Cu emotie regasesc oameni care au trait cu familiile lor in Maroc in anii ‘80. In acea perioada statul roman trimitea in Maroc in principal profesori de liceu care cunosteau limba franceza. Erau insa si ingineri, sau alte profesii. Aproape in fiecare oras marocan se formase o comunitate mica de romani. Noi am locuit 18 luni in Tiznit, la 60 de km sud de Agadir.
Ne leaga ceva: pentru toti Marocul a ramas un important reper emotional.
Dupa 24 de ani m-am reintors in Maroc prima oara in 2005. De atunci am revenit de 5 ori, am batut marocul de la Merzuga, in desert la granita cu Algeria pana in nord, Fez, Meknes, Kenitra, Tanger.
Voi descrie aici periplul geografic, dar mai ales sufletesc al redescoperirii Marocului si al Povestilor din Copilarie din case albe sau rosii, rezonand la cantarea muezinului.
Pana ce povestea mea va fi gata de publicat, las acest articol sa fie modelat de sirul atat de viu al comentariilor :
Prin Ouarzazate am trecut in Octombrie 2006 pe drumul de intoarcere de la Merzouga si dunele Erg Chabi. Am ajuns seara, dupa multi kilometrii, cu o singura dorinta: sa punem capu-n perna. Am mancat repede la un restaurant traditional in centru – era parca intr-un fel de turn. Inainte de culcare ne-am mai asezat putin – baietii – mai intr-o parte sa tragem o gura de whiskey dintr-o sticluta bine camuflata. Eram in Ramadan!
Piata centrala Ouarzazate
In scurtul timp petrecut mi-a lasat impresia unui oras suprinzator de linistit – desi in Ramadan serile sunt destul de agitate – cu bulevarde parca putin prea largi pentru aglomeratia de acolo …
In drum spre Ouarzazate am facut un detour de jumatate de zi prin spre “Gorges du Dades”. Peisaj semi-lunar, presarat de impresionante Kasbah, parca tot una cu varfurile stancoase din care sunt sculptate ca o singura forma complexa:
Tags: Africa, anii 80, Fez, Maroc, Meknes, Ouarzazate, Povesti din copilarie, Tiznit
Micul nostru orasel, Tiznit era – si este inca – destul de bine cunoscut ca centru de bijutieri (mai ales aur). De fapt aurarii aveau si cea mai frumoasa cladire din oras, un centru comercial inchis, cu 2 etaje si imbracat in marmura. L-am revazut acum 2 ani si ceva.
In afara de aur si argint, instaritii bijutieri erau adevarate banci private – fiecare: imprumutau bani (dirhami si valuta), schimbau valuta in orice moment si chiar faceau curierat de bani si valori (doar catre Franta). Evident, totul era “pe incredere”.
…
Anul II, Oujda
In primul an, tot la Azrou fiind, de Craciun suntem invitati de prieteni sa-l petrecem la Oujda.
Hussein, sotul Kadijei, care era padurar, ne-a adus doi brazi frumosi.
Pe care i-am pus pe portbagajul fietelului si am plecat la 700km de Azrou, la Oujda.
Trecuram de Fes. O patrula a Jandarmeriei Royale ne face semn sa oprim. Ma fac ca nu
i-am inteles, pentru ca n-au semnalizat regulamentar oprirea. Nu era un filtru de politie. Ma uit in oglinda retrovizoare si mi se face frica. Erau cu mainile pe pistoale.
Am oprit, m-au dojenit spunandu-mi : »Ne faites plus jamais ca ! »
Motivul opririi erau brazii. Noroc ca Hussein stia legile si ne-a dat si un bon de cumparare. Altfel nu stiu ce am fi patit.
Ajunsi la Oujda, ne-am vazut cu prietenii, si cu ceilalti prieteni ai lor romani.
Am hotarat sa cerem transferul in anul urmator la Oujda, daca vor fi posturi de matematica vacante. Cei de la Azrou tineau de mine. Eu le-am scris ca, daca nu-mi dau un oras care sa aiba misiune franceza, plec. Asa se face ca mi-au dat un post la Lycee Technique in Oujda.
In anul urmator, am venit din Romania, direct la Oujda, prin Muntii Riff(cum se scrie ?). Ce frica ne-a fost. Marocanii vindeau kiff(asa se scrie ?) la tot pasul. Intrebat fiind Regele daca are plantatii de kiff, a zis ca in actele de cadastru nu apar. Erau nebuni sa le inregistreze.
Trei luni staturam la prietenii nostri pana ne gasiram un apartament pe Mohamd V, la Moumni. 400 de dirhami pentru 2 camere, in centrul orasului. Era convenabil.
Astfel fiul nostru putu sa mearga la misiunea franceza. Nu stia franceza decat ce invatase
cu copiii la joaca la Azrou. Odata, prietenul lui francez nu se duse acasa la apusul Soarelui, cum era conventia. Si ce bataie i-a dat tatal lui, si ce pedepsit a fost pentru asta…
In fine, la Oujda nu franceza era problema. In primul an fiind, fata de altii care erau in al doilea sau al treilea avea ceva probleme. Acolo a invatat sa scrie, sa citeasca pentru prima data. In scurt timp insa i-a ajuns, i-a depasit, si venea acasa cu micile premii, niste imagini. Ce se bucura, ce vesel era ! Ma opresc aici despre el.
Aci comunitatea romaneasca era mare. Era impartita pe prietenii si dusmanii.
Nu as vrea sa vorbesc despre asta. Ar fi urat din partea mea sa vorbesc despre amintiri urate, nu-i asa ?
Cu prietenii nostri si cu inca cativa ne intelegeam bine.
Un doctor oftalmolog, Valica, il invata pe fiul meu sa sparga si el un geam. Ca-l plateste el. Nea Janel, alt doctor, era si mai simpatic. Povestea cum ca la o frontiera n-a stiut unde are portbagajul Fiatului lui tip sport. Si s-a dus sa-l deschida in spate, unde avea, de fapt, motorul.
Acolo, era aproape Marea Mediterana. La Saidia mergeam mereu sa facem plaja.
Pe drum cumparam figuri cu galetusa si struguri rosii cu bobul mic si foarte dulci.
N-am vazut nicaieri o apa asa de limpede, un nisip asa de curat si de fierbinte ca acolo.
De Craciun am cumparat si acolo un brad. Dar era ceva stufos, din familia coniferelor, care nu era asa frumos ca bradul lui Hussein, din anul precedent.
Aproape de noi era si Nadorul, unde romanii construiau portul.
Melia era Zone frnache spaniole. La fel ca Ceuta de langa Tanger.
Benzina, cafeaua, bautura,tigarile, aparatura electronica, toate erau ieftine.
Scutite de taxe vamale. Muncitorii romani din Nador mergeau la Melia cu canistrele.
Ce aveti acolo ? intreba vamesul. Apa. O incercara azi, maine tot asa. Pana cand vamesii decat ziceau : Apa ? – Da, ziceau romanii si treceau cu canistrele pline cu benzina, la jumatate de pret fata de Nador. Spaniolii incurajau pe toate caile popularea orasului cu spanioli. Toate erau ieftine si scutite de taxe. Altfel riscau o cotropire demografica marocana.
In ianuarie sau februarie 76 moare Franco. L-au tinut sub aparate pana cand cineva din familie a fost de acord sa-l lase sa moara. Atunci am vazut Spania indurerata. Toti plangeau un dictator. Intelegerea cu el a fost, probabil, sa fie lasata o parte din Mauritania Marocului. Sahara Spaniola. Si au pornit razboiul. Hassan II a trimis cu bratele goale, numai in gilabale, 85000( ?) de oameni catre El Aioun( ?). Intrebat fiind de ce a facut asta, a zis ca el renunta la numarul nasterilor marocane dintr-un an. Si au invins. Conflictul cu Mauritania i-au ridicat si pe algerieni, care voiau si ei o parte din Mauritania, ca sa aiba iesire la Ocean. Hassan le-a raspuns ca le da voie sa faca un pod pana la ocean, dar aerian.
Noua ne era frica. Eram la 15 km de frontiera. Din balconul apartamentului vedeam frontiera. Seara aratau la TV : marocanii captura de arme rusesti, iar algerienii captura de arme americane.
Am fost in excursie totusi in Algeria. Am vazut Algerul si Oranul. Frumos Oranul.
Am fost undeva sus, la Cruce( ?). Ne era frica. Numai serpentine. Oras prins de ciuma( ?) Albert Camus a trait acolo( ?). Nu sunt sigur de nimic. De aceea am pus semnul intrebarii. Am dormit la Oran. O alta noapte la Alger intr-un hotel mizerabil.
Am fost opriti si aici de politisti pentru viteza excesiva, dar n-am patit nimic.
Nu am primit catedra intreaga la liceu ca nu au avut. Mi-au dat o clasa la gimnaziu cu 47 de fete. Am lucrat o saptamana si apoi am refuzat sa mai lucrez cu ele.
Galagioase si multe. Cu greu m-au lasat la 17 ore pe saptamana. Avand insa terminale,
se putea si asa. Chiar sub 18 ore.
Am decis sa mergem acasa. Sa nu mai prelungim. Copilul facea 7 ani, si nu concepeam sa nu inceapa scoala la noi. Pentru el am venit, ziceam, pentru el plecam.
Cand sa merg sa-l aduc de la Misiunea Franceza pe fiul meu, desi am plecat din timp, pe la 5 far 20, accelerez, intr-a treia fiind, ajung la 70 la ora, in plin centru si trafic, si, la prima intersectie, un galigan de aproape 2 m, pesta 90 kile, pe o motoreta imi taie calea executand viraj la stanga. Franez zdravan, el cade pe capota, aproape de parbriz. Galiganul se lateste apoi exact in fata rotilor masinii mele, iar motoreta a plecat de sub el, aproape un metru. M-au lasat sa-l aduc pe baiat de la scoala, si m-au chemat la politie.
Ce viteza ati avut ? 40km/ora. Cum asa ? 14 m de frana neagra in asfalt ? Da, am franat de doua ori. N-ati vazut ca era intrerupta ? Nu cred ca a tinut minciuna, dar mi-au dat drumul, pe motiv ca el era de vina. Mi-a fost frica de el si de neamurile lui. Dar macelarul a fost cuminte. L-am chemat in judecata prin asigurarea mea, sa-mi repare masina, care era un pic zgariata pe bara. Asa s-au linistit toti. Dara de frana a stat saptamani de zile in asfalt.
Cand au auzit « prietenii romani », au si inceput sa cleveteasca cum ca eu, nemaisuferindu-i, am inceput sa-i calc cu masina. Glumeau si ei !?
Asa ca, in primavara lui 76, ma asociez cu doua brasovence, si plecam acasa cu doua masini, ca sa ducem din lucruri. Vara sa ne fie mai usor. Traversaram de la Melia la Malaga, cu un vapor fara punte. Ne-au pus masinile cu o macara pe vapor.
Noaptea am crezut ca mor. Un catalan la capul meu a vomat tot timpul.
Colegele au vomat si ele, dar in alta cuseta. Asa ca, a doua zi n-am fost buni de nimic.
Totusi eu am condus toata ziua, fara pauza, cand o masina, cand alta. La italieni, cand au vazut fiatul sport ultraincarcat, au zis ca asta e masina sport, nu de transport.Trebuia sa ne incadram in timpul celor 10 zile de vacanta, cu dus si intors.
Parasirea Marocului din aeroprtul Oujda, cu opriri la Paris, Geneva, Roma, Otopeni- Bucuresti. Nu va povestesc acum frumusetile pe care le-am vazut peste tot.
La Paris, pe Chaps Elysee, ne opreste unu. Il chema Radu, din Obor. Sa ramanem in Franta. Casa, masa gratuit, plus 2500 fr. pe luna pana ne gaseam de lucru. N-am ramas.
Am venit acasa, mi-am luat Dacia 1300, rosie , cu jumatate valuta, ca sa nu stau la rand, si cu blocul motor spart.
De ce am venit acasa ? De ce n-am mai stat ca si ceilalti ? De ce n-am ramas la Paris ?
Nu stiu.
Stiu insa ca am venit si a doua oara in Maroc, in 1982.
Urmeaza.
Daca mi-aduc bine aminte, Oujda era un orasel mai la sud de Quarzazatte…nu am fost pe-acolo…decat am auzit vorbindu-se de el. Pe la Oujda a trecut si ambasadorul Romaniei in Maroc, d-l Popescu (o personalitate distinsa, si foarte populara cu noi, romanii de rand)impreuna cu sotia si copiii, atunci cand au poposit in Quarzazatte. Doamna ambasador colectiona bijuterii traditionale din pietre semipretioase, cu predilectie coliere si bratari. Era innebunita dupa ele si nu intelegea de ce noi nu le apreciam atunci. Abia mai tarziu, cand nu mai eram pe-acolo am inteles ca erau adevarate “opere de arta”. Erau lucrate manual, ca de altfel si majoritatea podoabelor de aur. Din punct de vedere al obiectelor de artizanat , in special prelucrarea pielii si a lemnului marocanii sunt de apreciat. Stiu sa atraga turistii. Mi-aduc aminte ca la Essaouira era o fabrica de prelucrare a pieilor de vita. De-acolo ne-am luat haine de piele si piele tabacita, pentru a confectiona in tara alte obiecte vestimentare. Asa avem si-acum acele bucati de piele…nu le-am dus la croit.Au 30 de ani, mama le mai aeriseste, pentru a nu prinde mucegai. Si mai odihnesc la noi cateva taftane in special modele brodate cu fir auriu si argintiu, pe care ei le purtau la sarbatori…Stiti ce nu am incercat acolo? Henna, amestecul acela de plante cu care femeile lor isi vopseau parul si se pictau pe maini si picioare. Cred ca avea efecte benefice, caci toate marocancele aveau un superb parlung,roscat, care stralucea de sanatate.
Da, Luminita. Henna este o iarba, nu un amestec. Sotia mea a folosit-o mult timp. A luat si acasa.
Oujda e cel mai mare oras din Nordul Marocului. Ouarzazatte e in Sudul Marocului.
Despre artizanat am scris in primul episod, Azrou e renumit.
Si despre ambasadorul Popescu am scris. Care una zicea si, vad, alta facea. El cumpara bijuterii, dar pe noi ne sfatuia sa nu.
Piele avem si noi de la Essaouira si acum nelucrata. Am facut numai niste pantofi. Ai nostri croitori nu stiu cum s-a lucreze.
Noi l-am cunoscut pe ambasadorul George Gheorghiu, cred ca i-a urmat lui Popescu. Dl. Gheorghiu ne-a ajutat mult, printre altele a ajutat-o pe mama sa obtina post de medic (si toate echivalarile si aprobarile necesare) in clinica din Tiznit, fara “participarea” statului roman. Am ramas apropiati de atunci. Dupa perioada Maroc a fost timp de 7 ani ambasador la Vatican, o pozitie extrem de interesanta. Imi aduc cu placere aminte de dansul … si regret: anul acesta s-a stins din viata.
.
O familie romaneasca aflata in Maroc din anii ‘70, pana astazi – poate ai auzit de ei, draga Ion – este familia Vasile Serițan, din București, pe care am revizitat-o la Agadir, in primavara acestui an. Viata este in continuare buna acolo, in multe privinte mai buna ca in Romania … mai senina, mai plina de bunavointa.
Acum marocanii sunt foarte obisnuiti cu turistii – cel putin in orasele mai mari – si si-au dezvoltat o atitudine specifica (mai rece, comerciala). Am avut de nenumarate ori insa experienta foarte placuta, ca dupa 2-3 propozitii cu accentul meu magrebin (nu stiam franceza in ‘81 cand am ajuns acolo si deci s-a lipit de mine si ceva accent local) si eventual o pomenire a Tiznit-ului (de care nu putea sa fi auzit un simplu turist) sa fiu imediat tratat ca unul de-al lor, ajutat, indrumat, invitat acasa, la masa. Daca eram intr-o negociere, mi se numea imediat un pret raisonable … evident
Anul ‘82, anul campionatului mondial de fotbal din Spania vecina. Preocuparea noastra de baieti – a mea si a lui tata – era sa completam albumele Figurine Pannini cu pozele jucatorilor de la turneul final. Fotografiile autocolante se cumparau cate 5 la plic si se lipeau in album. Comercial era bine pus la punct sistemul caci, anumiti jucatori erau foarte rari. Imi aduc aminte de portarul Valdir Perez care pur si simplu nu se gasea. Erai obligat sa cumperi multe plicuri pentru a gasi jucatorii rari, astfel incat, cu figurinele ramase te apucai imediat de alt catalog. Era incredibil: faceam schimb de figurine cu romani din Casa, Agadir si Rabat. In curand insa pustii de prin Tiznit s-au prins ei ca e rost de facut cativa dirhami si faceau rost exact de figurinele cele mai rare. Alergau dupa noi tot timpul sa ni le vanda la suprapret: “Monsieur, monsieur, vien ici, j’ai Valdir Perez !” … si pune-te pe negociat, fiecare jucator avea alt pret, evident Perez fiind cel mai scump, dar l-am negociat de la 15 la 8 dirhami, pentru a-mi completa ultimul album.
Minunate amintiri …
imi cer scuze pentru ca nu mai stiu unde-i Oujda; aveam 13 ani….si au trecut de-atunci 29 de ani. Confundam Oujda cu un oras mai la sud de Ouarzazatte. In schimb imi amintesc de Ceuta, orasul cu preturi f mici, mai ales la aparatura electronica. De acolo ne-am luat pana si umbrele, stilouri chinezesti…tot felul de nimicuri pentru a le face cadouri celor deagi, nimicuri care la noi erau la “pret de pret”.
Ce ti-e si cu memoria asta….Abia acum realizez ca auzisem ca romanii evitau Oujda, dar tocmai pentru ca erau la granita si erau expusi conflictelor cu algerienii. Deh…omul mai si uita!
MARRACKESH, MARRACKESH!
Era titlul unui cantec pe care l-am cantat in noaptea de Revelion 1982.
N-a durat mult si, prin martie, aflam ca marocanii vor iar profesori. Ei preferau pe cei care au mai fost, iar in tara se facuse déjà un curent sa mai mearga si cei care n-au mai fost.
Mi-am facut dosar din nou. La interviu n-a fost nicio problema. Dupa ce semnam contractul, de data asta facem pregatire « politica » la Stefan Gheorghiu, 1-2 saptamani.
Acolo ma ridic si intreb : Cata datorie externa mai avem, cat mai dureaza pana o achitam, si ce trebuie sa facem noi, cei care plecam, pentru a o achita ?
Mi s-a raspuns clar : « 11 miliarde, duceti-va, veniti, care mai veniti, si om vedea dupa aceia. » Cineva ne-a vorbit despre merele de la munte, mici si gustoase. Cele de ferma erau criticate : mari, cu multa apa, si atat.
Aflaram ca nu ne da drumul cu copii. Am facut memoriu la Minister si la CC., prin care ii incunostintam ca, fara copil, nu plec.
Mi s-a raspuns la telefon, inainte cu o zi de a pleca, cum ca mi s-a aprobat asa cum am cerut. Si mi-a inchis telefonul functionarul de la pasapoarte de la Ministerul Invatamantului.
Cu curaj, ne facem bagajele, iau si copilul si plecam la Bucuresti.
Din cei peste 360 de profesori, care am fost recrutati, am fost singurul cu copil care am si plecat.
La Rabat, desi imi promisesera de la Bucuresti(ca si in prima cooperare), ca-mi dau un oras cu misiune franceza, nu mi-au dat. Le-am spus si lor, ca si celor de la Bucuresti, ca, daca nu-mi dau ce cer, plec acasa.
A durat cateva ore, pentru deliberare. Timp in care m-au chemat de vreo doua ori. Si asa am ajuns la MARRACKESH, unde era cea mai renumita misiune franceza , numita « Victor Hugo ».
Oras mult mai mare decat Oujda, mult mai frumos. Era Resedinta a doua a Regelui.
Aer uscat, numai bine pentru ceea ce cerusem pentru fiul meu.
Acesta e si motivul pentru care am venit si a doua oara :pentru a scapa de o alergie.
Bani au fost chiar mai putini decat in 74-76. Se duceau la decretul 33, revizuit.
Clima era formidabila. Ziua cald, peste 40, dar serile erau racoroase.
Cand batea vantul dinspre Sahara, veneau furtuni de nisip rosu, pe care il luam cu farasul de pe balcon. Seara insa venea o briza de la Muntii Atlas, vesnic acoperiti cu zapada.
O vedeam in unele seri chiar din oras.
Aci comunitatea romaneasca era mai mare. Erau si ingineri ce predau la scoli tehnice.
In primul an am stat pe marele bulevard Mohamed V, pe unde treceau camioanele de mare tonaj. Era un zgomot asurzitor. Cu romanii ne intelegeam relativ bine. Au fost si certuri. Mie imi zicea un inginer, ca sunt factor de echilibru. Pentru ca eram singurul ce mai fusesem inca odata in Maroc. Eu mai si glumeam cu ei, spunandu-le ca am gasit carne de porc cu 20 de dirhami. Cum asa , ca mai ieftina de 40 nu e ? Pai eu am luat num ai o jumate, ca nu-mi trebuie mai mult. Iar ne-o facu olteanu, ziceau ei,un pic suparati pe mine ca i-am pacalit. Era o goana dupa ieftin si economii incredibila.
In anul urmator prind o cunostinta si stam la un functionar de la primarie, doua luni, pana ce vila lui a fost gata. Am inchiriat eu etajul, si niste prieteni din Bacau, parterul.
Plateam mult :fiecare cate o mie, dar facea.
Am stat in conditii. Copilul era mare de acum si avea nevoie de camera lui.
La proprietar am fost invitati de ziua moutonului. Am facut poze cand l-au egorjat,
Am mancat cu ei.
Aveam si alti prieteni, parinti de ai colegilor fiului meu. Fiul meu a ramas prieten bun cu doi dintre ei. Tatal unuia era director de banca. I-am pregatit si fata la matematica. A luat bacul datorita matematicii. Natalie picase cu un an inainte. Inchipuiti-va ca am ramas prieteni. Fiul lor David, coleg cu fiul meu, e in Franta. Iar celalalt prieten al fiului meu, e in New York, unde e si fiul meu acum. Ca sa vezi cum duce ziua cu noaptea!
Sper sa nu va plictisesc. Iata ca in primavara lui ’84, se turneaza niste filme la Marrackesh. Pentru care aveau nevoie de figuranti.
« Le gard du corp », cu Samy Fray( ?), Jeane Birkine, in rolurile principale, si Gerard Jugniot in al doilea rol important. Am avut rol de figurant in care ma vad foarte bine cu sotia, plimbandu-ne prin Medina Marrackeshului, exact in spatele personajelor principale.
« Fil blanc, fil rouge », american, a fost al doilea film, in care eram grefier intr-un proces. Cu si despre evrei. Pelicula de o ora, filmata la Marrackesh, a disparut. Asa se zicea atunci. Eram prieten cu frumoasa actrita americana, cu care, nestiind englea, ma intelegeam cum puteam.
“Casablanca, Casablanca”, a fost al treilea si ultimul film in care am facut figuratie.
Era toamna, racoare seara, actiunea era filmata pe un stadion. Scenarist si interpret un tanar italian de vreo 27 de ani. Franceso Nutti, cu mama lui ca insotitoare, era si eroul
principal. Jucator de biliard, nu voia sa filmeze decat scena in care lovitura cu care castiga sa fie reala, iar noi, figurantii, sa sarim in sus de bucurie. S-a filmat de zeci de ori,
pana s-a reusit.
Am sosit cu avionul de la Bucuresti, cand am plecat din Bucuresti. Desi puteam sa venim cu masina. M-am dus acasa in decembrie cu trenul s-o iau. 10-12 zile dus-intors. Dus cu trenul, intors cu masina. 5000 de km, in 5 zile si cinci nopti. Cu Dacia 1310. A rezistat saracuta pana in deaulul Marrackeshului unde s-a blocat blocul de lumini pe faza lunga. Peripetii sunt multe de povestit.
Si din acest drum, si din excursia catre casa dupa primul an, si din drumul pe care l-am facut in primavara lui ’85, ca sa duc din lucruri acasa, pentru a ne fi usor pe drum.
Am semnat pentru prelungire, fara sa stim ca in vara, dupa vacanta, ni se va spune sa venim acasa definitiv, dar nu oficial. Unii au venit fara sa mai zica nimic, altii s-au oprit definitiv in Franta, altii plecasera ceva mai dvreme in Canada,, etc.
Noi am venit acasa, am lasat baiatul, si am venit inapoi cu speranta ca totusi…
N-am reusit sa luam decat salariile pe vara, dar nu toti, si nici primele de repatriere.
Intr-un ziar a aparut un articol despre Ceausescu cum numai dupa revolutie, la noi s-ar fi putut scrie despre el. Se certasera, Hassan cu Ceausescu, pe o problema evreiasca cred. In primavara lui 85 fusese un Congres la fes, unde participase si Moses Rozem.
Stiu multe lucruri, dar nu e cazul si locul sa le povestesc aici.
La Rabat, cand mergeam la Ambasada, trageam toti romanii la acelasi Hotel.
Se chema « Central ». Odata eram asa de multi, asa de galagiosi, ca proprietareasa a trebuit sa intervina. Imi aduc aminte ca ne cumparam de la un butic, din apropiere, conserve de peste tajin. Era iute. Cu paine, cu racoritaore, sau chiar si bere.
Ne simteam bine pana a doua zi,cand trebuia sa mergem sa dam banii la decretul 33.
Dar, una peste alta, a fost bine. Multe ar fi de spus.
Pentru cei mici, pentru copii, a fost « Marocul COPILARIEI ». Pentru noi, a fost
« Marocul TINERETII noastre » si al maturizarii. A fost o experienta de viata foarte interesanta. Pe ea m-am sprijinit cand am plecat in Franta, dupa revolutie, ca profesor
contractual, pe un an, si am stat doi.
Amandoua aceste experiente m-au ajutat, m-au incurajat sa plec definitiv, in anul 2000 in America. Atunci, in primavara lui 2000 se canta « Mama mi-am facut valiza,/ Mama plec in America . » Unde sunt si acum, de unde va scriu, si va povestesc.
Si inca muncesc. Cand ma opresc voi scrie pentru mine o carte.
Daca bunul Dumnezeu ma va ajuta.
Va doresc multa sanatate la toti.
Cu pritenie,
Ion
Super! Apreciez curajul dumneavoastra ! Ma refer la hotararea de a ramane in alta parte! Ai mei nu au acceptat, cu toate ca aveau nenumarate exemple de “mai bine oriunde, numai la noi nu”. Nu au lasat ceea ce agonisisera pana la 40 de ani, ca atat aveau in acea perioada, si doua fete, pe mine si sora mea . Nu ne putem plange, suntem realizate si aici, dar poate in alta parte aveam orizonturi mai largi…
Asteptam cartea… Si daca veti reveni in vizita in Romania, va rog sa dati un semn. Noi locuim in Craiova .
Draga Ion,
Am aşteptat in fiecare zi cu sufletul la gura urmarea povestirii dumneavoastră. Mulțumesc pentru împărtășirea sinceră a frumoaselor amintiri din acel acasă exotic și acea extraordinară aventură care a fost Marocul pentru mii de români în anii ‘80.
Cum ați observat în final, Marocul copilăriei, pentru noi, al tinereții pentru părinții noștri, a fost o experienţă determinantă, care – sunt convins – ne-a schimbat viețile într-o oarecare măsură. Evident, experienţa a fost mult amplificată de antiteza cu lagărul de acasă. Marocul profesorilor, inginerilor și medicilor români a fost – cred – și un fenomen-experiment social: comuniatatea românilor era formată aproape exlusiv din intelectuali.
Cel mai important efect l-a avut însă vibrația umană extrem de puternică a marocanilor. Am redescoperit-o – revenind în Maroc – ca pe o coardă aparte a sufletului meu, care doar acolo vibrează.
Într-adevăr merită scris despre această experienţă, pentru mulți dintre noi, “copiii”, echivalentă ca bogâție și profunzime cu Humuleștiul lui Nică. Acest vis îl am și eu. Ar fi minunat de așternut pe hârtie cele 2 perspective: a copiilor și a tinerilor.
Cu bucurie în suflet,
Ciprian
P.S. Cu permisiunea dumneavoastră voi aduna capitolele trimise de dumneavoastră într-un articol separat.
Sunt rare ocaziile cand “ma destainuiesc”. Mai intai mie, si apoi altora. Aici am facut un tur de forta. E adevarat ca am primit si incurajarile dvs. care, in acelasi timp, m-au inspirat.
Nu, Luminita. Nu am fost un curajos. Am amanat plecarea de prea de multe ori. Am ezitat continuu. Ca sa plec exact cum zice romanul:” cand e rau, hop si eu”.
In fine, asta e alta mare poveste.
Am scris mereu de cand sunt aici. La ziare in Romania(GdS si Cuvantul Libertatii), in reviste aici(Conexiuni Magazin, New York Magazin). Nu au valoare artistica. Dar am pus suflet in tot ce am scris pana acum. Pentru ca e vorba despre viata. Despre viata mea. Un simplu muritor de rand. Si a celor apropiati mie, si la fel ca mine muritori.
Sigur ca puteti sa folositi materialul pe care l-am scris mai sus.
O zi buna tuturor
Si sa auzim numai de bine
Pe curand poate la Craiova
Ion Cotoi,
pensionar acum, fost profesor
Va apreciez acest curaj domnule Cotoi, care cred ca nu v-a parasit nici acum! Semanati in multe privinte cu tatal meu, care, asemeni domniei voastre inca mai profeseaza, desi este pensionar cu acte in regula de patru ani. Inca mai preda liceenilor si ne spune ca nu se mai invata in ziua de azi carte ca pe vremuri…S-or fi schimbat vremurile, poate nu se mai pretuieste valoarea in ziua de azi.
Multumesc pentru mesaj, Luminita.
E un fel de a spune ca se schimba vremurile.
Nu, nu vremurile se schimba. Ci noi ne schimbam mereu. Fara sa ne dam seama. Fiecare generatie are aceeasi impresie despre generatie precedenta,cat si despre generatiile a venir.
Fata de cea trecuta si generatia noastra avem pareri bune si ne exprimam nemultumirea si neincrederea fata de cele ce vor veni. E un fel de a privi lucrurile. Nu stiu daca e bun sau nu, dar generatiile il practica dintotdeauna.
Fiecare generatie are parte si de bune si de rele. Cu amintirile ei, cu neputintele si implinirile ei.
Nu. Nu e vorba de niciun curaj. Asa am fost crescut la tara. Tatal meu a muncit pana a plecat, acolo Sus. Asa erau vremurile. Nici nu l-am vazut atunci. Eram in drum spre tara, venind din Maroc. Ceva imi spunea ceva. Pentru ca ma grabeam sa ajung acasa.
Daca vrei sa stii mai multe despre “copilaria mea”, citeste ultimul meu articol din Conexiuni Magazin, editia electronica pe site-ul http://www.conexiuni.net. Acceseaza arhiva si ia numarul din septembrie. La Posta redactiei e articolul semnat de mine “La gradina”.
Asta ca sa vezi cum isi faceau vacantele cei de la tara, pe atunci.
Si nu fii dezamagita de generatia ta. Ai incredere in ea, si vei vedea ca sunt multe lucruri bune si de apreciat.
O zi buna!
Ion
Mulțumesc pentru linkul cu articolul din conexiuni. Ceva în ceea ce scrieți, atât în rândurile despre Maroc, cât și în “Grădina” mă impresionează profund – nu încerc să-l numesc.
Stau aici în Walldorf, lângă Frankfurt, unde m-am întors după un an de București și mă las chinuit în continuare de aceleași întrebări. Unde s-a dus demnitatea românului, unde s-a dus iubirea lui și bucuria pentru ce i-a dat Dumnezeu? De ce bântuie deznadejdea? Care e izvorul neputinței noastre?
Iertați-mă (amândoi) dacă gândesc cu voce tare sau pun întrebări fără răspuns, dar sunt multe lucruri care m-au impresionat în rândurile de mai sus…
Dar oare nu chiar întrebările fără răspuns sunt cele ce contează ?
Ma bucur ca ati putut sa accesati revista. Eu am incercat si nu am gasit-o deocamdata in Arhiva.
Asa incat am sa postez, cu permisiunea dvs., textul si aci pentru Luminita.
Iata-l:
La GRADINA
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice text de valoare literara”
(Laurentiu Oraseanu)
- Buna zaua!
-Buna zaua! Un’te duci, ba Ioane?
-La gradina.
-Buna sara!
-Buna sara! De unde vii, ba Ioane?
-De la gradina.
Asta, cand veneam acasa. Pentru ca, de obicei, plecam la gradina, pe 15 iunie, cand luam vacanta, si veneam pe 14 sept. cu o zi inainte de a reincepe scoala. Dormeam intr-o coverca, facuta din crengi si acoperita cu snopi de coceni si cu iarba, pe o rogojina sau pe saci de iuta pusi direct pe pamant, si cu capul pe un capatai plin cu paie. Cand tuna si fulgera, si ploua, ne adaposteam acolo. Dar si cand mancam, si nu aveam un alt loc mai umbros. Intram in coverca , desi era, si acolo, destul de cald. Mancam repede, si pe fuga.
Ca nu era timp de pierdut.
-Terminasi scoala?
-Da. Luai si premiul intai cu coronita.
-Bine, zise taicu, cu fata obosita de munca. Ia vezi,fa! Da-i niste creitari, daca mai ai, sa se duca la Foleanu, sau la Liuta a lu’ Stan, sa ia o litra de verdeseanca sau de sacarica galbina. Sa ne cinstim pentru ca a luat primu’ si anu’ asta. Ca de maine o luam din loc. Mergem la gradina. Si vezi, pune ce ne trebuie de cu sara in car, ca nu mai venim acasa pana la toamna.
-Da, duminica e serbare si se dau diplomele, zic eu.
-Lasa ca o iei la toamna, cand vii. Acu’ avem treaba.
Si plecam, a doua zi, cu noaptea-n cap, acolo unde aveam sa stam pana pe 14 sept.
La Rumanesti,pe Valea Rumanestilor,mai aproape de sat, sau Peste Jiu, in Lunca Jiului,la Obedini, cand schimbam locul de gradina. Pentru ca, pamantul, cultivat fiind mereu cu aceleasi culturi, obosea. Atunci plantelor nu le mai mergea bine, si nu se mai faceau.
Era lucru mare sa ai vad de gradina in doua parti. Sa poti schimba, sau chiar sa ai gradina in doua parti. Atunci insa era nebunie curata sa alergi dintr-o parte in alta.
In plin sezon, erau multe de facut la gradina. Mai mic fiind, eu faceam lucruri mai usoare. Pana cand am mai crescut, cand mi-au dat si mie sapa si calostirea in mana.
Asa ca, eu manam boii la raota, mergeam cu ei la pascut, le adunam iarba de prin porumbi sau de pe mejdine. Mergeam sa le aduc apa rece de baut de la izvor, sau mai faceam si alte treburi pe care le faceau adultii.
Nici vorba sa trag cu sapa la razoare. Asta era lucrul cel mai greu de facut. Pentru ca trebuia s-o tii drept. Cum reusea taicu sa le traga asa de drept nu stiu. Dar sa le si dea panta necesara pentru scurgerea apei pana in capul razorului, ca sa nu balteasca cand udam. Dadea o sapa doua inainte si revenea inapoi cu una. La fel cum se spune ca facea sapa de foraj a lui Gogu Constantinescu pentru a evita devierile in forajul la mare adancime. Acu’, eu nu cred ca taicu ar fi avut cunostinta de inventia lu’ Gogu. Poate invers!?.. Cine stie!?…
Cand sadeam ardeiul eu il insiram in chite de cate doua fire, pe 3-4 randuri in razor, iar taicu sau maica veneau dupa mine sa le infiga cu sadila bine in pamant.
Asa! Pe sale, si mai repede! Ca avem zor. Vezi ca se paleste ardeiul! Acu’ fugi repede si injuga boii la roata, sa udam ca se usuca ardeiul. Da bice!
Totul se facea in zor mare. Vorbele de indemn, pe care ni le adresa taicu, aratau acest lucru.
Da drumu’ la pas! Mai cu inima! Ca nu faci pentru altu’, ci pentru tine.Adormisi? Impiedecatule! Nu vezi pe unde mergi? Ca ne-apuca noaptea. Vezi ca ne-o ia altu ‘nainte! Da mai iute! Pe sale! Asa! Cu amandoua mainle!
Si cate si mai cate nu ne zicea taicu cu vocea apasata, cu fata lui aspra, si plina de griji.
Pliveam iarba de pe rastavuri si de prin razoare, si calostiream. Atentie mare sa nu dai prea aproape pe langa ardei, sau la radacina lui si sa-l tai. Nu aveai un moment de respiro.Poate cand ploua stateam un pic ascunsi sub un copac sau in coverca, pana se svanta pamantul si o luam iar de la cap. Pliveam, calostiream, si iar udam.
Pana cand crestea si se cocea ardeiul, bun de cules, si faceam de piata. Atunci mai scapam si ajungeam pe acasa.. O sara numai. Pentru ca noaptea mergeam cu carul plin cu saci de marfa la piata. Astfel ca a doua zi sa fii iar la gradina. La udat, la plivit, la calostirit. Sau din nou la sadit ardeiul, rosiile si celelalte, cultura a doua, de toamna. Pe acelasi pamant, in locul altor plante deja trecute. De aceea obosea, saracu de el si Pamantul! Luam doua trei piei de pe el. Ca si de pe noi. Ne cojeam de piei, de cateva ori pe vara. Dar si statul nesatul ne punea la dari. De lua si pielea care mai ramanea de pe noi. Cei care aveau roata de udat si vad de gradina, plateau impozit de se snopeau. Incat nu stiu daca merita munca. Oricum, fara gradina nu stiu cum am fi trait. Cum am fi razbit.
Asa faceam noi, copiii de gradinari de la tara, vacantele. Nu erau stranduri. Ne scaldam in vistirie sau in Jiu. Nu erau discoteci ca acum, dar mergeam duminica la hore. De sarbatori, de obicei. Ne spalam in lighenul cu apa incalzita la soare in mijlocul bataturii. Ne puneam camasa cusuta cu borangic cu rauri oltenesti, si izmene curate, dar descult, si ne duceam si noi la hora din sat. Noi, copiii, ne holbam ochii pe margine, in rascruciul de la carciuma din sat. Unde cantau lautarii satului, iar tinerii luau sarba inainte, de ti-era mai mare dragul sa-i vezi leganandu-se si fudulindu-se in ritmul tobei sau basului, si in scartaitul vioarei. Iar toamna se insurau.
Asta numai in unele duminici. Pentru ca, in cele mai multe, aveam de lucru chiar cand nu dormeam la camp.
Se gasea intotdeauna cate ceva de facut. Ori sa te duci cu capra sau cu boii la pascut, daca nu le-ai adunat iarba cu o zi inainte, ori, mai pe seara, cand mai trecea ziua, ca era pacat sa muncesti duminica, mergeam sa udam un ceas-doua.
Lapte mananci, dar cu capra nu te duci, ne zicea taicu.
Dar, tot el, saracu, Dumnezeu sa-l ierte, parca-l vad ridicandu-se de la masa, cu siguranta flamand, inainte de a se termina laptele din straichina, lasandu-ne noua, copiilor, o lingura doua in plus. Era lapte, putin, iar noi multi. Inchipuiti-va sapte linguri, plecand toate odata, catre si dinspre o singura straichina. Asta cand am ajuns sa avem fiecare lingura lui. Of, Doamne! Cateodata era lipsa mare. Am dus-o greu, oameni buni! Dar n-am disperat niciodata.
“Viata noastra, asa cum a fost, depaseste orice text de valoare literara”, imi scria Domnul Laurentiu Oraseanu, intr-un mesaj, ca raspuns la un email de-al meu, in care imi ceream scuze pentru modul simplu, fara talent, in care prezentam unele aspecte din viata pe care am dus-o la tara odinioara.
Acum, vreau sa cer scuze si celor care au avut rabdare sa citeasca ROATA si LA GRADINA. Pentru neindemanarea cu care am prezentat lucrurile de atunci. Cand lumea traia de pe ozi pe alta. Cu frica lui Dumnezeu in san, si cu Credinta in El.
Asa, numai asa puteau sa invinga greutatile vietii.
Ma intreb si acum mereu, cum au putut parintii mei, fara carte, numai cu puterea bratelor, muncind 6 pogoane de pamant, zi si noapte, sa creasca patru copii si sa ne dea si la scoala. Eu si cel mic am facut si facultate.
Acest lucru, cred eu, ca a fost posibil, pentru ca parintii nostri credeau :
In Puterea Pamantului,
In Puterea Muncii lor de a-l face sa dea roade, si
In Puterea lui Dumnezeu.
La care se rugau, spunanad Tatal Nostru, si dimineata, si seara. Si isi faceau semnul Crucii, inchinandu-se inainte si dupa fiecare masa. Cu discretie.
Pe noi nu ne mai obligau. La scoala se interzisese Religia.
Acum suntem din nou liberi.
Lumea de azi insa se intoarce cu greu cu fata spre Dumnezeu.
Ion Cotoi,
Massapequa, NY
18 august, 2009
“Nimeni nu e asa de sclav ca acela care , in mod fals, crede ca e liber.” ( J. W. Goethe)
Buna dimineata! Si tin sa va multumesc pentru cele trimise in randurile de mai sus! Nu stiu daca ati citit primele mele “povestiri”, dar pot afirma ca si eu mi-am petrecut copilaria la tara, intr-o comuna micuta,unde, mai ales in vacante am cunoscut mirosul pamantului reavan, gustul malaiului inmuiat pentru puii de gaina( o sa radeti, dar mirosea asa de frumos incat chiar l-am gustat), si bineinteles senzatia lacasului numit coverca, pe care noi o faceam in joaca, atunci cand mama ne trimitea sa pastem gastele. Am sapat, am prasit, am cunoscut munca bruta, de la tara si a fost nemaipomenit. Cred ca asta a fost motivul pentru care ai mei au decis sa nu ramanem afara . Aveau acolo o gospodarie de care erau legati mai mult sufleteste…(casa si pamantul, care si acum le ocupa aproape tot timpul) Si nu cred ca mai e necesar sa spun ca si ai mei se trag din neam de tarani, fara carte, fara tati(nu mi-am cunoscut bunicii-unul a murit in razboi, celalalt in ‘46)Asta nu i-a impiedicat sa invete. Tatal meu a fost tinut de niste rude in Craiova sa faca liceul in schimbul ajutorului oferit in gospodarie(avea grija de gospodaria unui preot, ruda cu familia lui), apoi, dupa ce si-a dat capacitatea(asa se numea in vremea aia) a plecat la mina, in Valea Jiului sa faca bani pentru a urma matematica. Mama a fost tinuta in scoala de fratele ei mai mare, care a plecat de acasa la 12 ani ca sa munceasca si sa intretina familia( o mama vaduva si inca trei frati). de-asta spun ca in ziua de azi tinerii nu mai fac sacrificii pentru carte. Care mai sunt valorile in zilele noastre? Manelistii, politicienii fatarnici care pandesc ciolanul cel mai mare si nu pot spune o fraza fara dezacorduri ? Iata ce am devenit…Si cine am fost?
Am scris in mare graba domnule Cotoi si am omis sa va spun ca daca nu aveati copilaria descrisa mai sus( ca a lui Moromete cel mic-Marin Preda) nu ajungeati asa departe! Tata este originar din Bulzesti-Dolj. A copilarit cu Marin Sorescu domnia sa era ceva mai mare, dar am tinut legatura cu dansul mai ales in ultimii ani de viata… perioada in care s-a retras in Bulzesti, unde si-a construit o casa, care ulterior a devenit muzeu. Nu mai este nici sotia dansului, dar amandoi apartin pamantului de “La Lilieci”.
Acum va scriu de la birou…printre lacrimi! Cata asemanare…Si ai mei parinti se trag din familii cu frati mai mari.Mama mai are o sora si doi frati, insa doar ea si fratele mai mic au facut facultate, iar tatal meu mai are doi frati, dar ei nu au avut sansa asta. Cel mai mare a plecat de mic, de la 14 ani la munca in Valea Jiului.Cel mai mic, (frate vitreg de altfel), tot prin Valea Jiului,din comert a reusit sa-si intretina familia. In ziua de azi, copii sunt tinuti ca-n palma, fara grija zilei de maine, doar sa invete…dar nici asta nu mai fac!
Am trait aceleasi vremuri. De aceea viata, pe care am dus-o, se aseamana. Pare a fi aceeasi pentru toti taranii care au avut de suferit. Dar, exact ca in pestera, cu stalactictite si stalacmite, care, in loc s-o sfarme o sustine, asa si pe noi munca bruta, suferintele, greutatile ne-au intarit si am rezistat.
Nu n-am ajuns NICAIERI, Luminita. La propriu sunt DEPARTE de TARA. Dar, la figurat, n-am ajuns departe. Sunt un NIMENI. Mai bine am explicat acest lucru in alt articol, tot in Conexiuni, ceva mai demult. Unde am scris chiar mai multe articole in editia scrisa ce aparea la New York. Daca nu te plictisesc, si nu-ti rapesc din timp, il postez mai jos.Iata-l:
Satul in care nu s-a nascut Nimeni
Eu m-am nascut in satul unde nu s-a nascut Nimeni.
Cum adica? In acest caz satul acela nici n-ar exista.
Asta numai in sensul ca nu s-a nascut Nimeni acolo, care sa fie Cineva, si care sa poata scrie despre acel sat sau sa-i dea un nume.
As dori sa scriu ceva despre satul meu. Dar, pentru asta, ar trebui sa fiu
Cineva. Cum sa ies din aceasta dilema?
Iata cum am incercat eu sa ies.
Fiu de taran, cu putine posibilitati materiale, al treilea din cei patru copii, am plecat din sat la varsta de 14 ani, la una din cele mai inalte scoli ale orasului invecinat. Veneam in vacante pe acasa. Am terminat scoala. Dar nimic nu arata ca as fi devenit Cineva. Am mers apoi, mai departe, la facultate. Aceeasi situatie.
Am revenit in satul in care ma nascusem sa-i invat carte pe acei Nimeni. Nici-o schimbare . Am plecat din nou la oras, cu ambitii mai mari pentru a deveni Cineva si pentru a-mi indeplini dorinta de a scrie despre satul meu.
Am plecat si in strainatate pentru mai multi ani, unde i-am invatat si pe straini carte. Tot cu gandul de a deveni Cineva. Si tot asa am incercat mereu pana la pensionare. Cand, dintr-odata, m-am hotarat sa plec din Tara mea in Tara unde sunt cei mai multi Cineva din lume. Si am devenit, intr-adevar : un si mai mare Nimeni!
Acum stau si ma-ntreb daca nu puteam deveni totusi Cineva ramanand tot timpul in satul in care nu s-a nascut Nimeni. Sa ma intorc in sat acum? Nu cred ca m-ar mai primi Nimeni. Asta e ala »Plimbaretu’ », care a plecat si n-a facut nimic pe unde a fost si acum vrea sa se dea ca e mare Cineva? ar zice, pe bunadreptate un Nimeni dintre consatenii mei. Pentru ca ei tin la satul lor, unde nu s-a nascut Nimeni pana acum. Nici sa le dea un nume, dar nici sa-i faca de ras. Pentru ca acest Nimeni pentru ei e mai presus decat orice. Chiar decat Cineva.
Si atunci mi-am dat seama. Nu satul era Nimeni. Ci eu.
Satul a ramas acelasi. Cu oameni harnici si cinstiti, simpli si modesti. Fara pretentii prea mari de a fi sau de a deveni Cineva. Rezistand, uneori cu greu, alteori mai usor, la toate cate s-au abatut asupra lui, de-a-lungul timpului. Si ar fi pacat sa dispara.
Si, nu pentru ca n-am reusit sa devin Cineva, as vrea sa fiu si sa raman, cel putin in mintea mea si sufletul meu, un locuitor al satului unde nu s-a nascut Nimeni. Ci pentru faptul ca acei Nimeni ai satului si satul insusi, merita si respect si atentie. Despre care, cei care stiu si au talent, sa scrie. Asa cum am citit si mi-a placut mult articolul din Conexiuni din septembrie, intitulat: »Un sat Stejari ».
Ion Cotoi,
Massapequa, NY
Domnule Cotoi, dati-mi voie sa va contrazic! Va asigur ca nu sunteti “nimeni” atata timp cat dumneavoastra sunteti exemplul viu al omului ajuns ” departe” si la propriu si la figurat, omul care a demonstrat ca romanul nu-i marginit la minte, oricat de grea i-ar fi crucea pe care trebuie s-o poarte!
V-ati ridicat din randul oamnenilor simpli dar cu sufletul curat si mare! Vreti sa fiti cunoscut? SCRIETI CARTEA! Eu o astept ” cu sufletul la gura, asa cum spunea d-l Cioiulescu” si-s incredintata ca va fi un succes! Si daca va hotarati sa reveniti in satul natal, macar in vacanta, sunt convinsa ca nu veti regreta.
Buna seara, d-le Cioiulescu! Din pura coincidenta, sau nu stiu cum s-o numesc, eu lucrez pentru doua ONG-uri care traiesc din aceste finantari nerambursabile europene. Pacat ca in anul 2000, cand ati incecat domnia voastra colaborarea cu cei mai sus-mentionati inca nu se stia prea bine “cu ce se mananca” aceste finantari PHARE .Pot sa va spun ca in ziua de azi suntem verificati la leu si dam socoteala pentru fiecare banut cheltuit… Aceste raportari pe care le facem Ministerului Dezvoltarii si Locuintelor sau la OIRPOS DRU ne ocupa cel mai mult timp si chiar le consideram birocratice…Daca aveti specializare in manager de proiect , daca stiti sa scrieti un proiect, o cerere de finantare, va asigur ca ofertele de job nu se lasa asteptate…
Cartea despre care am zis ceva mai inainte, o am in minte demult. Mai am un an pana a iesi la pensie si de aici. Nu ca varsta, ci ca vechime. N-am inca zece ani lucrati aici. Apoi, neavand ce face, daca ma ajuta Domnul, voi incerca.
Intre timp, cand mi-a fost greu de tot aici, din varii motive, m-am gandit mereu la tara.
Si am incercat sa-mi umplu golul din suflet cu cateva randuri, precum cele de mai jos.
Iata-le:
DE-AICI DIN DEPARTAE
Ca am plecat iti cer iertare,
Caci te-am iubit de la-nceput,
De mic copil, cand am crescut,
Si-acum mai mult te strig, te plang,
De-aici din departare.
Cand ma gandesc la voi, ma doare
‘N suflet ca v-am parasit,
Atunci pe toti eu v-am iubit,
Si-acum mai mult de voi mi-e dor,
De-aici din departare.
De Tara dorul este mare
Pe drum de cand am pribegit,
Atunci pe tine te-am iubit,
Si-acum iti scriu, iubita mea,
De-aici din departare.
Si zi si noapte-ti cer iertare,
Caci te iubesc asa cum esti,
Frumoasa mea, din cartea de povesti,
Asa te vad acum, o Tara mea,
De-aici din departare.
Eu sunt convins ca lucrurile se vor schimba in bine, vrand-nevrand, si la noi in Tara.
Cei mai grabiti ar trebui sa fim noi, cei in varsta. Se pare insa ca, din nefericire, asa cum spunea un doctor anestezist prin anii ‘90, schimbarile sociale pe care le-am dorit si le asteptam nu merg mai repede decat “viata biologica”. Decat ritmul vietii.
Rabdare, Speranta si Credinta!
Ion
Si as mai adaugă ceva: multumirea cu ceea ce este, căci nu pe prea-plinul nostru de dezamagire – densa de-o tai cu cuțitul – se poate cladi ceva sănătos.
Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeata in cap din fundul fantanii,
scutura-vom din par amintirile-amare
Si cu chef vom porni cu capu-’nainte.
Atunci vom ştii cu toții din ochi,
Ca am ieşit din vis si e vremea noastră.
…Cu siguranta ca finantarea se facea pe fonduri structurale. In acest moment s-au oprit finantarile pe structurale, asteptam UNDA VERDE pentru ca mai avem cateva cereri de finantare aprobate. Dar inca se mai implementeaza proiecte cu finantare nerambursabila pe transfrontaliere, pe relatia RO-Bulgaria si pe formare profesionala. P.S. Voi incerca sa ne tutuim…am aproape 43 de ani, un baiat care azi implineste 18 ani.
…Sa va spun care a fost primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acasa in primul an dupa 9 luni de Maroc? M-am aruncat in iarba care crescuse haotic de la poarta pana la scara casei si-atunci am simtit mirosul de verde crud, de pamant reavan pe care l-am ravnit mereu in Ouarzazatte, unde nu avusesem decat nisipul rosu si furtunile de nisip… Acum mi-e dor de acel nisip rosu si de teul cu care spalam prin curte(stiti curtile acelea pardosite cu gresie…)la Ouarzazatte , la Fquih-Ben-Sallah si Khouribga.
O zi fericită vă doresc și La Mulți Ani! Eu am 35 de ani, iar fetița noastră 2 și jumătate. Este o isteață și o zvâpâiată!
Ce s-a întâmplat cu planurile despre care vorbeam mai de mult de a revedea Marocul? Eu am reușit să o duc pe mama mea în Agadir și Marrakech anul acesta și regăsirea acelor locuri și oameni a făcut-o la fel de fericită ca pe mine când am revenit prima oară. Iar anul acesta am mai fost o dată, cu niște prieteni în Fez, oraș important pe care l-am văzut pentru prima oară.
Stiu ca regăsirea ar fi frumoasă si pentru tine/voi, si n-ar trebui ratata aceasta experienţa.
Imi cer scuze dacă-s pisalog
…Nici vorba sa fiti pisalog… Anul acesta am rupt doar 5 zile de concediu,(si doar o zi n-am fost sunata de la birou…) nu-mi ajungeau pentru Maroc… Sper ca la anul sa nu-l mai ratez…Nici anul trecut nu am avut mai multe libere…Muncim ca descreieratii si uite ca trece timpul pe langa noi…
Sa va traiasca micuta printesa, asemeni si sotia si sa va bucurati de ele si de fericirea de a le avea aproape mereu!
Multumesc pentru urari…Sunt la birou si nu prea pot sa-mi adun gandurile spre …domeniul personal! Danut, fiul meu, este in ultimul an la Colegiul Carol I din Craiova, dar, dupa parerea mea si-a profilor nu-si valorifica potentialul la maxim. Tinerii din ziua de azi nu ne mai seamana…sunt mult mai isteti, dar si mai …lenesi! Sper sa se realizeze in viata…sa-si dea seama ca au la dispozitie mult mai multe decat au avut parintii lor si nu li se cere decat sa invete!
Multumesc pentru urari. Le-ati vazut pozele? Inca o data, multa sanatate, indrazneala si noroc fiului dvs.
Si dvs. va doresc sa nu va uitati visul (de a revedea Marocul), iar eu promit sa va mai bat la cap din cand in cand.
Mi-as dori sa merg in Maroc impreuna cu toata familia, inclusiv sora mea, care si ea, asemeni mie, are un program destul de incarcat…Este medic chirurg la Spitalul Municipal de aici, profeseaza cu succes si “este casatorita “cu meseria asta. Familia ei suntem noi, deci n-as concepe sa revad Marocul fara ea. As vrea sa mergem cu masina sa revad si Europa. Ea a mai iesit in acest rastimp in Belgia si Olanda, Grecia. Eu… doar acum 9 ani, intr-un concediu prin Grecia.
Da Luminita, asa e. Acolo am petrecut unii o parte din tinerete, altii o parte din copilarie. Iti trebuie o mare doza de insensibilitate, parafrazandu-l pe Cioran, ca sa rezisti frumsetilor locurilor in care ti-ai petrecut o parte din viata ta.
Da. E normal sa fi ramas si cateva amintiri, care au prins radacini in sufletul nostru, subtiri ca firisoarele de nisip rosu pe care le maturam dupa furtuna de pe balcon, sau de pe terasa.
De Tara de origine suntem legati insa prin niste radacini invizibile, dar puternice,si adanci, care-si trag seva din mosii si stramosii nostri. Acolo, in Tara de origine fiecare coltisor, fiecare fir de iarba iti sunt prieteni. Fiecare floare miroase altfel, fiecare pasare, parca, iti canta pe limba ta.
“Am revenit, intr-o vacanta (in martie 2004), pentru catva timp in” Tara unde am locuit candva”. In Tara unde m-am nascut si am crescut, unde am copilarit si am visat, unde m-am format profesional si unde am muncit pana la pensie. Unde am avut si bucurii si necazuri, pe care, necazuri, nu le-as fi avut daca, cred eu acum, dupa 30 de ani, ascultam de Radu din Obor, care mi-a propus atunci sa raman in Franta, la Paris , el ingrijandu-se de cele necesare. Si am venit in Tara cu copii frumosi si inteligenti, cu oameni harnici si supusi . Cu frumuseti naturale inegalabile, am putea spune, cu exagerarea pe care o face fiecare atunci cand vorbeste despre Tara lui. Caci frumuseti naturale exista, nu-i asa, peste tot, in toata lumea.
Aceasta este Romania mea de care nu ma voi desparti niciodata in sufletul meu.(Fragment dintr-un articol al meu, intitulat “Doua Romanii”).
Ion
Am citit ” Coconul de Mate-Fizica Nr.1″. E adevarat cu oarecare intarziere, dar cu mare placere. Foarte frumos scris. Mi-au placut si comentariile. In special acela in care cineva spune cum ca acea perioada de liceu are o forta nebanuit de mare asupra colegilor de promotie, incat raman parca uniti pe viata.
Asa e. Eu am participat in 1959, ca absolvent a 11 clase, prima promotie cu 11 clase, la Reuniunea Promotiei 1899, al lui Gogu Constantinescu. Aflandu-se la Londra le-a trimis colegilor o scrisoare. La care colegul lui, medicul emerit Iancu jianu ii raspunde asa: Gogule, multe inventii ai facut. Mai fa una. Fa o masina de oprit Timpul! La care fac si eu aluzie in final povestii mele.
Anul acesta trebuia sa particip la Reuniunea Promotiei mele de 50 de ani de la absolvire.
Un mare necaz insa, despre care nu pot sa vorbesc acum, si aici, m-a oprit sa nu ma duc.
Desi ma pregatisem cu urmatoarea poveste in versuri:
REUNIUNE 2009
Niste taste jucause, pe sub degete saltand,
Innegresc albul cu semne in cuvinte s-adunand
Amintiri de-odinioara despre vremi demult apuse,
Asteptand la rand in minte, decat doar sa fie spuse.
Iata cum era pe-atunci:
Munceam de ca(d)adeam pe branci.
Profesorii aveau constiinta,
Elevii isi dadeau silinta.
Profesori cu autoritate,
Cu multa stiinta de carte.
Asteptand sa mergi acasa,
Era liniste in clasa.
Nu intrai asa in vorba,
Numai sa te bagi in ciorba.
Invatam de dupa masa,
La subsol, sala de clasa.
Cand asa cu capul gol,
Alergand prin demisol,
Cornel, zis si Cartabos,
Striga din fire ca scos,
Intrand pe usa in goana:
Sa..sa.. se, vvii…ne Dadamimi…geageana!
(6, vine Damigeana!)
Pan’sa termine de spus,
Profu-l ridica pe sus.
O ureche i se rupse,
Un pic de sange se scurse,
Cartabosu planse, planse.
-Cand eram mai tinerei,
Nalti, frumosi si subtirei,
Purtam un raglan pe noi,
Forma aveam ca de butoi.
De-aici mi se trase-un nume,
Far-o legatura anume.
Nici nu beau, nu sunt chefliu,
Merg pe drum, la ore viu,
La nimeni calea nu tiu…
Ridicand un pic o geana,
De se umfla Damigeana….
Nu stiu ce mai fu apoi,
Ca facuseram pe noi.
Asta fu cu nea Ionica,
Proful nostru de fizica.
Se facea rosu ca sfecla,
Cand isi auzea porecla.
Asta fuse printr-a opta.
Mai tarziu….
Intr-a zecea Zobie,
Ne preda Istorie.
Aveam o frica de-ascultat,
Ca de cosmaruri nici acuma n-am scapat.
-Drobe! Tipand la el:Deschide fereastra!
-De ce, domne, sa fac asta?
E prea sus, suntem la doi,
Pana jos, se face joi.
Cum? Nu pot sa ma arunc.
Sutem la doi,am zis. E prea adanc.
Roti cremonul, si-o deschise,
Proful din privire pe ferestra il impinse.
- Gaura in cer? Nu pot sa fac,
Iara sub fereastra creste in copac,
(O gaura de la o promotie mai veche avea capac)
Asa ca puneti-mi doi, ca-i tot un drac,
Si pe parintii mei, vad eu cum sa-i impac.
Odata…usa clasei s-a blocat,
Intrand pe usa, Buldur, latinul, a tipat:
“Un minut din viata mi-ati mancat!”
Grabit, 7 insi la tabla-a scos la ascultat.
Radeam de ne-apuca strechea
Cand recita Nichipercea
Din Beniuc, pe Melita:
“Melita, melita,
Toata ziua, toata noaptea,
Melita, melita…..”
Pe cand, Dogaru de latina si roamna,
Zicea,strangandu-te de ceafa-n mana:
“Si ma-sa biata…,
Iar tu continuai:
…cum se zbatea si se izbea sa sara-n groapa…
Mi l-au inchis pe veci.
Asa mi-a fost si mie scris,
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea”
De nu, simteai durerea-o saptamana…
Nea Mitica la chimie
Ne vorbea de tavarie…
Tava i-a zis nea Ilie
In clasele de absolvire,
Serifu ne lua-n primire
Profesor, prieten si parinte,
Asa era un diriginte.
La ora de dirigentie,
Faceam si sexologie.
-Nu orice caine,ma! Numa’cel de rasa
Nu se iubeste cu fetele din casa.
Se duce la una cat mai departe,
Mirosul disparand in spatiul ce-i desparte.
Ne spunea si bancuri… Ala cu baba,
Ce nu voia sa traverseze strada.
Radeam ca ni-l spunea prea des,
Cand n-avea altul mai ales.
Iar cand se nascu Raducu,
Ce se mai mandri tatucu!
3 ore-n sir ne povesti,
Iar, la sfarsit, cand se trezi,
Ciuti! Gica! Scrieti teorema,
Si de la pagina nr. rezolvati problema..
Povestile ce vi le-am spus,
Se sting in anii ce s-au dus.
50 de ani! Trecura cum?
In ‘59, eram copii, ca voi acum.
Plini de sperante si de vise,
Acum, cu tamplele deja, demult, ninse.
Si-n anii care vor veni,
Noi tot mai batrani vom fi,
Mai mult vom imbatrani…
Mereu vom imbatrani,
Noi Timpul nu-l putem opri.
Caci Timpul nici Gogu nu-l putu opri.
Cotoi Ion, absolvent al Colegiului Popular “Nicole Balcescu”,clasa 11E,
Craiova
Stimate Domnule Cotoi, sunteti pentru noi, cei care ne consideram generatia a II-a un exemplu de gandire si viata! Dupa cum spuneam, niciodata nu e prea tarziu sa reveniti macar in vizita aici unde, negresit va asteapta locurile natale,prietenii, cunoscutii si “necunoscutii” (eu fac parte din ultima categorie). Indiferent ce necaz v-a impiedicat sa ajungeti in vara asta la noi, eu stiu ca ” si maine mai este o zi…” si mai stiu ca daca simtiti asa cum scrieti, apartineti pamantului asta, cu tot ce are el,si bune si…rele, pamantul de care ne este dor si amintirea caruia ne stoarce lacrimi… Fostul Colegiu Popular Nicolae Balcescu se numeste acum Colegiul National Carol I. Fiul meu este elev in ultimul an la aceasta institutie…dar sa stiti ca nu se mai invata asa cum se invata odata…desi traditia este dusa mai departe de cativa olimpici. Eu si sora mea am facut liceul la tara, in com Balcesti-Valcea, dar asta nu ne-a impiedicat sa intram in randul orasenilor, unde am studiat mai departe si unde ne-am facut si un rost. Astept sa ne mai scrieti, sunteti asemeni lui Ion Barbu -matematician, narator si poet! Sanatate multa si putere de munca si creatie! Luminati-i si aratati-le valorile si celor care inca traiesc pentru nonvaloare, aratati-le lumina!
Multumesc pentru raspuns si pentru vorbele frumose. Ma simt un pic jenat pentru comparatia pe care ai facut-o. E prea mult. Si n-o merit. Nu o spun din exces de modestie, dar asta e realitatea.
De la Balcesti am cunoscut la Craiova pe fratii
Dinca. Dinca Ionel, profesor si inspector de limba si literatura romana. Un om deosebit.
Mai mult insa, la Lapusata, sotia mea are o sora.
Anisoara si Ion au cinci copii. Patru fete si un baiat. De toata frumusetea aceasta familie. Toti au invatat carte. Sunt plecati toti de acasa. Nu i-am vazut de ani de zile.
Dar ii pastrez in memorie ca pe ceva scump si sfant. Acesti oameni sunt intr-adevar CINEVA.
In Craiova, am lucrat la cele 4 mari licee:
Elena Cuza, Fratii Buzesti, N. Titulescu, si Carol. In ultimii ani, inainte de pensie, am lucrat la CNCI. Numele de acum, al Liceului, se datoreste si mie. Am facut parte din Grupul de Initiativa.
L-am primit pe Rege. Am poze cu EL si cu Regina.
Sunt convins ca si copiii de azi vor intelege ca viata nu e asa de simpla pe cat pare. Si ca o vor lua in serios la momentul oportun.
Tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, n-a facut scoala. dar stia multe. Spunea el, atunci cand traia, ca “nevoia” l-a invatat multe. Aceasta, “nevoia”, tinea loc si de scola si de invatotor. Copiii de azi au scoala. Ei vor bir
ui, vor invinge mai usor greutatile vietii.
Care nu e deloc usoara.
Mult succes baitului la scoala, la bacalaureat, si la facultate. Si parintilor lui sanatate si putere de munca.
Cu prietenie,
Ion
Va multumesc inca o data pentru sinceritate si deschidere, Domnule Cotoi. Dascalul din dvs., staruinta in credinta in Bine si simțirea profunda pentru Tara noastră – draga de ea – îmi aduc toate aminte de Tata, care n-a apucat sa se pensioneze ca profesor de fizica/chimie – Dumnezeu sa-l ierte. In ‘93 avea doar 50 de ani si tocmai îşi facuse actele sa plece din nou sa predea … in Maroc.
In 2003, când am ajuns din nou in Tiznit, m-am plimbat si in zona liceului unde predase tata. Din întâmplare mi-a ieşit in cale un administrator, angajat al liceului, mai in vârsta care, îşi aducea aminte perfect de profesorii romani care predasera acolo. In acel oraşel minuscul noi, romanii aveam porecle. Profesorul de matematica, Ion Calugaru pe numele lui era “Le Haut”, iar tatălui meu i se spunea “Tubib”, datorită mamei, care era medic la Clinica din oraş. Administratorul meu îşi mai aducea aminte de câteva din porecle si mi-a povestit cât de celebre ramasesera in liceu plansele prezentate de profesorii romani.
Va daţi seama ca am plecat cu nodul in gât de la acea întâlnire, aranjată fără îndoială. I-am mulţumit cu lacrimi in ochi Domnului pentru acest minunat cadou.
In fata casei unde am locuit se afla un câmp roşu de nisip, presarat cu nişte gauri rotunde si uscate de vreo 20 cm adâncime. Copil fiind nu intelegeam rostul acelor gauri dari mă temeam mereu de scorpioni sau de scarbosii cafari negri zburatori, care s-ar fi putut ascunde inauntru.
Acum, in locul acela era un parc, plin de havuzuri si de umbra a zeci de copaci maturi. Atunci am înţeles rostul acelor gauri sterpe in pământ si … puterea vietii, a iubirii de fapt.
Trecusera 25 de ani.
La Multi Ani!
Celui care a implinit frumoasa varsta de 18 ani.
De acum e matur.
Multa sanatate si lui si parintilor lui.
Succes in viata si la invatatura.
Ion
Luminita,
Eu ii urez fiului tau,tanarului care, de-acum, este matur:
La Multi Ani!
Multa sanatate, succes in viata, si la invatatura!
Sanatate, bucurii, si impliniri parintilor lui.
Sa fiti cu totii fericiti!
Ion
Luminita,
Eu ii urez fiului tau, care, de acum e matur, un sincer
La Multi Ani!
Multa sanatate, succes in viata, si la invatatura!
Sanatate, bucurii, si impliniri parintilor lui.
Sa fiti cu totii fericiti!
Ion
Imi mpare rau sa aflu ca tatal dvs. a plecat asa de tanar. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l aiba in paza!
Iar dvs., d-le Cioiulescu, tinerei dvs. familii, mamei dvs., va doresc multa sanatate, putere de munca, si sa fiti fericiti cu totii impreuna.
Eu, desi sunt cu doi ani mai in varsta decat tatal dvs., nu am inca nepoti. Fiul meu are 40 de ani. A invatat mult, si a amanat prea mult aceasta calitate de “parinte”.
In vara trecuta, m-am si gandit la asta, si am scris ceva in acest sens. Iata cum
De ce plangi tu, batrane?
-M-am nascut si-am fost crescut cum se cuvine,
Toata viata am muncit cinstit ca sa-mi castig o paine.
-Si-acum, acum, de ce plangi tu, batrane?
-La randu-mi am copil/i, pe care l(i)-am crescut si educat bine,
Cum sa traiasca si sa-nvete, si cum sa stie de teama si rusine.
-Si-atunci, atunci, de ce te plangi, batrane?
-Copiii lui/lor, nepotii mei, i-as fi crescut la fel ca mine.
Neavand insa, va dau un sfat, va zic o-ntelepciune:
Nu lasati timpul sa treaca fara sa-i dati viata!
De-aceea plang, copile!
Caci eu, desi ar cam fi timpul, n-am cui sa trec povata.
………………………………………….. …………………
Batranii fara nepoti, “traiesc” putin…..
Iar, cei fara copii, de doua ori mai putin.
Ion
Multumesc pentru urari! Trag nadejde sa ajunga si baiatul meu om intre oameni, sa inteleaga ca noi am avut si avem grija sa nu-i lipseasca nimic, doar ca el sa invete. Sanatate multa intregii familii ! In ceea ce-l priveste pe fiul dumneavoastra, nu fiti ingrijorat…inca nu a aparut cea care-i este sortita! Asa pot spune si despre sora mea…are 41 de ani si-si dedica tot timpul profesiei, fiul meu si unui pisoi la care tine ca la ochii din cap.
…Mi-aduc aminte de d-l Ion Dinca din pozele facute de ai mei cu o promotie de elevi din primii lor ani de invatamant! Acolo d-l Dinca era directorul Liceului Balcesti. Acum se numeste Liceul Petrache Poenaru din Balcesti. La fel ca si domnia voastra, au avut numai cuvinte de lauda despre dansul. Dar am mai retinut ca nu mai este printre noi demult…Trebuie sa-l stiti insa pe d-l Alexandru Dinca, fost decan la Facultatea de Matematica din Craiova, l-am vazut si anul acesta-n Universitate, inca nu s-a pensionat. Este originar tot din Balcesti, ca multi altii.
Abia acum am inteles de ce nu faceati vorbire decat despre mama dv…Nu vreau sa ma gandesc cat de greu se trece peste ceea ce s-a intamplat cu tatal dv. Asta este viata, mai devreme sau mai tarziu sufletul nostru ajunge acolo, sus, iar trupul redevine tarana, tarana din care ne-am si plamadit mai demult…Important este sa fim impacati cu noi insine si sa acceptam ca ceea ce se va intampla la un moment dat este normal, biologic! Eu , recunosc cu rusine ca nu-s inca impacata…!Si ma revolta ideea ca odata si-odata nu voi mai fi…
Te obisnuiesti cu dorul, cu lipsa …
DA. DE LA 1 LA 57 , PAREREA MEA ; ,, BUN PENTRU TIPAR ”! AR IESI O CARTE CU,,AMINTIRI”FOARTE INTERESANTA .
Buna ziua!
Eu ma tot gandesc la viata pe care am dus-o cand eram copil, la tara.
Iata ce am scris azi, din aceste amintiri, care ma urmaresc tot timpul, oriunde as fi.
Multa sanatate tuturor, si sa auzim de bine!
Ion Cotoi, Massapequa , NY
MASA de SEARA
undeva, candva, la tara,
intr-o bucatarie mica, zisa de vara,
cu pamant pe jos, cu vatra, cu tsast, cu lavita, polata, o copaie*,
lam(b)pa cu gaz, cu foc de vreascuri, de cotoleni, sau de paie.
Ne asezam cu totii in jurul mesei, cu calm in suflet, si-n priviri,
In timp ce tatal meu, Tatalui Nostru-i aducea calde si pioase multumiri.
Eram sapte : batranu, taicu, maica, trei frati cu mine, si o surioara,
La o masuta scunda, din lemn, cu trei picioare, de forma circulara.
Pe scaunele mici, din lemn, noi, baietii, batranu si cu taicu stateam barbateste,
Pe o blana cat fata scaunului pusa pe jos, maica si cu surioara stateau greceste.
Tuciul pus pe pirost(r)ii inca pe foc cu mamaliga clocotinda,
Noi asteptam cu ochii mari, si inghiteam in sec, cu pofta tot crescanda.
O mana de malai galben, maica mai puse-n tuci, cu mestecaul rasucind-o
O rasturna pe-un fund de lemn, zis de mamliga. Mare, galbena si aburinda !
In tuci, maica puse laptele de capra proaspat muls, si-apoi la foc pe pirostii,
Intre timp, noi mancam ceva cu mamaliga calda, ca pentru felu’ intai.
Cand laptele dadu-n clocot si fu gata fiert, o stra(i)china mare, la mijloc,
Pe masa fu pusa. Si lingurile incepra s-alerge si sa cante :trosc, boc.
Inchipuiti-va, noi, toti, cu lingurile catre straichina, apoi cu ele pline cu lapte,
De cateva ori facand acest traseu, daca il inmultim cu sapte,
In putine clipe nu mai era nimic. Si straichina, si tuciul erau desarte !
Mancam repede, de foame. Si ne sculam de la masa cam umflati.
Pe rand: intai cei batrani, apoi copiii. Cu totii crezand ca suntem saturati.
Nu inainte insa ca tatal meu, Tatalui Nostru sa-I multumeasca inc-odata,
C-a mai trecut o zi, s-o asteptam pe cealalta sa vina. Ca si altadata.
Mergeam apoi cu totii in odaie. Sa ne culcam, si sa visam ca ne vom trezi bogati !
Cand tatal meu, Tatalui Nostru ii cerea , din nou, iertare ,
Ca de obicei, in fiecare seara. Inainte de culcare.
Cu Tatal Nostru incepea si Ziua urmatoare.
*copaie=postava, postavita, la noi, in Oltenia
Cu prietenie,
Ion Cotoi
Scris azi, 18 oct.2009
Abia acum vad mesajul de raspuns la mesajul meu in care vorbeam de D-l Dinca.Nu stiu de ce nu apar noile mesaje la sfarsitul paginii?!
D-l Ionel Dinca mai avea un frate tot de romana. Imi pare rau sa aud ca a disparut. Fata lui, o frumoasa, a murit la nasterea copilului ei.
Pe D-l Alexandru Dinca, de la fac. de mat. din Craiova, il cunosc foarte bine. Sotia Domniei Sale mi-a fost colega la L.”N.Titulescu”, al carui ultim director inainte de revolutie am fost. D-na Dinca a murit demult. Dumnezeu s-o ierte! Domnul e un om deosebit.
Sanatate multa intregii familii!
Ion
Asa e Luminita. Dar parintii se grabesc. Stiu ei de ce. Toate lucrurile bune trebuie facute la timpul lor.
Dar, cum bine zice o vorba inteleapta, fiecare cu soarta lui. Din calea ei nu te poti da la o parte.
Dumnezeu sa ne ajute si sa fie bun cu noi!
Multa sanatate intregii familii!
Ion
Asa este. E impresionant cate amintiri s-au adunat aici. Cand voi avea timp le voi structura si publica online si -de ce nu? – pe hartie. Multumesc Luminitei si lui Ion pentru deschiderea lor.