De data asta priveam cu oarecare blazare apropierea evenimentului. Dealtfel biletele le-am cumpărat pe E-Bay cu doar căteva zile înainte. La primul concert le cumpărasem – mult mai scump – cu vreo 2 luni inainte.

În ziua concertului s-a schimbat însă totul. N-ar fi trebuit să merg la muncă, oricum n-am reușit decăt să stau pe net, căutând informații despre playlist, vreme, locație, etc. Aflu cu suprindere că se mai găseau bilete la caserie, chiar în ziua concertului, deși Commerzbank Arena este un stadion relativ mic, doar 45.000 de bilete fuseseră în vânzare, față de aproape 90.000 pe Nou Camp.

Frenezia și prețul berii creșteau cu fiecare metru cu care ne apropiam de stadion. În chiar incinta stadionului – unde am ajuns pe la 19:30 – un pahar de bere costa 3,90 € . Nevoiți fiind, datorită proastei semnalizări, să ocolim jumătate de stadion, ajungem alergând la intrarea indicată pe bilet și coborâm pe gazonul dominat de uriașa scenă, cu deschidere de 360 de grade, de unde și numele turneului:

După ce, în jur de ora 20:00 a terminat line-up band-ul (Kasabian, la Barcelona au cântat Snow Patrol), multe coate înfipte pentru înaintare, reușim să ocupăm un loc bunicel. Deși suntem mult mai aproape de scenă de data asta, diferența de înalțime între nemți și spanioli, a anulat avantajul.

O oră în cap am așteptat apusul soarelui și apariția băieților, dar n-am ratat urcarea lor pe scenă:

Începutul nu l-a dat, cum mă așteptam o piesă cunoscută, care să ne ia pe sus, ci un pasaj instrumental nou/nescusocut: Return Of The Stingray Guitar. Ne-au luat apoi imediat pe sus cu Beautiful Day, New Year’s Day (cântată pentru prima oară în acest turneu) și Get On Your Boots. După cele 3 reprize de sărit în sus, a urmat melodia mea preferată, care a înlocuit One, odată cu apariția noului album, Magnificent:

“Only love … only love can … leave such a scar”. Foarte tare! Nu pot disocia melodia de clip-ul din Linear, cu întoarcerea în anii 80 și adolescență, văzută printr-un TV dereglat. Gotta see it!

La Miss Sarajevo, Bono a avut mare curaj. Neputând niciodată să-l înlocuiască pe Pavarotti a cântat încet, cu respect față de vocea lui Lucioano, pe care parcă doar îl acompania.

Sunday Bloody Sunday l-a asociat de data asta cu evoluția islam-ului. Pe ecranul verde, acoperit de scrieri în arabă, apărea o tânără foarte frumoasă acoperită de un văl. Mesajul, cântat de căteva ori, acompaniind imaginile: “Change your heart (Islam)!”. Destul de diferită nuanța de vechiul lui “Co-Exist”.

Mesajul reverend-ului Desmond Tutu, urmat de One și n.b.! Amazing Grace au fost … comuniune în iubire, reușind să miște chiar și sufletul teuton.

Dacă-i cunoștea pe nemți mai bine, făcea asta mai spre început, căci după acest moment, descătușarea a fost totală, culminând în Elevation:

După Where The Streets Have No Name și-au dat jos chitările, pregătindu-se să părăsească scena. Cântaseră doar 2 piese de pe No Line… tot concertul, eram puțin dezamăgit. Nu pentru mult timp, căci după intoarcerea pe scenă, au mai cântat Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me, așa la Oha, With Or Without You și au încheiat cu un elevating Moment Of Surrender! Gotta read the lyrics:

Deși din același turneu, concertul a fost foarte diferit față de cel de la Barcelona. Playlist-ul mi s-a părut mult mai bun, sunetul însă a fost disproporționat de tare pentru arena din Frankfurt. Practic, dacă nu cunoșteai melodiile, nu înțelegeai mare lucru. Publicul, deasemenea, mult mai greu de antrenat, Bono mai bătrân cu un an și ceva mai puțin mobil datorită accident-ului la coloană. Apropos de accident, făcea glume, cum că l-au reparat medicii nemți și “I have a “Made in Germany” sticker on my ass”.

Dincolo însă de playlist, stadion și sonorizare, rămâne experiența de neuitat a vibrației alături de U2, a comuniunii în libertate și păsare. Read the damn lyrics and … feel Bono!

Poze și filme: http://cioiulescu.net/gallery2/v/6139/2010_08_U2_Frankfurt/

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens.

M-am dezmeticit într-o parcare înspre Gyor, unde urma să trec la volan. Am făcut câteva exerciții, am alergat puțin, apoi m-am așezat și am privit în jur. Atunci am realizat schimbarea, ușurarea, normalitatea. Deodată copilul din mine s-a relaxat, dispăruse agresivitatea, nu mai trebuia să se apere, nu mai trebuia să se chinuie să se facă acceptat, astăzi nu mai luam loc în banca acuzaților al nesfârșitei judecăți. Astăzi puteam fi imperfect … ca lumea. Acceptare, în loc de admirație sau detestare. Am tras adânc aer în piept și m-am simțit liber.

În Austria ne-am mirat sarcastic de amabilitatea naturală a doamnei de la bar. Respect de oameni și de sine.

Autostrada din Germania: nesfârșită, masivă, parcă tot sângele, în loc să le pulseze-n ininmă, la nemți s-a transformat în asfalt. Drept, frumos, perfect făcut pentru cealaltă mare expresie a sensibilității lor: mașinile. În contrast cu toți europenii, cultura germană iți impune se mergi numai pe banda a doua și să “depășești” mergând cu aceeași viteză ca cel pe care-l depășești. În cultura germană este absolut strigător la cer să faci cu farurile celui din față – riști să te dea în judecată – în schimb e o virtute să frânezi la câțiva metri în spatele lui și să rămâi lipit până ți se dă din față. Ce le mai plăcea lor să treacă cu șenila peste tine … frumos, civilizat, curat, foarte curat.

Ne oprim să punem benzină. În timp ce alimentez remarc liniștea mormântală din jur. Într-o atmosferă de “The Day After” oamenii din jur par totuși vii, se mișcă calm, mănați de un program sofisticat, care ține cont și de mișcările celorlalți androizi, într-un multi-tasking desăvârșit. La fel de tăcuți se duc la casă, scot cardul, plătesc și se urcă înapoi în mașinile care le-au dat viață. În fața vitrinei de răcoritoare stă un tip blocat, de parcă i s-au terminat cartelele perforate. Zâmbesc și o iau la fugă, fericit că-s încă viu. Aproape începusem după 7 ani de Germania să folosesc și eu cartelele lor perforate … la gândit. Sunt recunoscător că am scăpat o dată din capcana asta și acum sunt imun. Știu însă că vaccinul trebuie repetat periodic.

După 2 ore de stat în blocaj și alte două de mers, ajungem la Idstein, lângă Frankfurt, la prietenii unde urmează să stau următoarele 3 săptămâni.

Mă plimb pe aceleași străzi, merg la același servici, urmează să locuiesc în aceeași localitate, ca acum un an și ca acum 2 ani. Totuși ceva s-a schimbat … în mine: nu mai pot să-i iau prea în serios pe cei de aici, cu sistemul lor care-i multiplică în serie.

Prima impresie? Cât de incredibil de ușor merge totul aici! Tot ce ține de interacțiunea ta cu societatea devine foarte simplu, odată ce ai acceptat câteva reguli. Și interacțiunea umană la un nivel superficial este simplă și destul de directă - prioritate de dreapta – dar de o banalitate care te face să simți că vorbești cu pereții. Timp de câteva zile îmi repugnă din nou ciudățenia lor, atenția exagerată pe care o dau unor probleme rizibile, seriozitatea cu care cred că omul a fost creat să facă ordine în univers ca într-un dulap cu haine, idealul lor colectiv de a ramăne veșnicele figurine in jocul lor de Lego, uneori ipocrizia fără rușine din politețea lor. De câteva ori îmi vine chiar să las totul și să mă întorc. Dar îmi dau seama că ciudățenia lor nu contează, am învățat să nu mai judec oamenii după ceea ce-mi place sau îmi displace la ei, sau după ce cred eu c-ar fi defectele lor – m-ar împiedica doar să văd binele din ei. Între toate acestea este recomfortantă lipsa șmecheriei, acea cangrenă a scietății românești care ne împiedică de atâția ani să ne ocupăm de noi și de problemele noastre, născând într-una teme false, minciuni și pretexte. Șmecheria, bagatela vicleniei nu este a noastră, ea este arta știm noi cui.

Constat cu bucurie că drumul mi-este clar, iluziile-s în urma mea. Pământul de acasă – tată crezut dispărut – l-am regăsit, și am simțit cât ne-am lipsit. El înțelege de ce m-am ferit in București să infig steagul într-un nou “acasă” oportun și știe că n-o voi face nici aici. Fiindcă e bun.

În final ramâne liniștea și dorul … de ai mei și ale mele, acasă în Brașov.