamant.
Asa! Pe sale, si mai repede! Ca avem zor. Vezi ca se paleste ardeiul! Acu’ fugi repede si injuga boii la roata, sa udam ca se usuca ardeiul. Da bice!
Totul se facea in zor mare. Vorbele de indemn, pe care ni le adresa taicu, aratau acest lucru.
Da drumu’ la pas! Mai cu inima! Ca nu faci pentru altu’, ci pentru tine.Adormisi? Impiedecatule! Nu vezi pe unde mergi? Ca ne-apuca noaptea. Vezi ca ne-o ia altu ‘nainte! Da mai iute! Pe sale! Asa! Cu amandoua mainle!
Si cate si mai cate nu ne zicea taicu cu vocea apasata, cu fata lui aspra, si plina de griji.
Pliveam iarba de pe rastavuri si de prin razoare, si calostiream. Atentie mare sa nu dai prea aproape pe langa ardei, sau la radacina lui si sa-l tai. Nu aveai un moment de respiro.Poate cand ploua stateam un pic ascunsi sub un copac sau in coverca, pana se svanta pamantul si o luam iar de la cap. Pliveam, calostiream, si iar udam.
Pana cand crestea si se cocea ardeiul, bun de cules, si faceam de piata. Atunci mai scapam si ajungeam pe acasa.. O sara numai. Pentru ca noaptea mergeam cu carul plin cu saci de marfa la piata. Astfel ca a doua zi sa fii iar la gradina. La udat, la plivit, la calostirit. Sau din nou la sadit ardeiul, rosiile si celelalte, cultura a doua, de toamna. Pe acelasi pamant, in locul altor plante deja trecute. De aceea obosea, saracu de el si Pamantul! Luam doua trei piei de pe el. Ca si de pe noi. Ne cojeam de piei, de cateva ori pe vara. Dar si statul nesatul ne punea la dari. De lua si pielea care mai ramanea de pe noi. Cei care aveau roata de udat si vad de gradina, plateau impozit de se snopeau. Incat nu stiu daca merita munca. Oricum, fara gradina nu stiu cum am fi trait. Cum am fi razbit.
Asa faceam noi, copiii de gradinari de la tara, vacantele. Nu erau stranduri. Ne scaldam in vistirie sau in Jiu. Nu erau discoteci ca acum, dar mergeam duminica la hore. De sarbatori, de obicei. Ne spalam in lighenul cu apa incalzita la soare in mijlocul bataturii. Ne puneam camasa cusuta cu borangic cu rauri oltenesti, si izmene curate, dar descult, si ne duceam si noi la hora din sat. Noi, copiii, ne holbam ochii pe margine, in rascruciul de la carciuma din sat. Unde cantau lautarii satului, iar tinerii luau sarba inainte, de ti-era mai mare dragul sa-i vezi leganandu-se si fudulindu-se in ritmul tobei sau basului, si in scartaitul vioarei. Iar toamna se insurau.
Asta numai in unele duminici. Pentru ca, in cele mai multe, aveam de lucru chiar cand nu dormeam la camp.
Se gasea intotdeauna cate ceva de facut. Ori sa te duci cu capra sau cu boii la pascut, daca nu le-ai adunat iarba cu o zi inainte, ori, mai pe seara, cand mai trecea ziua, ca era pacat sa muncesti duminica, mergeam sa udam un ceas-doua.
Lapte mananci, dar cu capra nu te duci, ne zicea taicu.
Dar, tot el, saracu, Dumnezeu sa-l ierte, parca-l vad ridicandu-se de la masa, cu siguranta flamand, inainte de a se termina laptele din straichina, lasandu-ne noua, copiilor, o lingura doua in plus. Era lapte, putin, iar noi multi. Inchipuiti-va sapte linguri, plecand toate odata, catre si dinspre o singura straichina. Asta cand am ajuns sa avem fiecare lingura lui. Of, Doamne! Cateodata era lipsa mare. Am dus-o greu, oameni buni! Dar n-am disperat niciodata.
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice text de valoare literara”, imi scria Domnul Laurentiu Oraseanu, intr-un mesaj, ca raspuns la un email de-al meu, in care imi ceream scuze pentru modul simplu, fara talent, in care prezentam unele aspecte din viata pe care am dus-o la tara odinioara.
Acum, vreau sa cer scuze si celor care au avut rabdare sa citeasca ROATA si LA GRADINA. Pentru neindemanarea cu care am prezentat lucrurile de atunci. Cand lumea traia de pe ozi pe alta. Cu frica lui Dumnezeu in san, si cu Credinta in El.
Asa, numai asa puteau sa invinga greutatile vietii.
Ma intreb si acum mereu, cum au putut parintii mei, fara carte, numai cu puterea bratelor, muncind 6 pogoane de pamant, zi si noapte, sa creasca patru copii si sa ne dea si la scoala. Eu si cel mic am facut si facultate.
Acest lucru, cred eu, ca a fost posibil, pentru ca parintii nostri credeau :
In Puterea Pamantului,
In Puterea Muncii lor de a-l face sa dea roade, si
In Puterea lui Dumnezeu.
La care se rugau, spunanad Tatal Nostru, si dimineata, si seara. Si isi faceau semnul Crucii, inchinandu-se inainte si dupa fiecare masa. Cu discretie.
Pe noi nu ne mai obligau. La scoala se interzisese Religia.
Acum suntem din nou liberi.
Lumea de azi insa se intoarce cu greu cu fata spre Dumnezeu.
Ion Cotoi,
Massapequa, NY
18 august, 2009
“Nimeni nu e asa de sclav ca acela care , in mod fals, crede ca e liber.” ( J. W. Goethe)
Buna dimineata! Si tin sa va multumesc pentru cele trimise in randurile de mai sus! Nu stiu daca ati citit primele mele “povestiri”, dar pot afirma ca si eu mi-am petrecut copilaria la tara, intr-o comuna micuta,unde, mai ales in vacante am cunoscut mirosul pamantului reavan, gustul malaiului inmuiat pentru puii de gaina( o sa radeti, dar mirosea asa de frumos incat chiar l-am gustat), si bineinteles senzatia lacasului numit coverca, pe care noi o faceam in joaca, atunci cand mama ne trimitea sa pastem gastele. Am sapat, am prasit, am cunoscut munca bruta, de la tara si a fost nemaipomenit. Cred ca asta a fost motivul pentru care ai mei au decis sa nu ramanem afara . Aveau acolo o gospodarie de care erau legati mai mult sufleteste…(casa si pamantul, care si acum le ocupa aproape tot timpul) Si nu cred ca mai e necesar sa spun ca si ai mei se trag din neam de tarani, fara carte, fara tati(nu mi-am cunoscut bunicii-unul a murit in razboi, celalalt in ’46)Asta nu i-a impiedicat sa invete. Tatal meu a fost tinut de niste rude in Craiova sa faca liceul in schimbul ajutorului oferit in gospodarie(avea grija de gospodaria unui preot, ruda cu familia lui), apoi, dupa ce si-a dat capacitatea(asa se numea in vremea aia) a plecat la mina, in Valea Jiului sa faca bani pentru a urma matematica. Mama a fost tinuta in scoala de fratele ei mai mare, care a plecat de acasa la 12 ani ca sa munceasca si sa intretina familia( o mama vaduva si inca trei frati). de-asta spun ca in ziua de azi tinerii nu mai fac sacrificii pentru carte. Care mai sunt valorile in zilele noastre? Manelistii, politicienii fatarnici care pandesc ciolanul cel mai mare si nu pot spune o fraza fara dezacorduri ? Iata ce am devenit…Si cine am fost?
Am scris in mare graba domnule Cotoi si am omis sa va spun ca daca nu aveati copilaria descrisa mai sus( ca a lui Moromete cel mic-Marin Preda) nu ajungeati asa departe! Tata este originar din Bulzesti-Dolj. A copilarit cu Marin Sorescu domnia sa era ceva mai mare, dar am tinut legatura cu dansul mai ales in ultimii ani de viata… perioada in care s-a retras in Bulzesti, unde si-a construit o casa, care ulterior a devenit muzeu. Nu mai este nici sotia dansului, dar amandoi apartin pamantului de “La Lilieci”.
Acum va scriu de la birou…printre lacrimi! Cata asemanare…Si ai mei parinti se trag din familii cu frati mai mari.Mama mai are o sora si doi frati, insa doar ea si fratele mai mic au facut facultate, iar tatal meu mai are doi frati, dar ei nu au avut sansa asta. Cel mai mare a plecat de mic, de la 14 ani la munca in Valea Jiului.Cel mai mic, (frate vitreg de altfel), tot prin Valea Jiului,din comert a reusit sa-si intretina familia. In ziua de azi, copii sunt tinuti ca-n palma, fara grija zilei de maine, doar sa invete…dar nici asta nu mai fac!
Am trait aceleasi vremuri. De aceea viata, pe care am dus-o, se aseamana. Pare a fi aceeasi pentru toti taranii care au avut de suferit. Dar, exact ca in pestera, cu stalactictite si stalacmite, care, in loc s-o sfarme o sustine, asa si pe noi munca bruta, suferintele, greutatile ne-au intarit si am rezistat.
Nu n-am ajuns NICAIERI, Luminita. La propriu sunt DEPARTE de TARA. Dar, la figurat, n-am ajuns departe. Sunt un NIMENI. Mai bine am explicat acest lucru in alt articol, tot in Conexiuni, ceva mai demult. Unde am scris chiar mai multe articole in editia scrisa ce aparea la New York. Daca nu te plictisesc, si nu-ti rapesc din timp, il postez mai jos.Iata-l:
Satul in care nu s-a nascut Nimeni
Eu m-am nascut in satul unde nu s-a nascut Nimeni.
Cum adica? In acest caz satul acela nici n-ar exista.
Asta numai in sensul ca nu s-a nascut Nimeni acolo, care sa fie Cineva, si care sa poata scrie despre acel sat sau sa-i dea un nume.
As dori sa scriu ceva despre satul meu. Dar, pentru asta, ar trebui sa fiu
Cineva. Cum sa ies din aceasta dilema?
Iata cum am incercat eu sa ies.
Fiu de taran, cu putine posibilitati materiale, al treilea din cei patru copii, am plecat din sat la varsta de 14 ani, la una din cele mai inalte scoli ale orasului invecinat. Veneam in vacante pe acasa. Am terminat scoala. Dar nimic nu arata ca as fi devenit Cineva. Am mers apoi, mai departe, la facultate. Aceeasi situatie.
Am revenit in satul in care ma nascusem sa-i invat carte pe acei Nimeni. Nici-o schimbare . Am plecat din nou la oras, cu ambitii mai mari pentru a deveni Cineva si pentru a-mi indeplini dorinta de a scrie despre satul meu.
Am plecat si in strainatate pentru mai multi ani, unde i-am invatat si pe straini carte. Tot cu gandul de a deveni Cineva. Si tot asa am incercat mereu pana la pensionare. Cand, dintr-odata, m-am hotarat sa plec din Tara mea in Tara unde sunt cei mai multi Cineva din lume. Si am devenit, intr-adevar : un si mai mare Nimeni!
Acum stau si ma-ntreb daca nu puteam deveni totusi Cineva ramanand tot timpul in satul in care nu s-a nascut Nimeni. Sa ma intorc in sat acum? Nu cred ca m-ar mai primi Nimeni. Asta e ala »Plimbaretu’ », care a plecat si n-a facut nimic pe unde a fost si acum vrea sa se dea ca e mare Cineva? ar zice, pe bunadreptate un Nimeni dintre consatenii mei. Pentru ca ei tin la satul lor, unde nu s-a nascut Nimeni pana acum. Nici sa le dea un nume, dar nici sa-i faca de ras. Pentru ca acest Nimeni pentru ei e mai presus decat orice. Chiar decat Cineva.
Si atunci mi-am dat seama. Nu satul era Nimeni. Ci eu.
Satul a ramas acelasi. Cu oameni harnici si cinstiti, simpli si modesti. Fara pretentii prea mari de a fi sau de a deveni Cineva. Rezistand, uneori cu greu, alteori mai usor, la toate cate s-au abatut asupra lui, de-a-lungul timpului. Si ar fi pacat sa dispara.
Si, nu pentru ca n-am reusit sa devin Cineva, as vrea sa fiu si sa raman, cel putin in mintea mea si sufletul meu, un locuitor al satului unde nu s-a nascut Nimeni. Ci pentru faptul ca acei Nimeni ai satului si satul insusi, merita si respect si atentie. Despre care, cei care stiu si au talent, sa scrie. Asa cum am citit si mi-a placut mult articolul din Conexiuni din septembrie, intitulat: »Un sat Stejari ».
Ion Cotoi,
Massapequa, NY
Domnule Cotoi, dati-mi voie sa va contrazic! Va asigur ca nu sunteti “nimeni” atata timp cat dumneavoastra sunteti exemplul viu al omului ajuns ” departe” si la propriu si la figurat, omul care a demonstrat ca romanul nu-i marginit la minte, oricat de grea i-ar fi crucea pe care trebuie s-o poarte!
V-ati ridicat din randul oamnenilor simpli dar cu sufletul curat si mare! Vreti sa fiti cunoscut? SCRIETI CARTEA! Eu o astept ” cu sufletul la gura, asa cum spunea d-l Cioiulescu” si-s incredintata ca va fi un succes! Si daca va hotarati sa reveniti in satul natal, macar in vacanta, sunt convinsa ca nu veti regreta.
Va inteleg atat de bine, intr-un mod dureros. Pamantul e viu .. in noi si noi suntem doar roadele lui. Am trait aceasta experienta cu fiecare celula in acest an in Romania, in Brasovul natal, pe Dealul Livezii unde am copilarit. Reproduc din articolul “Cocoonul de Mate-Fizica Nr. 1”:
“Mai intai am plecat la Bucuresti, apoi la Frankfurt, am cunoscut oameni si mentalitati noi, m-am lasat remodelat complet Acum sunt tot aici si simt la fel cum am simtit mereu. Peregrinarile mele par simple excursii prin padure. Acum sunt tot aici si vad si simt ce-a fost cladit in piatra. Si-si rade piatra de nisip, si-si rade “Servus” de “mancati-as” sau “Hallo”, Prejmerul de Ciolpani, Tampa de Magheru si mansarda de pe Calea Poienii de orice Fertighaus.
In “Oldies” mai bem o bere, mai dansam un blues si mai inchidem o carciuma la 4 dimineata, multumiti ca mai reusim sa ne oprim din cand in cand din jocul de-a viata si sa ne bucuram ca n-am gasit de fapt nimic … din ce nu ne-a fost dat deja.
Ma plimb pe jos pe Dealul Livezii si simt la fiecare pas cum radacinile-mi brazdeaza adanc pamantul. Le multumesc ca-mi lasa latu’ atat de lung si impreuna radem linistit de copilarestile indoieli.”
As mai avea atat de multe de spus pe aceasta tema, dar …. incet, incet.
Eu am plecat in Germania tot in 2000 – stiam limba perfect, am facut gradinita si scoala germana in Brasov. Am avut multe de invatat aici, cu seriozitate am evoluat destul de bine intr-un mediu atat de concurential cum este Frankfurt-ul. Mi-am luat o diploma in Management iar sotia mea a adus-o pe lume pe fiica noastra – tot aici, la clinica universitara. Totusi nu mi-a trecut prin cap in toti acesti ani sa nu ma intorc acasa. Am asteptat dintotdeauna acest moment, simtindu-ma tot timpul atat de “altfel” ca roman (intr-un mod cam nenatural).
In toamna lui 2007 – planificat cu mult timp inainte – m-am intors plin de sperante in tara.
A urmat calvarul care m-a dat complet peste cap: timp de 6 luni mi-am cautat fara succes un job. Am dat 40 de interviuri si am primit o singura oferta concreta: o firma a unor turci avea nevoie de certificarea mea in Project Management pentru a pune ghiara pe o licitatie aranjata prin care se asocia cu statul roman pentru a lua o finantare europeana si a imparti banii intre buzunare bine stiute dinainte. Mi s-au oferit 4000 € net pe luna pentru a sta de geaba. Le-am facut un asessment al necesarului de resurse si skill-uri pentru a duce la indeplinire macar o parte din obiectivele proiectului.Am facut analiza initiala de risc. Mi-au ras in nas, n-au citit un rand. Unul dintre directori m-a suit in Jeep-ul lui si m-a dus la un Hotel de lux de la marginea Bucurestiului. Mi-a dat sa mananc si sa beau si mi-a explicat non-salant ca eu am inteles totul gresit ca eu nu trebuie sa fac nimic si ca totul o sa fie bine: “Tu de ce crezi ca ne-au ales pe noi ? Sunt siguri ca n-o sa le facem probleme.” Era vorba despre un proiect de restructurare – pe bani europeni – a unei regii de stat. Cand am refuzat a inceput sa ma ameninte. Acea seara a fost prima lovitura care mi-a zdruncinat in credinta mea in drumul ales.
– urmeaza –
Buna seara, d-le Cioiulescu! Din pura coincidenta, sau nu stiu cum s-o numesc, eu lucrez pentru doua ONG-uri care traiesc din aceste finantari nerambursabile europene. Pacat ca in anul 2000, cand ati incecat domnia voastra colaborarea cu cei mai sus-mentionati inca nu se stia prea bine “cu ce se mananca” aceste finantari PHARE .Pot sa va spun ca in ziua de azi suntem verificati la leu si dam socoteala pentru fiecare banut cheltuit… Aceste raportari pe care le facem Ministerului Dezvoltarii si Locuintelor sau la OIRPOS DRU ne ocupa cel mai mult timp si chiar le consideram birocratice…Daca aveti specializare in manager de proiect , daca stiti sa scrieti un proiect, o cerere de finantare, va asigur ca ofertele de job nu se lasa asteptate…
Buna seara,
povestirea cu firma turcilor a avut loc in 2007, dar nu cred ca era vorba de finantare Phare. Proiectul era destul de mare, avea ca obiective dezvoltarea unei strategii de deozvoltare pe urmatorii 5 ani, restructurarea si modelarea procesuala corespunzatoare pentru una dintre cele mai mari regii nationale din domeniul energetic. Este posibil ca finantarea sa fi fost din fonduri structurale?
Voi continua sa povestesc experienta mea in Romania in 2007 si apoi in 2008-2009.
Luminita, noi am fost in tabara COPIILOR in Maroc, deci ar trebui sa avem varsta apropiata. N-ar fi OK sa ne tutuim ?
O seara frumoasa,
Ciprian
Cartea despre care am zis ceva mai inainte, o am in minte demult. Mai am un an pana a iesi la pensie si de aici. Nu ca varsta, ci ca vechime. N-am inca zece ani lucrati aici. Apoi, neavand ce face, daca ma ajuta Domnul, voi incerca.
Intre timp, cand mi-a fost greu de tot aici, din varii motive, m-am gandit mereu la tara.
Si am incercat sa-mi umplu golul din suflet cu cateva randuri, precum cele de mai jos.
Iata-le:
DE-AICI DIN DEPARTAE
Ca am plecat iti cer iertare,
Caci te-am iubit de la-nceput,
De mic copil, cand am crescut,
Si-acum mai mult te strig, te plang,
De-aici din departare.
Cand ma gandesc la voi, ma doare
‘N suflet ca v-am parasit,
Atunci pe toti eu v-am iubit,
Si-acum mai mult de voi mi-e dor,
De-aici din departare.
De Tara dorul este mare
Pe drum de cand am pribegit,
Atunci pe tine te-am iubit,
Si-acum iti scriu, iubita mea,
De-aici din departare.
Si zi si noapte-ti cer iertare,
Caci te iubesc asa cum esti,
Frumoasa mea, din cartea de povesti,
Asa te vad acum, o Tara mea,
De-aici din departare.
Eu sunt convins ca lucrurile se vor schimba in bine, vrand-nevrand, si la noi in Tara.
Cei mai grabiti ar trebui sa fim noi, cei in varsta. Se pare insa ca, din nefericire, asa cum spunea un doctor anestezist prin anii ’90, schimbarile sociale pe care le-am dorit si le asteptam nu merg mai repede decat “viata biologica”. Decat ritmul vietii.
Rabdare, Speranta si Credinta!
Ion