Neputând să exprim mai bine propriile impresii și experiențe, aproape identice, nu-mi rămâne decăt să-l citez, mulțumindu-i:

Ca tristețea să fie deplină

Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu- se româneşte în jurul meu.

Când eşti departe, parc-ai fi dus pe lumea cealaltă: cei de-aici parcă abia aşteptau să ieşi din jocuri (pot număra pe degete mesajele şi telefoanele pe care le-am primit din ţară în cele şase luni cât am locuit la Berlin), cei de-acolo te tolerează câtă vreme nu intri în jocurile lor…

Nu mai eşti aici şi nu eşti nici acolo, iată soarta celui care trăieşte printre străini. Sau, dacă vreţi o definiţie mai amuzantă a emigrantului: emigrant e cel care nu mai are nimic de pierdut în afară de accent… Multe mituri româneşti – şi nu numai – despre Germania ca ţară unde totul merge ceas şi unde toţi oamenii sunt oneşti s-au cam perimat de la unificarea cu RDG-ul, dar mai ales în ultimii câţiva ani.

Nemţii nu mai sunt ce-au fost, şi ei sunt primii care o recunosc. Am mai stat şi acum zece ani în Berlin, timp de un an şi jumătate. N-am văzut atunci metrouri aglomerate şi mergând aiurea ca acum, nu s-a întâmplat să fim daţi cu toţii afară din vagoane şi poftiţi să luăm autobuzele.

Era inconcevabil pe-atunci ca un tren să aibă douăzeci de minute întârziere, aşa încât să pierzi legătura şi să stai o oră într- o gară îndepărtată. Ce mai pot spune despre faptul că n-am reuşit să-mi instalez, în cinci luni, un simplu post telefonic? Că la plecarea de unde am locuit am avut de plătit pentru televizor şi internet, fără să mi se spună în prealabil, aşa că am avut o mică surpriză de rămas-bun? Că peste tot am fost încărcaţi cu tot soiul de cheltuieli suplimentare? Că am avut o asigurare medicală care nu ne-a plătit nimic, deşi ar fi trebuit să ne plătească? Sau că oamenii cu care-am lucrat – cu excepţia studenţilor – s-au purtat cu mine ca nişte automate care-ţi întind mâna doar dacă scrie undeva că aşa trebuie?

Iar la ieşirea din Berlin (trebuia să le fotografiez, că acum chiar n-o să mă creadă nimeni) am dat, probabil în premieră în viaţa marii naţiuni germane, de gropi în asfalt, rude apropiate ale celor cu care-aveam să mă-ntâlnesc mai în jos de Valea Oltului şi apoi peste tot în Bucureştiul iubit. Şi prin gropile astea berlineze fac legătura cu partea a doua a articolului, care vorbeşte despre jalnicul nostru oraş şi despre noi, locuitorii lui.

Oricât s-ar fi stricat Germania, Bucureştiul rămâne la fel de şocant la întoarcere. Îţi vine să te spânzuri din primele zile. Nu-i vorba numai de gropile de primăvară, nici de hârburile de clădiri care stau să cadă pe tine şi care fac din Bucureşti una dintre cele mai urâte privelişti de pe pământ. Nu-i vorba nici măcar de circulaţia haotică şi periculoasă moment cu moment.

E vorba despre oameni. Bucureştiul pare locuit de oameni bolnavi, care-şi duc suferinţele pe picioare. E şocant cât de lipsite de culoare sunt feţele celor mai mulţi inşi pe care-i vezi prin oraş, ce expresii teribil de triste pot avea ochii lor, cât de diforme le sunt trupurile. Oameni chinuiţi, extenuaţi, hingheriţi dintr-un loc în altul, hrăniţi prost, dormiţi neîndestulător.

Când ai văzut o bucată de vreme numai oameni normali şi destinşi, eşti uimit de cât stres pot suporta con cetăţenii tăi. N-ai cum să nu le ierţi izbucnirile isterice: la ce să te aştepţi de la nişte oameni cărora oraşul ăsta le mănâncă zilele şi nervii? Doar când te întorci dintr- o ţară normală – cu toate păcatele ei – îţi dai seama de adevărata tragedie a României: că, de fapt, locuitorii ei nu sunt nici mai bogaţi, nici mai fericiţi, nici mai sănătoşi decât înainte, că duc tot o viaţă mizeră într-o ţară de mâna a doua, şi asta după douăzeci de ani de democraţie.

În plus, tot Bucureştiul miroase puternic a carburanţi, mult peste ce „parfumuri” citadine am întâlnit în toate capitalele pe unde am trecut. În plus, n-ai unde parca o maşină. În plus, nu s-a făcut nici un metru în plus de metrou faţă de ce ne-a lăsat răposatul. În plus, nimic nu merge decât cu opinteli şi daruri, ca la porţile Orientului. În plus, în plus, în plus…

Şi, cum paradoxul cel mai uimitor este că un votant alege un partid cu atât mai retrograd şi mai dăunător bunăstării sale cu cât el însuşi e mai nevoiaş, noi, bucureştenii, spre ruşinea noastră, ne-am degradat şi politic.

Dintr-un fief al democraţiei care ţinea piept, alături de Transilvania şi Banat, agresiunii pesediste, ne-am transformat în ultimii ani în voievodatul lui Vanghelie. Pentru ca tristeţea oraşului nostru să fie deplină.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui “cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la “Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: “Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică “cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Dând colțul dreapta pe Magheru mă întreb cum e posibil ca arhitecții interbelici să fi fost atât de vizionari în construirea bulevardelor largi. Să fi fost responsabil doar modelul parizian? Iar cei de astăzi? Își bat joc, n-au viziune nu mai ştiu ce sau pe cine sa imite? Ajung în fine la Sala Dales, curios să aflu ce “s-a mai gândit între timp”. Sobră ca întotdeauna, Sala Dales rămâne credincioasă clasificării profesioniste, fără a scoate in evidență super-vandabilul. În raionul de anticariat găsesc, emoționat de românescul de atădată, sumedenie de schițe, planșe și documente, printre care, o acțiune la purtător a ”Marmoroș Blank”, ca cea din poveștile bunicilor. Rafturile, lăzi de buqin-iști așezate vertical, conțin un podpuriu de opere esențiale franceze, literatură clasică românească și tratate nemțești: ”Der Nationalsinn der Bukowiner”. Mă-ntreb dacă nu cumva meteahna lucrului făcut în dorul lelii, niciodată până la capăt am deprins-o în comunism.

Chiorându-mă miop printre rafturi, descopăr – și nu la secțiunea politică – un număr cam mare de opere ale unor politicieni actuali, Varujan Vosganian, Adrian Năstase, Marko Bela. Nu știu cum să iau această observație: fie mocirla politicii are darul de a purifica sufletul și a-l înălța spre poezie, fie avem de-a face cu delirul împăratului poet (Nero), care arzând Roma, devine liric în convingerea lui că o înalță. Mă-ntreb cănd o să găsim în librării ”Balada flotei pierdute” sau disertația filozofică ”Așa grăit-a Căpitanul nostru!”. În fine, mă rezum la două volume despre teme care mă preocupă actualmente: un tratat despre ortodoxie, în antiteză cu practicile creștine occidentale și sfidând actualitatea și o istorie a conflictului israelo-palestinian/arab. Împreună: aproape 100 Lei – cultura ca lux. Găsind în rafturile de DVD-uri doar capodopere internaționale gen ”Transformers” și ”Prét a porter”, întreb mirat la casă de filme românești. ”Încercați la Diverta.”

Părăsesc Sala Dales totuși cu bucurie copilărească: gândirea romănească rămâne parte din mine.

Seara, ne întâlnim mai mulți, într-o berărie cu producție proprie, Berestroika. Ne urcăm în deliciosul taxi bucureștean din Drumul Taberei, o localitate limitrofă, la 45 de minute de București. Văzându-mă că dau să arunc jumătatea aprinsă de țigara, taximetristul sare ca ars: ”N-o arunca dom’le, urcă așa, că s-a făcut două sute de mii un pachet!”. ”Unde mergeți?”. ”Un local, Berestrioka, pe lângă Udriște. Îl știți?”. ”Nu, dom’le, da’ poate-mi aduc aminte”, și pornește în trombă. După un timp îl întreb: ”Și dacă nu vă aduceți aminte?”, uitând că evident suntem deja per tu. ”Lasă, nea că ne descrucăm noi!” … și mă relaxez , purtat de valul povestirilor șoferului meu cu fes alb în cap. Încep să bombăn ca servitoarele, căci m-am lăsat convins de un prieten să facem un ocol semnificativ, pentru a-l lua ”în drum”. Șoferul meu zâmbește ironic: ”N-o știi, nea, pe aia cu prietenii și nevasta?”. ”Care?”. ”Dom’le, cum îi crești, așa te are!”. M-a cucerit pentru restul serii înțelepciunea agramată. La Berestroika, printre beri tulburi, negre și cocktail-uri cu Tequila îi imaginez variante. Berea variată e însoțită de delicioase mezeluri și sortimente de pește: afumat, prăjit, tartar .. insă și de mitraliera de povestit a unuia dintre patroni, mult prea expansiv.

După o discuție lungă, cu o persoană, mult prea perplexă în fața nedreptăților ce i se fac, am o viziune: nu poți fi foarte bun, atunci când vezi mai multă bunătate în tine decât în ceilalți. Mă las dus de amețeală în delirul meu vizionar, împărtășindu-l suav cu nebunul meu de suflet și acceptând adulația de sine, desuet.

Ajuns acasă, la 3 dimineața realizez, mulțumită unei dulci stări de renunțare, esența irezistibilă a Bucureștiului: în timp ce în alte orașe ajungi cineva prin acțiune, construind ceva, în București, trebuie doar să te lași dus de legea lui, învaluit în muzica lui de ceoaflă și înțelepciune, mitocănie și poezie. A … și să nu-ți pese unde-o să te ducă.

Noapte bună, București.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Nesimțirea are la bază mitul superiorității a priori, rezultat al conversiei fricii de propria non-valoare, îngenunchiere și umilință. Nu cred să existe nesimțit care să nu fi fost umilit și batjocorit de către alți nesimțiți – incluzând aici posibil chiar proprii părinți – până la a nu mai vedea altă soluție decăt supunerea față de acest model și mit. Nesimțitul nu este superior printr-o calitate sau acțiune anume, ci aparține în întregime unei specii superioare, formulă prin care evită abil nevoia de a-și proba superioritatea. Ceilalţi, aparțin cu toții altei rase, inferioare, de obicei numită “rasa fraierilor”. Acest construct delirant – minciuna lui cea mai de preț – ajunge cu timpul să fie singurul mijloc prin care nesimțitul își poate asigura respectul de sine. Nemaiputând să-și arate fața umană, prea vulnerabilă, nesimțitul ajunge să renunțe la relațiile interumane normale și prin aceasta chiar la visul lui cel mai tainic: să fie iubit și respectat, sau măcar acceptat așa cum este și nu așa cum încearcă să pară. În consecință, nesimțitul este doar un pierzător lamentabil și un om care – odată izolat – ar trebui ajutat, susținut și mângâiat.

Problema nu este nesimțitul ca individ pervertit și captiv, ci nesimțirea ca plagă. Asemeni gândacilor de bucătărie atrași de hrana alterată a unei societăți cu o regăsire anevoioasă, aceste dăunătoare se inmulțesc în neștire până cineva se hotărăște să facă curat în casă. În caz contrar, plaga ocupă tot spațiul pus la dispoziție, până ce nu mai știi că acolo a fost o casă de om. Asta s-a întâmplat în București. Paradoxal ne-nesimțiții au un important dezavantaj moral: dorința lor de a se purta civilizat, inclusiv cu nesimțiții. Dacă nu te-ai supus credinței delirante că lumea e formată din tine, pretenarii tăi și o mare gloată de fraieri, este foarte greu să faci față unei majorități pentru care acest delir este realitate. Cu toate acestea, efectul de acomodare e extrem de puternic. Dacă stai destul timp într-un aer îmbibat de flatulență începi să crezi că e mirosul lui natural, ba chiar începe să-ți placă. Încet, încet găsești cu voluptate plăcerea flatulenței. Dacă aerul tot pute, de ce să nu-ți dai și tu drumul?

Dar până la urmă, ce e de făcut cu această plagă fetidă? Ne adaptăm sau ne opunem? Ne luptăm bărbătește sau le invățăm metodele lunecoase? Ne ținem doar de nas?

Nimic din toate astea, din fericire veacul lor a trecut. După 20 de ani, răbdătoarea noastră ființă a inceput să se scuture de buruieni. Demnitatea valorii e pe cale de restituire și la noi. Trebuie doar să continuăm să ne facem curățenie în casă. Putem liniștiți să le râdem în nas, știind c-au început deja, din lipsă de mizerie, să se mănânce între ei – și să ne îngrașe pământul de flori.

P.S. Câteva comentarii interesante pe Rețeaua Literară.