Am fost profund impresionat de aceste versuri cântate de Cesaria Evora însuflețite de toate impresiile și sentimentele recente din Cabo Verde.
Vrând să le înțeleg și să le redau prin prisma propriilor trăiri, a rezultat următoarea adaptare.
| Tiempo y silencio | |
|---|---|
| Original | Română |
|
Una casa en el cielo |
O casă în ceruri |
Graficele pentru ultimele doua poezii, le-am potrivit din creațiile fiicei mele:
http://cioiulescu.ro/2017/03/01/prea-inalt-vis-de-femeie/
http://cioiulescu.ro/2017/03/11/poteca/
După pictura de azi, ma pregătesc de inversarea rolurilor:
Ca o floare de neștire
Îmi pășești fără să zbori.
De mă aperi de tenebre îți fac ancoră în Cer
Și îți storc din stâncă apă cu copita mea de miel.
Din NOI a mai rămas ceva?
Un gust de dulce flagelare?
Un drum întortocheat și dedublat?
De prea multe-nceputuri colorate,
Ce-și râd nepăsător de noi, sclipind.
Și un sfârșit asfixiat la naștere
Într-o galaxie rătăcită
unde nimeni niciodată nu s-a gândit să inventeze becul.
Contează puțin frumusețea gândirii
şi meșteșugul cuvintelor noastre,
în fața credinței din inima vie.
Căci sufletul liber dogorește credință,
în zborul său treaz spre infinita iubire.
Minunată-i libertatea ce ne-o dă Dumnezeu
și povară pentru cei însetați de robie.
În dragostea minții e nodul pieirii,
căci ea nu zboară la firea din noi.
Ferecându-ne singuri în turnul puterii
e doar copil vitreg al iubirii de noi.
Când ne vom scula cu pieptul gol dimineaţa,
o galeată în cap din fundul fântânii,
scutura-vom din plete amintirile-amare
Și cu chef vom porni cu capu’-nainte.
Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.
Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare:
