Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale!

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

În acest context, vine domnul Sarrazin cu un mesaj pus la congelator în anii ’45, dezghețat și re-împachetat în căteva date statistice actuale, susținând vechea teză a ierarhiei genetice și având de data asta ca țintă musulmanii. Mesajul cărții – care a făcut valuri mult prea mari, nu doar în Germania – este: “Musulmanii, prin inferioritatea lor genetică, provoacă o scădere a IQ-ului mediu al societății germane”. Mai mult decât regretabil este faptul că, deși acest om are curajul să reia niște teze condamnate definitiv de istorie și să le aplice unei amenințări cât se poate de reale, cea a expansionismului și agresivității culturale și religioase islamice, nu are curajul soluțiilor pentru o Europă care orbecăie de ani buni prin holurile de la Bruxelles, în căutarea unei noi noțiuni de corectitudine, adaptate efectelor globalizării. Astfel, un proiect curajos, ricoșează în falia de personalitate, în scurt-circuitul spiritual german, care permite multor membrii ai acestei nații să facă prea ușor imensul pas dintre ostilitate, aroganță, superioritate – toate umane – și rasism. Pentru a putea omorî sistematic, liniștit, ca la vânătoare mii de semeni de-ai tăi, trebuie mai întâi să nu-i consideri oameni. În fața arogării dreptului de a împărții, după bunul plac, oamenii în oameni și ne-oameni, lipsa de toleranță, ostilitatea, chiar ura, sunt mici metehne copilărești. Pe când la un soldat, sub amenințarea directă a morții, acest mecanism psihologic de apărare e normal, la un grup social pe timp de pace, e de neînțeles. Judecând după recentul sondaj, conform căruia 18% dintre nemți ar vota un partid condus de Sarrazin, se pare că multora le lipsește facultatea umană care împiedică acest pas.

În conmcluzie, e important pentru toată lumea cine conduce Germania, dar și ce face occidentul să evite destinul Hagiei Sophia.

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: “Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: “Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: “Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: “Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. “E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Neputând să exprim mai bine propriile impresii și experiențe, aproape identice, nu-mi rămâne decăt să-l citez, mulțumindu-i:

Ca tristețea să fie deplină

Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu- se româneşte în jurul meu.

Când eşti departe, parc-ai fi dus pe lumea cealaltă: cei de-aici parcă abia aşteptau să ieşi din jocuri (pot număra pe degete mesajele şi telefoanele pe care le-am primit din ţară în cele şase luni cât am locuit la Berlin), cei de-acolo te tolerează câtă vreme nu intri în jocurile lor…

Nu mai eşti aici şi nu eşti nici acolo, iată soarta celui care trăieşte printre străini. Sau, dacă vreţi o definiţie mai amuzantă a emigrantului: emigrant e cel care nu mai are nimic de pierdut în afară de accent… Multe mituri româneşti – şi nu numai – despre Germania ca ţară unde totul merge ceas şi unde toţi oamenii sunt oneşti s-au cam perimat de la unificarea cu RDG-ul, dar mai ales în ultimii câţiva ani.

Nemţii nu mai sunt ce-au fost, şi ei sunt primii care o recunosc. Am mai stat şi acum zece ani în Berlin, timp de un an şi jumătate. N-am văzut atunci metrouri aglomerate şi mergând aiurea ca acum, nu s-a întâmplat să fim daţi cu toţii afară din vagoane şi poftiţi să luăm autobuzele.

Era inconcevabil pe-atunci ca un tren să aibă douăzeci de minute întârziere, aşa încât să pierzi legătura şi să stai o oră într- o gară îndepărtată. Ce mai pot spune despre faptul că n-am reuşit să-mi instalez, în cinci luni, un simplu post telefonic? Că la plecarea de unde am locuit am avut de plătit pentru televizor şi internet, fără să mi se spună în prealabil, aşa că am avut o mică surpriză de rămas-bun? Că peste tot am fost încărcaţi cu tot soiul de cheltuieli suplimentare? Că am avut o asigurare medicală care nu ne-a plătit nimic, deşi ar fi trebuit să ne plătească? Sau că oamenii cu care-am lucrat – cu excepţia studenţilor – s-au purtat cu mine ca nişte automate care-ţi întind mâna doar dacă scrie undeva că aşa trebuie?

Iar la ieşirea din Berlin (trebuia să le fotografiez, că acum chiar n-o să mă creadă nimeni) am dat, probabil în premieră în viaţa marii naţiuni germane, de gropi în asfalt, rude apropiate ale celor cu care-aveam să mă-ntâlnesc mai în jos de Valea Oltului şi apoi peste tot în Bucureştiul iubit. Şi prin gropile astea berlineze fac legătura cu partea a doua a articolului, care vorbeşte despre jalnicul nostru oraş şi despre noi, locuitorii lui.

Oricât s-ar fi stricat Germania, Bucureştiul rămâne la fel de şocant la întoarcere. Îţi vine să te spânzuri din primele zile. Nu-i vorba numai de gropile de primăvară, nici de hârburile de clădiri care stau să cadă pe tine şi care fac din Bucureşti una dintre cele mai urâte privelişti de pe pământ. Nu-i vorba nici măcar de circulaţia haotică şi periculoasă moment cu moment.

E vorba despre oameni. Bucureştiul pare locuit de oameni bolnavi, care-şi duc suferinţele pe picioare. E şocant cât de lipsite de culoare sunt feţele celor mai mulţi inşi pe care-i vezi prin oraş, ce expresii teribil de triste pot avea ochii lor, cât de diforme le sunt trupurile. Oameni chinuiţi, extenuaţi, hingheriţi dintr-un loc în altul, hrăniţi prost, dormiţi neîndestulător.

Când ai văzut o bucată de vreme numai oameni normali şi destinşi, eşti uimit de cât stres pot suporta con cetăţenii tăi. N-ai cum să nu le ierţi izbucnirile isterice: la ce să te aştepţi de la nişte oameni cărora oraşul ăsta le mănâncă zilele şi nervii? Doar când te întorci dintr- o ţară normală – cu toate păcatele ei – îţi dai seama de adevărata tragedie a României: că, de fapt, locuitorii ei nu sunt nici mai bogaţi, nici mai fericiţi, nici mai sănătoşi decât înainte, că duc tot o viaţă mizeră într-o ţară de mâna a doua, şi asta după douăzeci de ani de democraţie.

În plus, tot Bucureştiul miroase puternic a carburanţi, mult peste ce „parfumuri” citadine am întâlnit în toate capitalele pe unde am trecut. În plus, n-ai unde parca o maşină. În plus, nu s-a făcut nici un metru în plus de metrou faţă de ce ne-a lăsat răposatul. În plus, nimic nu merge decât cu opinteli şi daruri, ca la porţile Orientului. În plus, în plus, în plus…

Şi, cum paradoxul cel mai uimitor este că un votant alege un partid cu atât mai retrograd şi mai dăunător bunăstării sale cu cât el însuşi e mai nevoiaş, noi, bucureştenii, spre ruşinea noastră, ne-am degradat şi politic.

Dintr-un fief al democraţiei care ţinea piept, alături de Transilvania şi Banat, agresiunii pesediste, ne-am transformat în ultimii ani în voievodatul lui Vanghelie. Pentru ca tristeţea oraşului nostru să fie deplină.

Totuși, cafeaua de dimineață și un mesaj primit m-au făcut să-mi regăsesc numaidecât poziția și motivația în ce privește prezidențialele de astăzi: era musai să particip cu votul meu la marele talcioc de favoruri dintre cele două tururi de scrutin. Cu dârzenia recâștigată, mi-am adunat toate muierile din bătătură și am pornit de grabă spre Consulatul României din Bonn.

Când am ajuns ne-am așezat la o coadă sănătoasă și cu perspectiove incerte. Se aștepta între 2 și 4 ore pentru a putea vota și aceasta cu toate că mulți dintre cei sosiți făceau cale întoarsă la vederea cozii. Noi am așteptat cu totul 3 ore.

Deși proasta organizare a îngreunat votarea, timpul foarte lung de aşteptare a fost cauzat și de o prezență mult mai mare la vot a românilor, luând evident prin surprindere personalul consulatului, aceeași suprindere cu care primăriile din toată țara întâmpină an de an prima zapadă: de parcă ar veni în mijlocul lui August.

Până la urmă însă, jumătatea de zi petrecută în picioare și frig în curtea consulatului s-a transformat într-un bun prilej de socializare și bășcălie. Cu genialul haz de necaz românesc – nu știu ce e mai tipic românesc, hazul sau necazul – întrerupt de nelipsitele gâlceve și răbufniri de indignare, urmate de fiecare dată de expresia unanimei dezamăgiri intra- și interromânești, am reușit să ne petrecem timpul în mod tonic și cu voioșie. Copiii au transformat curtea și chiar o parte a clădirii în loc de joacă, iar preotul parohiei din Köln ne-a mângâiat sufletele cu prezența sa impunătoare și câteva vorbe de duh.

Diferențele dintre candidații pentru al căror succes eram cu toții acolo s-au estompat, furiei cauzate de proasta organizare i-a luat locul o complicitate înțelegătoare și cu toții am alunecat pe nesimțite în dulcea Nirvană românească, acolo unde – dacă suntem împreună – nu mai contează nici de ce-am venit și nici ce altceva se mai întâmplă astăzi. Astfel, nepomenită și neanticipată de nimeni, “ziua de mâine” românească își păstrează privilegiul de a rămâne o veșnică supriză. Facându-ne astfel s-o iubim.

Am venit deci cale lungă, am votat, am stat în frig, dar n-am plecat cu mâna goală.

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens.

M-am dezmeticit într-o parcare înspre Gyor, unde urma să trec la volan. Am făcut câteva exerciții, am alergat puțin, apoi m-am așezat și am privit în jur. Atunci am realizat schimbarea, ușurarea, normalitatea. Deodată copilul din mine s-a relaxat, dispăruse agresivitatea, nu mai trebuia să se apere, nu mai trebuia să se chinuie să se facă acceptat, astăzi nu mai luam loc în banca acuzaților al nesfârșitei judecăți. Astăzi puteam fi imperfect … ca lumea. Acceptare, în loc de admirație sau detestare. Am tras adânc aer în piept și m-am simțit liber.

În Austria ne-am mirat sarcastic de amabilitatea naturală a doamnei de la bar. Respect de oameni și de sine.

Autostrada din Germania: nesfârșită, masivă, parcă tot sângele, în loc să le pulseze-n ininmă, la nemți s-a transformat în asfalt. Drept, frumos, perfect făcut pentru cealaltă mare expresie a sensibilității lor: mașinile. În contrast cu toți europenii, cultura germană iți impune se mergi numai pe banda a doua și să “depășești” mergând cu aceeași viteză ca cel pe care-l depășești. În cultura germană este absolut strigător la cer să faci cu farurile celui din față – riști să te dea în judecată – în schimb e o virtute să frânezi la câțiva metri în spatele lui și să rămâi lipit până ți se dă din față. Ce le mai plăcea lor să treacă cu șenila peste tine … frumos, civilizat, curat, foarte curat.

Ne oprim să punem benzină. În timp ce alimentez remarc liniștea mormântală din jur. Într-o atmosferă de “The Day After” oamenii din jur par totuși vii, se mișcă calm, mănați de un program sofisticat, care ține cont și de mișcările celorlalți androizi, într-un multi-tasking desăvârșit. La fel de tăcuți se duc la casă, scot cardul, plătesc și se urcă înapoi în mașinile care le-au dat viață. În fața vitrinei de răcoritoare stă un tip blocat, de parcă i s-au terminat cartelele perforate. Zâmbesc și o iau la fugă, fericit că-s încă viu. Aproape începusem după 7 ani de Germania să folosesc și eu cartelele lor perforate … la gândit. Sunt recunoscător că am scăpat o dată din capcana asta și acum sunt imun. Știu însă că vaccinul trebuie repetat periodic.

După 2 ore de stat în blocaj și alte două de mers, ajungem la Idstein, lângă Frankfurt, la prietenii unde urmează să stau următoarele 3 săptămâni.

Mă plimb pe aceleași străzi, merg la același servici, urmează să locuiesc în aceeași localitate, ca acum un an și ca acum 2 ani. Totuși ceva s-a schimbat … în mine: nu mai pot să-i iau prea în serios pe cei de aici, cu sistemul lor care-i multiplică în serie.

Prima impresie? Cât de incredibil de ușor merge totul aici! Tot ce ține de interacțiunea ta cu societatea devine foarte simplu, odată ce ai acceptat câteva reguli. Și interacțiunea umană la un nivel superficial este simplă și destul de directă - prioritate de dreapta – dar de o banalitate care te face să simți că vorbești cu pereții. Timp de câteva zile îmi repugnă din nou ciudățenia lor, atenția exagerată pe care o dau unor probleme rizibile, seriozitatea cu care cred că omul a fost creat să facă ordine în univers ca într-un dulap cu haine, idealul lor colectiv de a ramăne veșnicele figurine in jocul lor de Lego, uneori ipocrizia fără rușine din politețea lor. De câteva ori îmi vine chiar să las totul și să mă întorc. Dar îmi dau seama că ciudățenia lor nu contează, am învățat să nu mai judec oamenii după ceea ce-mi place sau îmi displace la ei, sau după ce cred eu c-ar fi defectele lor – m-ar împiedica doar să văd binele din ei. Între toate acestea este recomfortantă lipsa șmecheriei, acea cangrenă a scietății românești care ne împiedică de atâția ani să ne ocupăm de noi și de problemele noastre, născând într-una teme false, minciuni și pretexte. Șmecheria, bagatela vicleniei nu este a noastră, ea este arta știm noi cui.

Constat cu bucurie că drumul mi-este clar, iluziile-s în urma mea. Pământul de acasă – tată crezut dispărut – l-am regăsit, și am simțit cât ne-am lipsit. El înțelege de ce m-am ferit in București să infig steagul într-un nou “acasă” oportun și știe că n-o voi face nici aici. Fiindcă e bun.

În final ramâne liniștea și dorul … de ai mei și ale mele, acasă în Brașov.