Yellow Submarine

Sunt de nerecunoscut pentru mine însumi! Îmi privesc gândurile și văd doar fâșii disparate. Mai toate gândurile acelei ființe care le gândește în capul meu, dar pe care n-o mai recunosc, se rezumă la diverse răspunsuri, și ele parțiale și fugărite, la întrebarea “cum să fac?” Cum să fac orice. Firicele diferite ale întrebărilor: “Cum să trăiesc, cum să mor?” De fapt nici viața, nici moartea nu contează cu adevărat. Contează doar întrebarea “Cum?”, ca o osândă, ca o temniță, ca un canal, fără să mă pot dumiri mult timp de ce simt așa. 

Până într-o zi. Până în ziua când am văzut fotoliul galben, de care fiica mea nu mai avea loc în camera ei. Un fotoliu galben în care o bunicuță poate, cu pătura pe genunchi, să… să orice. Da, asta era: bunicuța putea face orice în acel fotoliu, sau nimic.

Am luat fotoliul, i-am găsit un colț liniștit, i-am adăugat un suport de căști și l-am lăsat să fie ușa mea de acces spre tărâmul tuturor posibilităților. 

A devenit un obicei: în fiecare duminică, îmi găsesc timp să stau în el și să … orice cu gândurile. 

Reușesc să mă izolez atât de bine de spațiul mental năpădit de întrebarea “Cum?”, încât sentimentul de libertate devine fizic, ca bucuria aerului curat. Așa, fotoliul galben a devenit Yellow Submarine. 

Ce fac acolo, în spațiul meu submersibil? Îmi pun întrebările dragi mie: “Ce?” și “De ce?” Și simt ca trăiesc, mă recunosc, mă definesc prin ce nu știu, mă iau la trântă dreaptă cu ce nu înțeleg, mă bălăcesc în mister, până-i găsesc melodia. 

Fără să ai propriile răspunsuri la întrebările astea, munca zilnică de a răspunde la întrebarea “Cum?” devine un chin înrobitor, căci se referă la “Ce?”-ul și “De ce?”-ul altcuiva. Iar dacă brusc te trezești să te întrebi “Cum ce?” și nu erai pregătit, multă baftă!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.