Ia fiți atenți cum se simte asta: “sufletul, acea scânteie de eternitate care ne dă viață”, “miezul imaterial al conștiinței noastre”, “sălașul lui Ti Voglio Bene”sau “ochiul ce-și privește de sus corpul”… Nici măcar n-am zis, “Suflarea lui Dumnezeu asupra lutului ce suntem” și totuși am reușit să nasc probabil o reacție de respingere, de disconfort.
Oare de unde acest disconfort. Să fie oare dat de contactul cu o idee demodată, falsă, o utopie nocivă, cum este marxism-leninismul, bunăoară? Să fie oare ideea de suflet o minciună de care, pur și simplu, ne-am săturat? O născocire fără bază, invenția bisericii, a tuturor bisericilor, chiar a șamanilor și vracilor… Să-și fi inventat duhovnicii obiectul muncii, prin care să-și justifice poziția în societate și să ne ducă pe toți de nas timp de mii de ani?
Sau, poate, ideea de suflet s-a născut din cel mai mare și angoasant mister: marea trecere. Poate că ideea de suflet a apărut pur și simplu ca alinare a acestei anxietăți definitorii pentru condiția umană: mijloc de transport al existenței dincolo de moarte. În mitologiile timpurii, clasa dominatoare avea nevoie de perpetuarea în veșnicie a statutului lor. Atunci aceștia au inventat sufletul, ca vehicul imaterial al puterii și măririi lor după moarte, căci perpetuarea corpului, dincolo de termenul de expirare, nu le-a reușit nici cu cele mai perfecționate procese de mumificare. Și cum sufletul era apanajul puterii, nu era dat oricui. Atunci s-au născut clasele. Cea cu suflet, nemuritoare și cea fără, vremelnicii. Abia mult mai târziu, când sufletul a început a fi considerat sălașul conștiinței, al iubirii și credinței, lipsa sufletului a devenit sinonimă cu răutatea.
Da, poate asta a fost.
De când oamenii au născocit sufletul, el a fost mereu transcendent ființei umane și realității materiale. Sufletul a reunit mereu însușiri aparent absente ale condiției umane, dar care, totuși, din motive misterioase, i-au fost atribuite, cum ar fi viața veșnică sau reîncărcarea, împreună cu însușiri evidente, dar al căror substrat exclusiv material nu putea fi demonstrat, cum ar fi conștiința sau iubirea.
Faptul că unele dintre aceste facultăți misterioase și-au găsit explicații neuro-psihice și biochimice, elucidează oare miezul misterului? Avem acum mai multe argumente decât aveam cu mii de ani în urmă să ne îndoim de originea imaterială a vieții sau de latura spirituală a conștiinței?
Demodarea sufletului pe care o deplâng, nu provine primordial din lărgirea înțelegerii științifice a lumii, ci, cred eu, din pierderea gustului nostru pentru mister, pierderea nevoii de transcendent.
În studenție, după câte o sesiune grea, sau de-a lungul vieții, când simțeam instinctiv că începe o etapă nouă, mă afundam câte o săptămână într-un joc pe computer, pe care îl jucam compulsiv, fără a mă putea opri. Eram atât de absorbit, încât uitam să mănânc, să mă spăl. Stăteam toată ziua în pijama în fața monitorului. Era modul meu de a ieși din mine și din lume, de a opri timpul, în fond.
Etapa prin care trecem, cel puțin în societățile occidentale, absorbiți, mototoliți de furtuna informațională, de suprastimularea senzorială, alergând de la o destinație exotică la alta, de la o fascinație intelectuală la alta, trăind frenezia comunicării permanente, se aseamănă cu o beție, o ieșire din noi și din timp, o uitare de sine în pijama.
Întrebările după ale căror răspunsuri tânjim dintotdeauna, viața, creația, marea trecere, pare că nu ne mai preocupă. Poate că ne mulțumim cu răspunsuri simple pentru că nu mai avem resurse mentale pentru analiza mai profundă a acestor întrebări. În plus, viața ne oferă prea multe și dese “miracole” digitale pentru a mai putea percepe miracolul vieții, al conștiinței, al iubirii. Miracolul sufletului nu se aude în discotecă.
Cu siguranță, trăim doar o pauză de joacă, înaintea unei etape noi, spirituale, în care dansul nostru cu misterul creației va continua cu intimate sporită. Ajunge să începem din nou să ne mirăm de scânteia din noi. Oare avatarul digital o va prelua?